26 septembrie 2017

Trofeele sportive ale fostului mare campion de popice Petru Purge vor împodobi Muzeul Câmpinei

Marele nostru campion de altădată, Petru Purge, multiplu campion național de popice, dar și campion european și mondial la acest sport, al cărui reper a fost Câmpina în urmă cu peste o jumătate de veac, și-a donat toate trofeele sportive municipalității, pentru a îmbogăți viitorul muzeu al orașului care se va amenaja în viitorul apropiat. 


Până la înființarea muzeului despre care v-am vorbit mai devreme, medaliile și diplomele pe care Petru Purge le-a adunat de-a lungul impresionantei sale cariere sportive sunt păstrate la sediul Asociaţiei Cultul Eroilor Câmpina, unde sunt expuse permanent, așadar, pot fi admirate oricând în clădirea Asociației din str. 1 Decembrie 1918. 


Purge nu s-a născut pe aceste meleaguri, dar a fost adoptat din tinerețe de către orașul nostru, al cărui fiu adoptiv de mare valoare s-a dovedit a fi de-a lungul întregii sale vieți. Cetățean al Câmpinei, înzestrat cu un remarcabil talent sportiv, Purge A. Petru  s-a născut la 4.02.1926 în comuna Gepiu, Bihor. Fiind copil de trupă (Regimentul 86 Infanterie - Oradea), a înțeles, încă de timpuriu, că numai prin muncă se va putea realiza în viață, și va putea atinge, totodată, măiestria sportivă. În anul 1938 a plecat pe front la Unitatea de Fortificații Marghita, de aici la Nămoloasa, iar în 1941 a trecut Prutul pe la Galaţi. Dând dovadă de curaj, a participat la organizarea liniei defensive, și a parcurs diferite etape: Cahul, Chișinău, Tiraspol, Tighina. Cercetând diferitele repere cu binoclul, Purje Petru depista zonele populate de germani și le raporta comandantului unității, domnului Niculescu. De asemenea, de la copilul de trupă aflăm că spre Odessa se îndreptau coloane nesfărșite de evrei, pe care îi duceau la execuție. „Unitatea mea – spune cu mândrie Purge Petru-  a ocupat portul Odessa”. Odessa avea un baraj acvatic, unde se masaseră trupele sovietice, pe care, apoi l-au distrus românii. În urma inundațiilor Purge Petru  s-a îmbolnăvit de malarie. În  1943, Purge Petru s-a mutat la Regimentul 9 Roșiori de Gardă, iar în perioada 4 aprilie - 23 august 1944 a participat la dezarmare. Pe 24 august 1944 regimentul a dezarmat unitatea militară 11 Moto - Germană (ofițerii erau cazați în școli, iar trupa pe izlaz, unde germanii și-au ars propria arhivă). Pentru merite deosebite, fostul copil de trupă, a fost înaintat la gradul de Sergent (”vânător de care de luptă / tancuri”). Efectivele regimentului au fost vărsate la Regimentul 1 Vânători de Gardă, apoi la Regimentul 2 Transmisiuni, care luase locul Batalionului de Specilităţi Moto, cu cazarma în Câmpina. 

Echipele naţionale ale României, campioane mondiale în 1966.
Rândul de sus (de la stânga la dreapta): F. Popescu - antrenor, Tiberiu Szemany,
D. Dumitru, Ion Micoroiu, C. Rădulescu, V. Măntoiu, P. Purje şi C. Vânătoru.
La aceleaşi campionate, Petre Purje şi Constantin Rădulescu au obţinut medalia de aur la perechi.
(Sursa foto: www.mts.ro)
După lăsarea la vatră, Purge Petru s-a stabilit în Câmpina, a lucrat la Rafinăria 4, în intervalul 1947-1962, în calitate de lăcătuș-mecanic. A absolvit Școala Profesională de Construcții - Mecanice din Câmpina, meseria lăcătuș-mecanic. Este căsătorit cu Lucreția și are doi copii: Grigore și Maria. Pentru activitatea profesională deosebit de bogată, a fost distins cu „Ordinul Muncii” – clasa a III-a; pentru excepționalele performanțe sportive (campion mondial la popice - perechi și echipă, 12 titluri de campion național, campion european și 16 cupe dobândite) a obținut categoria „MAESTRU EMERIT AL SPORTULUI”;  iar pentru întreaga activitate a fost răsplătit cu titlul de „Cetățean de Onoare al Municipiului Câmpina”, conform Hotărârii Consiliului Local nr. 34/ 30.09.1993.
Adrian BRAD

Editorial. CA PE APĂ

Conceptul de societate lichidă îi aparține sociologului polonez Zygmunt Baum, pentru a caracteriza lumea de astăzi, de după postmodernism. O lume în care libertatea individuală e maximă, dar se traduce printr-o paralizie completă a inițiativei, printr-o spaimă continuă, necesitatea unui conformism permanent, dispariția valorilor tari ș.a.m.d. Evident că nu fac în aceste rânduri o prezentare a Trilogiei lichide. Mă interesează doar întrucît cauzele eșecului (putem vorbi liniștiți de un eșec) integrării noastre în „sistemul de valori al lumii occidentale” sînt mereu analizate din punctul nostru de vedere. Adică sînt prezentate defectele noastre mai vechi și mai noi care au construit acest eșec de aproape trei (cînd au trecut?) decenii. 
Dar dacă putem privi și de pe malul celălalt? Nu cumva „occidentul” pe care îl rîvneam noi, esticii în general, în 1990 era deja altceva decît în proiecțiile noastre mentale? Noi aveam modelul celui „clasic”, democratic, orgolios, creativ, puternic, mizînd totul pe libertate. Dar el, vedem acum, era deja lichefiat. Inconsistent. Dezamăgirea țărilor din est (la noi încă mai puțin, cum arată sondajele) a provenit din conștientizarea acestei defazări. Occidentului nu-i place (vedem asta de pildă în criza refugiaților) că estul îi pune în față o oglindă care îi amintește cum arăta în epoca lui de glorie. Rămași în urmă, nu ne-am lichefiat încă, sîntem rigizi, zgrunțuroși, intoleranți, insuficient cultivați, manelizați, grobieni. Cum să ne integrăm? În vest, pînă și corupția are stil. Cum ne putem concilia? Incapabili să construim un drum ca lumea, cum să construim ceea ce pompos se numește un „proiect de țară”? Cu politicieni specializați în caft, șmenuri și șușanele (vocabularul le aparține), cu o presă mai ignară și mai ticăloșită încă decît politica, cu o intelectualitate dezbinată în conflicte parohiale și abdicînd de la rolul de elită, cu specialiști ignorați de factorii decizionali, cu o societate civilă amorfă și luptînd pe mize mici, fără sindicate puternice, cu o populație care își ignoră caracterul de popor și își urăște elitele, cel mai lesne manipulabilă din cauza educației precare… iată tabloul unei societăți nu lichide, ci noroioase. Imposibil să se coaguleze. Cauza? Una singură, din multele, mă preocupă aici: lipsa de educație. În sensul larg al cuvîntului. Nu vi se pare halucinant ca, în anul 2017, o țară europeană să nu fie în stare să tipărească niște biete manuale? Ca ministrul învățămîntului să aibă grave probleme cu gramatica  limbii materne? Ca politicieni care se bat în direct la tv să fie în continuare reprezentanți cu brio în public ai partidelor respective? Ce pretenții de Schengen să avem? 


„Societatea lichidă” occidentală, despărțită acum de valorile tari ale umanismului tradițional, e totuși mefientă față de non-valoare. Pentru că are aceste valori tezaurizate în biblioteci, muzee, coduri de comportare, universități, fundații culturale etc. Ca să fac o glumă nu foarte bună aș spune că societatea noastră lichidă e doar cea a consumatorilor impenitenți de lichide tari de la crâșma din colț. Nici vorbă de sincronizare ideatic-politică cu țările avansate. Popor de autiști triști. Dacă am fi avut o minimă inteligență, id est coerență în politica noastră de aproape trei decenii, am fi putut întoarce în favoarea noastră impotențele societății lichide. Cu festivalul țuicii și gogoșilor din Țăndărei nu construiești o țară. Scriu toate aceste rînduri amare cu gîndul la centenarul Unirii. Nu mi-a parvenit pînă acum din spațiul public nicio idee luminoasă, originală, care să transforme această aniversare într-un Eveniment. Și, mai ales, într-un imbold istoric. Va fi pesemne ceva la fel de nesărat, fals și lipsit de substanță ca și ceremoniile de la Mărășești. 
Altfel, senzația că țara asta ne scapă printre degete ca un căuș de apă luat de la izvor este acută. Lichidități și… lichidități! De ce blocăm dezbaterea publică doar pe chestiunea justiției? Esențială, adevărat. Dar, de exemplu, problema învățămîntului (reformă de făcut împotriva subiecților ei), nu ar merita discuții cel puțin la fel de extinse și de aplicate? Mai este ceva: toate momentele de succes ale României, toate reformele care s-au făcut de la 1848 încoace, s-au datorat unei elite minuscule numeric și au trebuit introduse cu forța, de sus în jos. Or, cine să conceapă, precum Kogălniceanu de exemplu, asemenea reforme și să mai aibă și forța morală și politică și timpul istoric de a introduce? Înainte de a ajunge o societate care să-și lichefieze valorile, societatea noastră ar trebui să aibă valori… Lipsă!
Christian CRĂCIUN

Colegiul Tehnic Forestier, la drum cu un nou director

În ansamblul liceelor câmpinene, Colegiul Tehnic Forestier a avut o evoluție progresivă în ultimele două decenii. Liceul a ajuns o importantă opțiune a elevilor nu numai prin specificul său (profilele Silvicultură şi Prelucrarea lemnului, completate cu profilele Economic şi Real, ceea ce asigură un echilibru privind pregătirea elevilor), dar şi prin impresia generală a unei instituţii respectabile, mereu deschisă spre cunoaştere şi performanţă.
De la 1 septembrie 2017, Colegiul Tehnic Forestier Câmpina are un nou director: profesorul de greografie Vali Şerban, care ocupă postul pentru următorii patru ani, după ce a promovat concursul pentru directorii de şcoli din iulie 2017. În ședința Colegiului profesoral din 1 septembrie, noul director le-a vorbit cadrelor didactice despre ”o nouă speranță, un nou început”, dar a recunoscut cu fair-play că ”liceul se află într-un moment bun, după o perioadă de echilibru şi stabilitate, deoarece în ultimii 20 de ani a fost condus cu tact şi profesionalism de  prof. dr. Râncu Gheorghe, cu care sunt onorat că am format o echipă, ca director-adjunct, între anii 2010-2017.” 


În continuare, noul director și-a expus viziunea sa cu privire la devenirea Colegiului Tehnic Forestier în următorii patru ani ai mandatului său: ”Această nouă calitate a mea reprezintă şi o onoare, dar şi o obligaţie, ţinând cont că implică un mare volum de muncă, care, în mare parte, nu se vede de către restul colegilor, de către comunitate, părinţi şi elevi, dar se observă în performanţele liceului şi în nivelul de încredere. Urmărim asigurarea de către liceul nostru, ca important factor în educaţie şi formare profesională, a condiţiilor pentru cea mai bună, completă şi utilă dezvoltare pentru fiecare elev, în parteneriat şi cooperare cu partenerii sociali, promovând toleranţa şi înţelegerea, răspunzând pieţei forţei de muncă şi tendinţei de progres şi de înnoire de la început de secol al XXI-lea. În precedentul an școlar, elevii noștri au obținut performanţe remarcabile la olimpiade şi concursuri şcolare şi de specialitate; de exemplu, avem un premiu I la faza naţională a Olimpiadei de Prelucrarea Lemnului.”
În Colegiul Forestier, mai mult de jumătate dintre profesori au gradul I, iar 95% sunt titulari. Nu mai există funcția de director-adjunct, deoarece numărul elevilor a scăzut (o clasă mai puțin). Rezultatele la examenele naţionale sunt foarte bune – 91% din elevii din seria curentă au promovat examenul de bacalaureat din sesiunea iunie 2017. Există totodată o bază materială corespunzătoare, cu echipamente de specialitate performante, cu echipamente moderne de birotică şi IT. Liceul este cuprins în programul ROSE prin care, în perioada 2018 – 2022, se vor investi circa 100.000 de euro în proiecte privind reducerea abandonului școlar, creşterea promovabilităţii şi accesul la facultate, ceea ce înseamnă şi facilităţi pentru elevi, dar şi formări profesionale şi dotări cu diverse materiale necesare.


Ieri, Colegiul Forestier a fost vizitat de primarul Horia Tiseanu, care a rămas plăcut surprins de dotările din laboratoarele de informatică. Edilul-șef l-a asigurat pe noul director de sprijinul său, promițând că va încerca asigurarea unor finanțări corespunzătoare din partea municipalității pentru ridicarea unei săli de sport acoperite, pentru asigurarea materialului lemnos folosit la Atelierul liceului etc. Șeful executivului municipal a propus, de asemenea, o colaborare a Colegiului Forestier Câmpina cu un liceu forestier din Cimișlia, oraș înfrățit cu municipiul nostru.
Adrian BRAD

La Bobolia, refacerea podețului de pe DJ 101P a ajuns un chin pentru locuitorii satului

Cei care vor să ajungă la Bobolia din centrul comunei Poiana, pe drumul județean care traversează localitatea (in foto), nu o pot face decât pe jos sau cu bicicleta. Acum o lună începeau lucrările de reabilitare a unei zone din DJ 101P, drumul județean care leagă comunele Poiana Câmpina și Florești. Este vorba despre porțiunea de la km 23, acolo unde există un podeț  pe sub care trece pârâul Tulburea înainte de vărsarea sa în râul Prahova. Termenul de execuție a lucrării este de două luni, dar investiția pare departe de final. Lucrările izolează practic satul Bobolia de restul comunei Poiana Câmpina, din punct de vedere al transportului rutier, căci bobolienii ar fi trebui să ajungă în Câmpina și în centrul comunei pe un traseu mult mai lung, prin Florești și DN1, obligați să parcurgă zeci de kilometri în plus. Sitația ar fi putut evolua mai neplăcut pentru cei aproximativ 30 de copii din Bobolia care învață la școala din centrul comunei. Mai mult pentru ei, primarul Alin Moldoveanu a găsit o soluție de compromis, amenajând un drum provizoriu pe lângă albia râului Prahova, care trece pe lângă fosta Secție Pompe a Uzinei Poiana (ce a mai rămas azi din Petroutila SA), ieșind la capătul dinspre Poiana a podului peste Prahova care desparte comuna de municipiul Câmpina. 


Locuitorii satului sunt nemulțumiți că lucrările nu avansează cum ar fi sperat. Supărat este și primarul comunei, care ne-a declarant următoarele: ”Drumul fiind județean, este în domeniul Consiliului Județean, pe a cărui conducere sunt supărat că nu s-a gândit deloc la copiii din Bobolia care trebuie să ajungă la școala unde învață, în centrul comunei. Adulții se descurcă și ei greu – nu zic că nu, dar cel mai greau le-ar fi fost copiilor. Pentru ei, mai mult, am amenajat acest drum provizoriu, cu piatră spartă, pietriș și tuburi de beton, drum pe care însă nu pot circula decât microbuzul școlar, microbuzele petru transportul persoanelor și autoturismele. Deci nu și mașinile de tonaj. Am avut și noroc că pe ruta respectivă exista un drum vechi folosit de căruțe. Noi am făcut demersuri la Consiliul Județean și Inspectoratul Județean de Poliție Prahova ca să nu se întrerupă complet circulația pe DJ 101P, să se permită circulația alternativă pe un singur sens, dar nu am fost înțeleși și nu am avut sorți de izbîndă. Sper ca lucrările să nu dureze mult, adică mai mult decât a fost estimat, chiar dacă am înțeles că ar fi ceva probleme”. Conducerea Primăriei Poiana Câmpina a găsit și o soluție pentru transportul mai facil al sătenilor care doresc să ajungă în Câmpina. Un microbuz aduce călătorii de la Bobolia până în zona unde se desfășoară lucrările. Acolo, oamenii coboară din microbuzul inițial, merg pe jos o bucată de drum, iar apoi sunt preluați de un al doilea microbuz, care îi transportă până la Câmpina. 
Adrian BRAD

Castelul „Iulia Hasdeu” - unul dintre cele mai fascinante locuri din țară

Castelul „Iulia Hasdeu” găzduiește de aproape un secol Muzeul Memorial „B. P. Hasdeu”, ce poartă numele savantului care a construit edificiul în memoria genialei sale fiice dispărute prematur. El este unul dintre cele mai fascinante locuri din România, care continuă să-și fascineze vizitatorii la fel de mult ca la începuturile sale. Castelul „Iulia Hasdeu” este unul dintre simbolurile municipiului, având valoarea unui element de spiritualitate ce face legătura cu universul. De altfel, clădirea este amplasată la loc central pe stema municipiului, iar deasupra ei veghează un soare cu chip de om care aduce aminte privitorului că localitatea noastră este așezarea cu cele mai multe zile însorite din an, raportat la nivelul întregii țări. Templul metafizic de la Câmpina închinat Iuliei Hasdeu a fost locul de refugiu pentru Bogdan Petriceicu Hasdeu, după moartea unicei sale fiice, pe care a iubit-o foarte mult. Despre Muzeul Hasdeu s-au spus atâtea lucruri de-a lungul anilor (cu numeroase prezentări în presa scrisă, dar și în cea audio-vizuală), încât Castelul „Iulia Hasdeu” aproape că nu mai are nevoie de nicio prezentare. Materialul de mai jos nu are menirea de a spune prea multe lucruri noi despre castel, ci de a sublinia fascinația pe care acesta continua să o exercite și astăzi, la 120 de ani de la înălțarea sa, precum și de a evidenția numeroasele sale dotări tehnice care îl situează printre cele mai „echipate” muzee din România.


Un savant de talie internațională
B. P. Hasdeu s-a născut la 26 februarie 1838, în Cristineștii Hotinului (Hotinul se afla in Basarabia, astăzi este pământ ucrainean). Acolo şi-a petrecut copilăria. Apoi, însoţindu-l pe tatăl său în Podolia, a urmat cursurile primare în şcoli cu predare în limba poloneză. Din 1850 şi-a continuat studiile liceale la Chişinău. In mediul universitar de la Harkov, Bogdan devine un personaj cunoscut şi admirat pentru inteligenţa şi memoria sa, dar mai ales pentru uşurinţa cu care învaţă limbi străine. A urmat cursurile Facultăţii de Drept, însă a fost atras de literatură şi de domeniul istorico-filosofic. Eforturile sale de autodidact demonstrează varietatea preocupărilor care-i vor caracteriza activitatea de savant în întreaga sa viaţă. Nu şi-a terminat studiile universitare la Harkov. A sosit în România în 1856, anul Tratatului de la Paris. A fost numit judecător de Cahul, cu ajutorul lui Nicolae Vogoride, mare om de stat, dar a fost curând destituit, deoarece milita pentru unirea Basarabiei cu patria-mumă. S-a stabilit la Iaşi, unde a publicat, cu multe sacrificii personale, câteva reviste, printre care: „România” (1858), „Foae de storia română” (1859), „Foiţa de istorie şi literatură” (1860), „Din Moldova” (1862-1863) transformată, mai târziu, în „Lumina”. In septembrie 1859 a dăruit Bibliotecii Şcoalelor din Iaşi 4.000 de volume din biblioteca sa particulară. In ianuarie 1860 a fost numit profesor de istorie, geografie şi statistică la Şcoala Reală din Iaşi şi, doi ani mai târziu, profesor de istorie la cursul superior al Colegiului Naţional. Temperamentul său l-a pus în conflict cu colegii şi mai ales cu directorul colegiului, Titu Maiorescu. Adversarii săi au profitat de apariţia nuvelei „Duduca Mamuca” pentru a-i intenta un proces, acuzându-l de imoralitate. A fost exclus din învăţământ şi din funcţia de la bibliotecă. Anul 1864 a deschis o nouă etapă în activitatea ştiinţifică a lui Hasdeu: a început să publice documente pe care le-a comentat din punct de vedere istoric şi filologic. Arhiva istorică a României a apărut în 1868 cu consecinţe importante asupra destinului savantului. In 1865 s-a căsătorit cu Iulia Faliciu, din Roşia Montană (Transilvania). Publicarea Arhivei istorice a României i-a deschis o nouă cale: a fost numit director ale Arhivelor Statului (1876 - 1900) şi membru al Consiliului Permanent al Instrucţiunii Publice. Apariţia „Istoriei critice a românilor” (tomul I) a crescut prestigiul său ştiinţific şi i-a deschis porţile universitare. A ţinut primul curs la 14 octombrie 1874, un mare eveniment pentru viaţa ştiinţifică românească. Demonstra o erudiţie fără egal în România acelei epoci şi calităţi pedagogice care-i asigurau o largă audienţă. A fost şi decan al Facultăţii de Litere (1882 - 1885). Poziţia sa socială şi ştiinţifică a fost suficient de solidă pentru ca în 1877 să devină membru al Academiei Române. In 1880 şi 1881 a primit premiul „Ion Heliade Radulescu” pentru volumul al doilea, respectiv al treilea din opera sa, „Cuvente den bătrâni”. Titu Maiorescu a trebuit să recunoască meritele sale ştiinţifice şi să admită că Hasdeu era singurul care putea să realizeze o Istorie a limbii române. In 1884 Academia Română i-a încredinţat misiunea de a redacta un Dicţionar al limbii române. I-a consacrat 14 ani din viaţă pentru a acoperi mii de pagini, ajungând până la cuvântul „bărbat”. Un monument al limbii române, dicţionarul Magnum Etymologicum Romaniae, a rămas neterminat, deoarece vastul „şantier” necesita un efort supraomenesc, iar Academia şi Regele se grăbeau să se încheie lucrarea. B. P. Hasdeu avea 49 de ani când a acceptat să fie directorul unei publicaţii ştiinţifice şi literare, „Revista Noua” (1887-1895). 


In 1895 a fost ales membru al Academiei de Ştiinţe din New York.  Apreciat în străinătate, se bucura de prietenia şi stima unor mari savanți. Dispariţia precoce a Juliei, in 1888, răpusă la numai 18 ani de tuberculoză (boală mortală, în acele vremuri), l-a împins către meditaţia asupra morţii, înţeleasă de el ca punct de unde încep „formele” fără sfârşit care duc spiritul spre perfecţiune. Durerea l-a îndreptat către spiritism, ca pe mulţi dintre contemporanii sai. Astfel, a construit la Câmpina, intre 1894 și 1896, un castel-templu, asigurând  contemporanii că planurile i-au fost inspirate de către fiica sa defunctă, o poetesă de mare talent, a cărei poezie scrisă în franceză anticipa un geniu literar. La Câmpina s-a stabilit definitiv cu soţia sa în 1897. Singurătatea a caracterizat ultimii săi ani. La 25 august 1907, după o lungă suferinţă, a trecut în neființă, într-o căsuţă din spatele Castelului. Soarta a făcut ca Hasdeu să moară la o lună după ce, peste drum de Castel, murise pictorul național Nicolae Grigorescu, cealaltă mare personalitate culturală adoptată de Câmpina, la finele secolului XIX. Trupul savantului a fost înmormântat la Bucuresti, alături de Iulia - soţia sa şi de Julia - fiica sa. Academician, enciclopedist, jurist, lingvist, folclorist, publicist, istoric şi om politic, Hasdeu a fost cea mai mare personalitate a culturii române din secolul XIX.

Un templu cu simboluri masonice
Este cunoscut faptul că Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838 – 1907), a fost şi unul dintre cei mai celebri masoni români, deși nu se cunosc locul și data inițierii sale. Distrus de moartea fiicei, Iulia, i-a construit la Câmpina un castel plin de simboluri oculte, în care se regăsesc şi multe elemente masonice. Hasdeu s-a numărat printre personalitățile Marii Loje Naţionale din România.  El a construit mai întâi, între 1888 şi 1891, primul templu pentru Iulia, în cavoul din cimitirul bucureştean „Bellu“, iar între 1894 şi 1896 a înălţat castelul din Câmpina, după planurile dictate de fiica sa în şedinţele de spiritism. Moartea Iuliei l-a răvăşit pe Hasdeu, îndreptându-l spre ocultism. Dacă opera lui ştiinţifică a fost curmată brusc, sufletul său a trecut într-o nouă etapă de frământări şi căutari de răspunsuri. Castelul abundă de simboluri masonice: pe faţada castelului se află „Ochiul Atoatevăzător”, simbol al lui Dumnezeu;  plafonul albastru al mormântului şi cupola albastră a castelului (în culoarea lor iniţială) au corespondent în simbolistica Acoperământului Lojii și reprezintă bolta cerească;  mobilierul reprezenta şi el o legătură cu apartenenţa la masonerie a lui Hasdeu, semnificative fiind scaunele triunghiulare din fier, care aveau o destinaţie ezoterică. „Templul metafizic“ conține şi de alte semne oculte: camera obscură, unde aveau loc şedinţele de spiritism, uşa masivă circulară de la intrare, încadrată de două tronuri de piatră, pe care sunt săpate cele şapte reîncarnări importante ale Iuliei, fundaţia castelului turnată în forma unei cruci. 


Structura castelului
Muzeul conține șase încăperi principale: Sala 1 - Salonul de primire al doamnei Iulia Hasdeu, soția scriitorului, unde se află bustul de marmură al acesteia; Sala 2 - Sufrageria, cu portretele familiei pictate în medalioane, pe pereții camerei; Sala 3 – Templul Castelului, cel mai înalt turn, care are un pronaos cu oglinzi paralele și un altar (În mijlocul turnului, unde se urcă pe trepte metalice, se află o statuie a lui Iisus, sculptată de Raphael Casciani. Războiul, cutremurele și ignoranța umană au afectat de multe ori castelul, dar statuia lui Iisus nu a fost niciodată atinsă. În această sală se pot observa și cele trei camere, cea albastră, cea roșie și cea verde, culori date de vitralii); Sala 4 - Biroul de lucru al lui B.P.Hasdeu, în care se află portretele savantului, soției și fiicei lor Iulia; Sala 5 - Camera cu cale, dedicată Iuliei Hasdeu, unde se află păpușa Iuliei, o sculptură, bustul Iuliei Hasdeu, de Ioan Georgescu, din marmură de Carrara, realizat în 1890. De asemenea, aici se afla jurnalul și caietul de matematică al Iuliei; Sala 6 - Camera obscură, unde aveau loc ședințele de spiritism, care are un porumbel de piatră, o lunetă astronomică, un sfeșnic și o statuetă a lui Iisus. 


Primul război mondial a afectat Castelul Iulia Hasdeu, iar a doua conflagrație mondială agravează starea construcției până în anul 1955, când numele său este înscris pe Lista Monumentelor Istorice. Edificiul a fost restaurat între anii 1962 și 1964, Comisia Monumentelor Istorice luând decizia să-l transforme în muzeu. Grație profesorului de istorie Nicolae Simache, cel care a fondat aproape toate muzeele din județul Prahova, aici va fi deschis, la data de 9 aprilie 1965, Muzeul Memorial „B.P.Hasdeu”. Afectat de cutremurul din 4 martie 1977, Castelul intră într-un lung proces de restaurări și consolidări. După ce în perioada 1977-1994 a suferit numeroase lucrări de consolidare și restaurare, la data de 17 iunie 1994, Muzeul Memorial „B.P.Hasdeu” este deschis partial, și apoi, la 25 februarie 1995, el este pus în întregime la dispoziția publicului vizitator, deși lucrările de restaurare nu se sfârșiseră.

Modernizări cu fonduri europene
Anul acesta, Primăria Câmpina a depus la Agenția de Dezvoltare Regională Sud Muntenia proiectul „Restaurarea, dotarea şi valorificarea durabilă a patrimoniului cultural al obiectivului de patrimoniu Muzeul Memorial B.P. Hasdeu”, pentru obținerea de fonduri europene nerambursabile prin Programul Operațional Regional 2014-2020, prioritatea de investiții 5.1 - Conservarea, protejarea, promovarea şi dezvoltarea patrimoniului natural şi cultural. Valoarea proiectului este de peste 15,81 milioane de lei. 
„Proiectul a fost evaluat din punct de vedere tehnic şi administrativ, obținând un punctaj foarte bun: 81,33. Pe 16 mai 2017, Comisia de evaluare a vizitat Primăria Câmpina şi Muzeul Memorial “B.P. Hasdeu”, prilej cu care s-au verificat documentele şi situația de pe teren. Nu au fost  probleme. Sperăm să obținem fondurile nerambursabile pentru a restaura patrimoniul mobil şi imobil hasdeian (monumentul istoric Castelul «Julia Hasdeu», toate construcțiile din parcul castelului, precum şi bunurile de patrimoniu care necesită restaurare), pentru a dota instituția muzeală cu mobilier pentru expunere, cu aparate şi tehnologie specifice unui muzeu.


 Și, nu în ultimul rând, pentru a valorifica, printr-o modernă expunere, patrimoniul şi istoria castelului, folosind noile tehnologii. Se va amenaja peisagistic parcul mounumentului, se vor reface aleile, se vor pune instalații pentru iluminat, udat etc. Dacă proiectul va fi materializat, municipiul Câmpina va avea un muzeu organizat şi dotat conform celor mai înalte standarde în domeniu”, ne-a declarat Jenica Tabacu, responsabilul muzeului. 
„Anul acesta s-a realizat şi Analiza de Risc la Securitate Fizică, pentru muzeu. Vom solicita, în consecință, fondurile necesare punerii în practică a măsurilor indicate de experți. Valoarea costurilor acestor măsuri a fost estimată la 10.560 euro (fără TVA), respectiv 48.576 lei. Cea mai mare parte a cheltuielilor, adică 43.838 lei, se referă la mijloacele tehnice de Securitate”, ne-a mai declarat interlocutoarea noastră. Este demn de menționat că 2517 cărți din biblioteca muzeului (majoritatea - beletristică ) au fost transferate la Biblioteca „Dr. C. I. Istrati”, pentru a fi citite de mai mulți utilizatori.

Dotări la standarde europene
Muzeul a fost dotat anul acesta cu următoarele bunuri: telefon/ fax/ copiator, laptop, imprimantă, scanner. Urmează să fie achiziționate și alte bunuri necesare pentru activitățile muzeale şi administrative (aspirator, motocositoare, freză de zăpadă ş.a.). Bugetul a fost bine proiectat, în sensul că, până în prezent, cheltuielile nu au depăşit sumele solicitate. De asemenea, s-a contractat serviciul de reparație a pianului Petrof, deținut de muzeu (contract în derulare, cu termen până la 5 noiembrie). Sistemul de monitorizare/ supraveghere video a muzeului a fost întărit prin achiziționarea unei noi centrale pentru avertizarea la efracție (2.013,48 lei, cu TVA inclus). Imobilul Castelul „Julia Hasdeu”, precum şi construcțiile din parcul monumentului au fost asigurate. Prima de asigurare este de 9.054 lei, suma asigurată fiind 8.511.630 lei (conform Raportului de Evaluare a patrimoniului imobil hasdeian, realizat în 2008), la care se adaugă 1.000.000 lei – reprezentând o clauză specială, pentru vandalism, prima fiind de 230 lei pentru această clauză. Deci prima totală de asigurare este de 9.284 lei. Perioada de asigurare este de 12 luni, de la 11/08/2017 până la 10/08/2018. În primele opt luni ale acestui an, aproximativ 16.000 de vizitatori au venit la Castelul „Julia Hasdeu”, cu 10% mai mulți decât în aceeași perioadă a anului trecut. 


Audio-ghid în cinci limbi
Muzeul Memorial „B. P. Hasdeu” beneficiază în prezent de un audio-ghid în patru limbi: română, franceză, engleză și germană, cărora li se va adăuga curând o a cincea, limba italiană. Traducerea textelor de prezentare a muzeului în limba italiană s-a realizat  grație d-nei Nicoleta Veronica Tacu, a soțului său, dl Alfredo Fratello, precum şi a fiicelor lor, Chiara şi Veronica Fratello. Așadar, în următoarele săptămâni, după transpunerea textelor italiene pe audioghiduri, muzeul va dispune de audioghiduri în cinci limbi: română, franceză, engleză, germană şi italiană. Pe 11 noiembrie, cu ocazia evenimentului „Julia Hasdeu in memoriam”, va fi lansat albumul „Castelul Julia Hasdeu” în patru limbi (română, franceză, engleză, germană).
Adrian BRAD

„Pacienţii politici” (3)

Anul 2012 va rămâne unul de referinţă în politica românească postdecembristă. Decăderea regimului portocaliu, patronat de Traian Băsescu şi apogeul alianţei social-liberale (USL) - victoria zdrobitoare în alegerile locale şi parlamentare - au adus importante modificări în mentalul colectiv al societăţii româneşti. Divizaţi brutal de ciocnirea celor două blocuri politice, românii au văzut doar ceea ce li s-a arătat, fără să poată înţelege în profunzime dimensiunea jocurilor politicianiste din culise.
Volumul „Pacienţii politici”, pe care îl publicăm acum în serial, îşi propune să scoată la lumină aspecte importante din partea nevăzută a politicii locale, judeţene şi naţionale: jocurile din jurul puterii, camaraderiile de conjunctură şi, pe alocuri, impostura, care inevitabil vor duce, în anii următori, la prăbuşirea eşafodajului.

12 ianuarie 2012. Ţara fierbe ca un vulcan noroios. 
Proteste antibăsiste în București și în marile orașe din țară. Scânteia: doctorul reformist Raed Arafat! O mică și inconștientă revoluție, împinsă de la spate de Antenele lui Felix, cere capul matrozului şi căderea regimului. Confruntări violente între jandarmi şi protestatari la Cluj, la  Timișoara și la București, în Piața Universității. Regretabilă prezența huliganilor din galeriile cluburilor de fotbal bucureștene. Mercenari chemați, de nu se știe cine, ca masă de manevră! Mizerabilă diversiune cu rol de dinamită  pentru civismul românesc și așa destul de anemic.

14 ianuarie 2012. „Şi noi eram români. Noi care tăceam”. A zecea zi de proteste. 
Frigul pătrunzător nu îi împiedică pe români să ceară demisii și să înfiereze austeritatea impusă de regimul băsist. Arafat a fost doar scânteia care a încins focul nemulțumirilor, întreținut cu meșteșug de Antenele lui Felix. Urmăresc, pe toate canalele, tot ceea ce se întâmplă și îmi exprim activ părerile, în gazetă, pe reţelele de socializare şi în grupurile de cunoscuți. Nu cred în revolta pusă la cale de o haită de hiene pentru a înlocui o altă haită, cu aceleaşi metehne. Numai în haite de oameni deştepţi vom reuşi! În puţinul timp rămas liber, târziu în fiecare noapte, recitesc mărturiile lui Octavian Paler, în care descrie  evenimentele din decembrie 1989. Caut să înţeleg repetabila povară românească. Civism de catifea! 
Rețin din scriitura filosofului: „Eram încredinţat că revolta de la Timişoara va avea soarta celei de la Braşov. Şi aşteptam, îngrozit, să aud că, încă odată, teroarea a fost mai puternică decât deznădejdea. De cum se însera, mă repezeam să ascult «Europa liberă». Fantastica presiune psihologică în care ne găseam cu toţii se simţea şi în vocile, mai precipitate acum, ale crainicilor şi comentatorilor. Mă culcam târziu, după ce auzeam ultimele ştiri. Şi de fiecare dată, chinuindu-mă să adorm, mă întrebam ruşinat: «Bine, dar noi ce facem? Vom tăcea şi acum?» Mă urmărea ţipătul sfidător al unei femei care le strigase la Timişoara, în stradă, celor care îndreptaseră mitralierele spre mulţimea răsculată: «Trageţi măăă! Şi voi sunteţi români!» Clănţănitul mitralierei acoperise sau retezase ţipătul. Şi noi eram români. Noi care tăceam (...) Pe la amiază am auzit soneria la uşă. Era vecina mea. Mi-a întins un plic şi mi-a zis să am grijă de cheile casei dacă nu se mai întoarce. Nu înţelegeam nimic. Am întrebat-o unde se duce şi mi-a răspuns albă ca varul: «La revoluţie». (...) În faţa Teatrului Naţional erau mai multe rânduri de tineri, cu lumânări în mâini. Fete şi băieţi. Dădeau, în întuneric, impresia unui cor antic, de o tragică nobleţe. Dar ceea ce spunea corul contrasta violent cu această solemnitate: «Ceauşescu, cine eşti? Un cretin din Scorniceşti». A fost singura dată când am avut puterea să zâmbesc în seara aceea însângerată”.
Rămânem talentați la slogane! Azi poporul exultă la altă solemnitate: „Ieşi afarăăă, javră ordinarăăă!”

15 ianuarie 2012. Romane rele. 
Prolificul Bebe Toma scrie şi în somn. E îngrozitor omul ăsta, a lansat volumul cu numărul 16, romanul „Libertatea de a fi lichele”! Îi colcăie inspiraţia în creieri! Nu-l înghite nimeni şi cu toate astea am găsit lume multă la sindrofia lansării, găzduită în foaierul fostului Cinematograf 23 August, transformat în cârciumă. Are gusturi ciudate romancierul!  Printre invitați, F. Dochia, C. Crăciun, S. Bucur, T. Marinescu și actorul Eusebiu Ștefănescu. „Aud un fâsâit - își începe speech-ul poetul Florin - parcă sunt valurile mării și e o veste bună... a fost prins înțepătorul de femei! Pe Bebe l-am prins din nou cu romane rele și personaje la fel. Bărbații sunt infideli și femeile aproape cuminți. Le recomand iubitorilor de beletristică să citească această carte, noaptea (...). Bebe nu iartă nimic. Nu se iartă nici pe sine”. 
Eseistul Christian schimbă tonul: „Pe Toma n-ai de unde să-l apuci. E foarte alunecos. Are un formidabil talent de a-și măcina opera. Este o carte a unui prozator extrem de aplicat, om care are foarte puțină răbdare. Se bucură drăcește când descoperă ceva rău. De aceea trebuie să-l descoperi, mai întâi pe el, în roman”. 
Recital poetic de excepție în interpretarea lui Eusebiu Ștefănescu. Sesiune de autografe. Autorul nu se dezminte. Dacă nu îi plăteşti opera, îţi cere de la obraz! Este o întreagă legendă, în Câmpina şi nu numai, cu Bebe care îşi vinde cărţile tuturor cunoscuţilor şi necunoscuţilor, oriunde îi întâlneşte. Mulţi îi evită prezenţa ştiind că se vor alege, indiscutabil, cu un volum şi cu o „pagubă” de câteva zeci de lei în buzunar. Într-o zi, am vrut să ştiu cum se simte când îşi „obligă” cititorul cu propria creaţie: „Artistul român trebuie să trăiască, prietene! Mă doare în cur de ce crede lumea! Numai eu știu cât mă ploconesc să fac rost de bani pentru tipar! Efortul creator nu-l mai aduc în discuție”.  Mostră grăitoare a condiției scriitorului român contemporan (membru în breasla profesională USR)! Bebe nu iartă nimic. Vrea să intre, încă o tură, în politică. Negociază cu PC-ul lui Felix. Ar vrea consilier la comisia de cultură. 


16 ianuarie 2012. Inițiativă „civică” pe Facebook.  
Un grup de tineri încearcă organizarea unui miting antibăsist în Câmpina. Opinie generală favorabilă. Peste 500 de „virtuali” își anunță participarea. Prezent non stop pe reţelele de socializare, primarul Laurian dă semne că a luat act de iniţiativă și de amploarea ei. Sunt așteptate reacții din partea autorităților și chiar o contra-manifestație, pusă la cale de Valjan (karatistul deputatului Serghei) cu trupa lui de cruciați. 
Florin Frăţilă
(va urma)
(„Pacienţii politici”, Editura Fundaţiei Culturale Libra, 2015)
Episodul anterior poate fi citit AICI

Lectura NU dăunează grav sănătăţii. CĂTĂNIA, RĂZBOIUL, PRIZONIERATUL

Ultimul volum scris de regretatul Gherasim Rusu Togan [1], pe lângă filonul de analiză etnologică, oferă cititorului, în cea de a doua parte, mărturii ale unor militari prahoveni obişnuiţi, dar şi din zona Sibiu-Alba, care au cunoscut ororiile celui de al Doilea Război Mondial. Acestea vin să completeze imaginea experienţei militarilor români de rând aşa cum reiese din cele două volume editate de profesorul Ion Oprişan, un oaspete constant al Castelului Hasdeu, în cadrul manifestărilor prilejuite de Serbările celor Două Iulii. [2]


Experienţele militarilor de pe front sunt complexe şi parcă mult mai pregnante şi numeroase cele de pe Frontul de Răsărit decât de pe cel de Vest (poate şi pentru că războiul antisovietic a durat din 22 iunie 1941 până la 23 august 1944, pe când cel antihitlerist, pentru a relua o formulă des uzitată de istoriografia şi propaganda comunistă, din 23 august până la 9 mai 1945, nici măcar un an întreg). 
Sunt oferite informaţii disparate despre luptele pentru eliberarea Basarabiei, asediul Odesei, luptele de la Harkov, cucerirea şi apărarea Crimeii, Stalingrad şi chiar din Caucaz. Impresionante sunt  adevăratele bocete care au în subsidiar tragedia Armatei Regale Române din zona Stalingradului (de la nord - unde acţiona Armata a 3-a şi de la sud, unde se afla Armata a 4-a) în ceea ce este cunoscut drept dezastrul de la Cotul Donului. Cele două armate române protejau flancurile Armatei a 6-a germane care lupta efectiv, de săptămâni bune, în interiorul oraşului strategic ce purta numele tiranului georgian (fostul Tariţîn, actualul Volgograd). În aceste cântece se concentrează întreaga disperare a ţăranului român generic, care nu înţelegea de ce trebuie să lupte şi să moară atât de departe de ogorul său. „Săracă inima mea/ Iar mă prinde-a mă durea/ Când vede trenul trecând/ pe dinafară cu flori/ pe dinăuntru cu feciori/ pe dinafară înflorit/ pe dinăuntru necăjit/ se duc în sus înfloriţi/ înapoi vin toţi răniţi/ Se duc în sus încărcaţi/ Înapoi vin toţi puşcaţi”.
Ura populară faţă de ruşi era larg răspândită chiar şi în rândul lumii rurale româneşti, care se temea de colectivizările bolşevice. Tematica prizonieratului la sovietici a străbătut mentalul nostru naţional în ciuda cenzurii comuniste de după 1945, care nu putea permite exprimarea unor sentimente atât de neprieteneşti faţă de fratele mai mare de la Răsărit. Să nu uităm că a citi sau a  răspândi astfel de blesteme te putea duce foarte rapid în puşcăriile Gulagului românesc pentru zece ani de zile sau la istovitoarele munci de la Canal. Aceste sentimente au perdurat şi străbat volumul etnologului Gherasim Rusu Togan: „Cine-a zis că rusu-i bun/ Facă-se carne de tun!/ Oasele nu şi-a uscat/ În negru prizonierat/ N-a mâncat varză stricată/ N-a săpat glie-îngheţată/ Nu şi-a găurit plămânii/ Robotind în fundul minii/ Rusie, Domnul să te bată/ Să nu-ţi vezi chiatra pe chiatră/ Să te faci Siberie toată”. În acest scurt enunţ sunt oferite informaţii preţioase şi despre folosirea prizonierilor de război români la munci care caracterizau esenţa Gulagului sovietic  (în mine, la săpatul unui pământ îngheţat bocnă şase-şapte luni pe an etc.), chiar dacă în mod teoretic prizonierii de război aveau alt statut, ei fiind vărsaţi unei alte structuri (dar acestea erau doar detalii strict administrative şi tehnice ale aparatului de represiune sovietic). 
Alexandru Aurica, din comuna Măgurele, povesteşte în acelaşi sens cum fiind luat prizonier de război de către sovietici, dus într-un lagăr, într-o noapte geroasă de iarnă, un grup de români a fost trimis să dezasambleze un pod pentru a aduce lemnele în lagăr. 10% dintre prizonieri români au murit degeraţi, iar restul s-a întors dimineaţă ţinându-se unul de altul pentru a nu cădea (cei care cădeau erau de regulă executaţi de paznicii NKVD, după cum o atestă şi mărturia lui Ioniţă Ioan, care a căzut prizonier la Cotul Donului; slăbit şi nemaiputând să facă faţă lungului marş, a fost susţinut de doi camarazi pentru a nu se prăbuşi: „Ruşii ziceau să-mi dea drumul ca să mă împuşte”). 


Un militar din Valea Doftanei, Tocitu Gheorghe, îşi aduce aminte după atâta timp cum a fost luat prizonier de sovietici la 24 august 1944 pe frontul din Moldova. Dus iniţial la Paşcani, trupa a fost despărţită de ofiţeri (o practică generalizată a sovieticilor pentru a-i înlătura pe cei care puteau avea autoritate, în general clasele superioare româneşti şi pentru a facilita propaganda comunistă asupra ţăranilor şi muncitorilor) ajungând într-un lagăr pe Volga: „Am dus-o foarte greu, ruşii ne dădeau câte o lingură de tărâţe, peşte stricat cu viermi şi o pâine la opt persoane. Apoi ne-au dus în Siberia. Am fost plini de păduchi şi îi luăm cu mâna şi din sprâncene să-i dăm jos”. Abia când a fost repartizat într-un lagăr din Caucaz condiţiile de viaţă s-au mai îmbunătăţit. 
Câmpineanul Gheorghe Vâjeu i-a observat pe ruşi după 23 august 1944 şi nu înţelegea la ei „satisfacţia uciderii. Deşi erau tineri sau poate chiar de aceea, simţeau o plăcere sadică să-şi descarce automatul într-un trup omenesc. Împuşcau aşa, ca să vadă cum se trage cu Kalaşnikovul!” Întrebat de etnolog de ce nu s-a înscris în Divizia Tudor Vladimirescu (corect ar fi fost Divizia Horia Cloşca şi Crişan, având în vedere că DVT deja se afla pe frontul din Moldova, ulterior trecând în Ardeal), Vâjeu răspunde onest: „Am refuzat să pactizez cu ruşii, după ce ne-au umilit într-un asemenea hal”. A fost luat prizonier la Adjund şi transportat în bou-vagoane până la Celiabinsk, în Siberia Occidentală: „Am călătorit vreme de 21 de zile într-o mizerie şi suferinţă crunte, iar când am ajuns la destinaţie, nimeni nu a mai avut puteri să se coboare din tren”. A revenit în Câmpina în 1950, după cinci ani de prizonierat sovietic. 
Zguduitoare sunt şi fragmentele selectate din jurnalul lui Ion Dicu, care a luat parte la ofensiva germană din vara anului 1942,  murind în timpul prizonieratului sovietic la vârsta de 30 de ani. Jurnalul scris de el a parvenit familiei şi a fost editat şi publicat după şase decenii. 
În acelaşi registru tragic se inserează şi ultima mărturie cuprinsă în carte, cea care-i aparţine doctorului veterinar Ion Cruceanu din Agnita (jud. Sibiu) care prin 1967-1968 se distinsese pe plan local eradicând febra aftoasă ce decimase zootehnia locală. Întâmplarea a făcut ca sovieticii să fi cunoscut aceeaşi problemă, cerând ajutorul părţii române. Doctorul a fost obligat să plece în zona Donului pentru a-i sprijini pe veterinarii de acolo. Tocmai aici a dat peste un cimitir militar românesc, dominat de o troiţă: „N-am să uit niciodată priveliştea ce mi s-a oferit în ziua aceea de început de august, când am văzut sute de căşti ruginite, aşezate pe cruci, înecate în iarbă şi pir uscate de secetă”. Pe troiţă se mai puteau citi versurile lui George Coşbuc: „Şi-ajuns în ţară, eu te rog,/ Fă cel din urmă bine,/ Pământul ţării să-l săruţi/ Şi pentru mine” (din „Rugămintea din urmă”).
Codruţ Constantinescu

1) „Tineretea, Cătănia, războiul. Pagini din istoria neamului” - carte aparută în cadrul Colecţiei Patrimoniu Cultural Câmpinean, ediţia a treia, revizuită şi adăugită, Editura Fundaţiei Culturale Libra, Bucureşti, 2016.
2) „Infernul prizonierilor de război români în Rusia Sovietică”, Editura SAECULLUM I.O., Bucureşti, 2014, vol. I-II.

Un nou medic ortoped la Policlinica SanConfind

Recent, Ambulatoriul de specialitate al Centrului Medical SanConfind are un nou medic la Cabinetul Ortopedie. Este vorba despre asist. univ. dr. Răzvan Cișmașiu, medic primar ortopedie-traumatologie, care îl înlocuiește pe medicul specialist Emil Haritinian, și el cadru universitar doctor în științe medicale, plecat în Franța la un curs de specializare. Ca și predecesorul său, dl. doctor Cișmașiu vine de la Spitalul Clinic de Ortopedie-Traumatologie si TBC osteoarticular „Foișor” din București, unul dintre cele mai prestigioase spitale de acest tip din România. Pe dl. doctor Răzvan Cișmașiu (pe care îl puteți găsi la SanConfind în fiecare zi de vineri, după-amiaza), încercăm să-l facem cunoscut câmpinenilor cu ajutorul interviului de mai jos.


- Domnule doctor Răzvan Cișmașiu, bine ați venit în echipa medicală SanConfind. V-aș ruga să ne spuneți, pentru început, câteva cuvinte despre cariera dumneavoastră profesională.
- Am absolvit Facultatea de Medicină și Farmacie UMF Carol Davila București în 2003 și mi-am început formarea ca medic ortoped, în calitate de rezident, un an mai târziu. În același timp am ales și implicarea mea în învățământul universitar, fiind, în calitate de asistent universitar, responsabil de studenții mediciniști de anul IV. În 2011, am devenit medic specialist, iar 5 ani mai târziu mi-am susținut primariatul. Totodată, în anul 2013, am reușit să definitivez doctoratul în științe medicale pe tema „Tehnica chirurgicală minim-invazivă în artroplastia de șold – Indicații, posibilități și limite”, o temă interesantă și care răspunde tendințelor actuale de endoprotezare a șoldului.
- Care vă sunt primele impresii despre Centrul Medical SanConfind? Ținând cont de dotările sale și de personalul medical, poate fi considerat un spital european? 
- De la bun început am rămas plăcut impresionat de Centrul Medical Sanconfind, de infrastructura și dotările sale la standarde europene, ca și de aplecarea personalului medical înalt si mediu calificat din cadrul instituției asupra pacienților. Este deosebită inițiativa realizării acestui spital privat în contextul în care există discrepanțe majore, în ceea ce privește tehnica și serviciile medicale, între diferitele centre mari de formare medicală și celelalte orașe din România.
- Judecând după faptul că și oamenii primitivi își vindecau fracturile închise cu ajutorul unor atele artificiale (două bețe și o liană), s-ar zice că ortopedia este cea mai veche ramură a medicinii. Cât de avansate sunt procedurile ortopediei de azi? Ce operații nu se puteau face acum un veac sau acum două-trei decenii, și se pot face azi? 
- Tehnica a evoluat foarte mult de-a lungul timpului și, bineînțeles, nici ramurile medicale și industria farmacologică și a dispozitivelor medicale nu au rămas pe loc. Lucrurile în ortopedie au evoluat, aș putea spune, spectaculos pe parcursul ultimilor 30 de ani, atât în ceea ce privește dezvoltarea unor noi tehnici chirurgicale ortopedice specifice anumitor tipuri de patologii, cât și din punct de vedere al tipurilor de implanturi adaptate  anatomiei, al tehnicii abordate și urmând îmbunătățirea calității determinate de progresul tehnologic.
- Care sunt, în opinia dvs, cele mai dificile fracturi, cele care se vindecă cel mai greu? Ce sfaturi le-ați da celor care suferă de respectivele afecțiuni?
- Fracturile dificile sunt determinate de complexitatea traumatismului, implicit a mecanismului de producere. În general, sunt fracturi cominutive sau fracturi segmentare, “în dublu etaj”, acestea din urmă punând în pericol viabilitatea segmentului intermediar. Un loc aparte al fracturilor cu risc înalt de complicații îl ocupă fracturile deschise, fracturi greu de manageriat terapeutic mai ales datorită riscului înalt de contaminare și, implicit, de infecție. Strategia abordării unei astfel de fracturi este una complexă și urmează protocoale riguroase, poate unele dintre ele greu de acceptat de către pacient, dar care determină capital rata de succes în astfel de situații. Permițându-mi o remarcă la ultima întrebare privind sfaturile pe care le-aș putea recomanda, sfatul meu către toții pacienții este să fie atenți, să arate minime cunoștințe de educație medicală și să înțeleagă că este mai ușor să previi decât să tratezi, atât din punct de vedere medical, cât și socio-economic. Accidentele nu le poți preîntâmpina, însă poți preîntâmpina totuși agravarea unei patologii cronice realizând controale periodice și pregătind poate din timp un act chirurgical, o operație laborioasă, cum ar fi spre de exemplu endoprotezările de șold sau genunchi din boala artrozică. 
- Descrieți-ne, succint, care a fost cea mai dificilă operație la care ați participat, cel mai dificil caz medical pe care l-ați rezolvat în bogata dvs carieră profesională.
- Cred că cele mai dificile și, în același timp, impresionante cazuri sunt cele ale pacienților oncologici, indiferent de vârstă. Cu atât mai dramatice când acest tip de patologie afectează pacienți tineri. Îmi vin în memorie acum imaginile câtorva pacienți cu tumori maligne la nivelul membrelor inferioare, care au beneficiat de tratament chimioterapic și apoi de intervenții de rezecție-reconstrucție cu proteze modulare (N.B. proteze ce înlocuiesc un segment osos și articulația adiacentă), urmând ulterior să continue tratamentul oncologic. Unii dintre ei au reușit să treacă cu bine peste această încercare, alții însă, din păcate, nu mai sunt... Meritul în astfel de cazuri nu revine numai ortopedului, ci unei întregi echipe, element ce se repetă, în fapt, la fiecare operație, dar cu atât mai mult în astfel de cazuri, ce presupun o colaborare perfectă între oncolog, chirurg ortoped, chirurg vascular, anestezist și medic de recuperare. Consilierea unor astfel de pacienți este extrem de importantă,  din păcate sistemul fiind deficitar la acest capitol. Ce încercăm să compensăm noi, ca medici, înainte și după actul  chirurgical complex nu este întotdeauna suficient.

19 septembrie 2017

A 10-a ediție a Festivalulul Toamnei nu a fost de nota 10, dar nici nu a displăcut

„Zilele orașului Câmpina”, sărbătoarea populară a municipiului nostru cunoscută mai mult sub denumirea Festivalul „Serbările Toamnei”, a ajuns la a zecea ediție, care nu a fost nici cea mai rea, dar nici cea mai valoroasă dintre toate cele care s-au desfășurat până acum. De remarcat că manifestarea din acest an nu a primit nicio tematică, lucru care ne face să putem spune și mai ușor că ea a avut câte puțin din precedentele ediții. Câte un pic din celelalte, cu toate părțile componente băgate la fiert în marele ceaun al evenimentelor artistice finanțate de la bugetul local, peste care s-au pus ceva ingrediente de entertainment și distracții populare având ușoare urme de cultură, conservanți pentru memoria colectivă (măcar până la următoarea ediție a festivalului, dacă nu până la următoarele alegeri), lapte-prins pentru prinderea în discuții a impresarilor unor artiști cunoscuți (nu cei mai în vogă), impresari cu care se putea negocia ușor (înțelegeți ce vreau să spun…),  câte un ou bătut pentru fiecare impresar cu care s-a bătut palma, praf de grijă de edili pentru viața electoratului (condiment cunoscut și ca „praf în ochii alegătorilor”), ceapă tocată mărunt (dar nu mai mărunt decât au fost tocați nervii celor care locuiesc în blocurile din vecinătatea scenei), țelină, pătrunjel, leuștean, dar fără morcovi (primarul e sătul de morcovi, nici să nu vadă morcov în fața ochilor, și, de fapt, nici nu-l poate vedea în fața ochilor), sare și piper după gustul edilului nostru cel cumsecade. Iar după ce s-a lăsat la fiert câteva săptămâni, evenimentul popular dedicat tuturor câmpinenilor a fost gata să fie servit celor care s-au adunat la final de week-end în Centrul Civic. 


Dacă în alți ani au fost tematici precum „Câmpina – oraș al florilor”, „Câmpina medievală”, „Câmpina sub semnul lui Caragiale”, ”Câmpina lui Nicolae Grigorescu” etc, anul acesta festivalul s-ar fi putut intitula „Câmpina, așa cum o știți”. La ediția cu nr. 10, o cifră plăcută aniversărilor, au fost o mulțime de oficialități de la București, Ploiești și Câmpina. Poate mai mulți ca niciodată. În afară de primii doi demnitari ai orașului (primarul Horia Tiseanu și viceprimarul Adrian Pițigoi), administratorul civic Remus Bădulescu, o duzină de consilieri municipali și reprezentanți ai unor structuri din cadrul Primăriei Câmpina, au mai fost prezenți prefectul județului, Ioana Mădălina Lupea, un ministru (Teodor Meleșcanu, șeful Ministerului de Externe), cinci parlamentari (senatorul Iulian Dumitrescu și deputații Rodica Paraschiv, Laura Moagher, Andrei Nicolae și  Cătălina Bozianu), reprezentanți ai Consiliului Județean Prahova (Ludmila Sfârloagă, Vasile Pătrașcu și Rodica Papuc), primarii câtorva localități din zona Câmpinei, oameni de afaceri locali (fostul deputat Virgil Guran, Dan Chițu ș.a.), părintele protopop Grigore Melnic, reprezentanți ai unor instituții de cultură, iar lista invitaților ar putea continua, dar ne oprim aici, nu înainte de a-i pomeni pe reprezentanții orașului Cimișlia din Republica Moldova, oraș înfrățit cu Câmpina (primarul din Cimișlia, Gheorghe Răileanu, și vicepreședintele raionului Cimișlia, Iurie Răileanu). 


De remarcat, lipsa fostului senator de Valea Prahovei, George Severin, mai mereu prezent la astfel de evenimente. Probabil pentru a permite sosirea tuturor oaspeților de seamă, începerea festivalului a fost fixată la ora 13.00, cu două ore mai târziu decât de obicei, spre disperarea patronilor teraselor amenajate pe o latură a Bulevardului Carol I, care nu și-au putut aprinde grătarele la solicitările clienților, ca să nu învăluie în fum grupul oficialităților în drumul lor de la Hotelul Muntenia spre scena amplasată la intersecția cu Calea Doftanei. 


Pe tot acest traseu, coloana înalților oaspeți a fost precedată de un grup de artiști de la Ansamblul Folcloric „Ghiocelul” și de mai mulți motocicliști de la Asociația ”Roata de foc”, prezențe cunoscute și de la precedentele ediții. Deși a fost vreme frumoasă, câmpinenii nu s-au înghesuit să participe sâmbătă la deschiderea evenimentului, dar în cele două seri de concerte, spectatorii prezenți au fost numeroși.


O ediție cu mai puțin bâlci
Din fericire, cea de-a zecea ediție a Festivalului „Serbările Toamnei” a avut mai puțin acea ambianță de bâlci provincial dintr-o comună mai răsărită, atmosferă cu care ne-au obișnuit organizatorii unor ediții precedente. Încă din toamna anului trecut, Comisia de cultură a Consiliului Local și-a exprimat public dorința, fără să sorţi de izbândă nici atunci, nici anul acesta, ca formatul celei mai importante sărbători a orașului să se schimbe, iar festivalul, fără a deveni unul elitist (vorbim, totuși, despre o manifestare populară), să pună accent mai mult pe latura cultural-artistică, educativă, nu doar pe cea a consumismului bahico-pantagruelic încurajat prin tradiționalele terase-berării cu tot felul de preparate la grătar, asezonat cu shoppingul ieftin din nelipsitele tonete cu tricouri, pielărie, blănărie și gablonzuri.

Câmpina – cea iubită de politicieni
După defilarea autorităților administrației publice locale împreună cu invitații lor pe  traseul Hotel Muntenia – scena de spectacole, primarul a rostit o alocuțiune în care a subliniat că mulțimea invitaților sosiți este semnul clar că aceștia iubesc Câmpina, pentru că 2017 nu este an electoral ca să-i putem bănui pe politicienii prezenți că au răspuns invitațiilor pentru capital de imagine, vânătoare de voturi și alte intenții politicianiste. Așa o fi, dacă o zice cu atâta siguranță cel care stă în fruntea orașului, dar numai simpla susținere a acestei idei de către primar ne face să-i apreciem și mai corect pe politicienii români, în special pe cei care ne sunt oaspeți ai festivalului în anii electorali. Și anul trecut au fost mulți invitați (nu așa de mulți ca anul acesta, și nu atâția parlamentari), iar mulțimea oaspeților s-a datorat, după spusele de atunci ale primarului Horia Tiseanu, importanței polului Câmpina. Au luat cuvântul și alți invitați de marcă aflați pe scenă, iar cuvântările lor au fost politicoase și nu au ieșit din tiparele obișnuite. Într-un acces de sinceritate (dar și de captare a simpatiilor celor prezenți), unul dintre invitați a ținut să le spună spectatorilor: „Voi nu trebuie să uitați că în slujba voastră sunt și parlamentarii, și primarii, și președinții de consilii județene, și consilierii locali”. Mai aproape de inima publicului au fost declarațiile reprezentanților orașului Cimișlia, pătrunse de un naționalism sănătos și sincer, care au subliniat necesitatea unirii românilor de pe ambele maluri ale Prutului.


Premierea olimpicilor și a sportivilor
După deschiderea oficială a Festivalului, a avut loc premierea elevilor olimpici și a elevilor cu rezultate foarte bune la competițiile sportive naționale și internaționale. Premiile au fost acordate de primarul Horia Tiseanu și Florin Frățilă, președintele Comisiei de Cultură, Învățământ și Sport a Consiliului Local Câmpina, dar și de Ioana Bumbăcea, consilierul personal al primarului, și consilierul municipal Andrei Duran. Elevii evidențiați au primit diplome și premii în bani, iar profesorii lor coordonatori, respectiv antrenorii, diplome și flori. Dintre olimpicii care au urcat pe scenă, cei mai mulți erau de la Colegiul Național „Nicolae Grigorescu”:  Cristina Popescu - premiul I la Olimpiada Naţională de Limbă Germană; Ioan Radu - premiul al II-lea la Olimpiada Naţională de Geografie; Alexandra Buzăţoiu - premiul special la Olimpiada Naţională de Biologie; Mara Merca - menţiune la Olimpiada Naţională de Limba şi Literatura Română; Mihnea Vârlan - medalia de bronz la Olimpiada Naţională de Matematică; Bogdan Tache - menţiune la Olimpiada Naţională de Geografie; Andreea Roşca - menţiune la Olimpiada Naţională de Religie. Colegiul Tehnic Forestier a avut și el un olimpic, pe Andrei Daniel Filip, care a câștigat premiul I la Olimpiada Naţională de Prelucrare a Lemnului. Tot un olimpic (de fapt, o olimpică), a avut și Școala Gimnazială „Ion Câmpineanu”, iar aceasta s-a numit Alexandra Bianca Băicoianu, care a obținut, în anul școlar precedent, menţiune specială la Olimpiada Naţională de Limba Franceză. După urcarea tuturor olimpicilor pe scenă, a mai fost premiat cu un premiu special pentru rezultate deosebite la învățătură și Mihai Ioan Constantin, ”stăpânul inelelor” din notele maxime obținute la toate probele Bacalaureatului 2017, fost elev al CNNG. 



Aplauze au primit și elevii distinși în competiții sportive naționale și internaționale. Primii strigați au fost mai mulți atleți de la CSS „Constantin Istrati”, club coordonat de prof. Nicolae Pavel. Este vorba despre sportivi cunoscuți deja pe plan national: Ioana Plăvan, campioană naţională la aruncarea suliţei - juniori I; Andreea Lungu, campioană naţională la aruncarea discului - juniori II şi juniori III; Marius Vasile, campion naţional la aruncarea discului juniori III și la aruncarea greutăţii juniori III; Andrei Richea, vicecampion naţional la aruncarea suliţei - juniori II; Vlad Bădescu, vicecampion naţional la triplusalt - juniori II; Călin Dumitrache, vicecampion naţional la 110m garduri; Edy Unguroaica (antrenor Jenica Bran) – vicecampion naţionl la săritura în lungime - copii; Ştefan Gagiu, campion naţional la săritura în lungime – copii; David Marin, campion naţional la aruncarea greutăţii și campion naţional la aruncarea mingei de oină - copii II. Au fost premiați și elevii înotători de la cluburile Contratimp (Andreea Iuliana Văcaru, vicecampion naţional la 50m future – cadeţi) și Barracuda (Alexandru Lungu, campion şi vicecampion naţional, Sonia Drăgan,  campioană şi vicecampioană naţională, Darius Coman, vicecampion naţional, Luca Ichim, medaliat la Campionatul Naţional de Nataţie, Ioan Costache, medaliat la Campionatul Naţional de Nataţie. A obținut rezultate de excepție, așa cum ne-a obișnuit și în anii trecuți, Daria Ioana Duca, campioană naţională la ciclism mountain-bike cross-country şi vicecampioană naţională la contratimp individual pe şosea. 


Spectacole muzicale reușite
Deși la deschiderea festivalului lumea nu s-a înghesuit, fiecare seară de spectacole a avut câteva mii de spectatori. Sâmbătă seara, au evoluat pe scena din Centrul Civic nume sonore ale showbiz-ului românesc: Dan Ardelean, Irina Loghin, Corina și trupa Vunk. Duminică seara au încântat publicul Angelica Bălașa, Mioara Velicu, Pepe și Rona Hartner & Zuralia Orchestra. Reînnoim îndemnul nostru, transmis edililor orașului și cu alte ocazii, de a se organiza un festival cu un format care să delecteze atât papilele gustative ale participanților, cât și sufletele acestora.
Adrian BRAD 

Editorial. UNICUL

Înainte de 1989, populația era educată în perspectiva lui unu, a unicului. Aveam un conducător iubit unic, un partid unic, un ziar oficial unic, o singură televiziune cu un singur program și un singur post de radio, un singur serviciu (de cele mai multe ori) de la angajare la pensie, o singură casă/ apartament, o singură Dacie, un singur manual și un singur răspuns corect la orice întrebare. Schimbarea radicală, care a bulversat o mulțime de oameni după schimbarea regimului a fost apariția multiplului. O mulțime de partide, de televiziuni, de posibilități de a-ți petrece concediul, de produse la supermarket, de informații etc. Acestea pun însă o problemă grea: cea a alegerii. Trebuie să știi să alegi și în fiecare minut ți se cere să-ți exprimi o opțiune într-o anume domeniu. Și asta presupune efort, efortul de a te informa (care brânză e mai bună sau care tip de mașină de spălat din cele vreo 50 aflate la ofertă) și de a-ți construi o ierarhie. Oamenii nu erau educați să aleagă și de aceea pe mulți „libertatea” i-a bulversat, fără a fi propriu-zis nostalgici ai comunismului, cum îi acuzăm noi grăbiți. Erau nostalgici ai siguranței pe care ți-o dădea faptul că orice drum era dinainte stabilit. Alții alegeau pentru tine. Cu ce săpun sau pastă de dinți să te speli. Ce film să vezi. Le e greu să înțeleagă, de exemplu, cum schimbă tinerii de azi cu atîta ușurință locurile de muncă (sau partenerii de viață), cum lucrează complet altceva decît facultatea pe care au făcut-o. Luați la întrebări, cei mai mulți cetățeni n-ar putea explica de ce avem nevoie de parlament, cum e cu separarea puterilor în stat, de ce președintele nu poate da pur și simplu ordin să fie arestați toți corupții sau să înceteze programele vulgare și violente de la televiziuni. De aici „admirația” secretă pentru modele autoritariste de conducere, de tip chinezesc, rusesc sau chiar maghiar. 
Obișnuiți cu o singură putere, oamenii nu au putut să discearnă între jocurile de putere (vizibile sau ascunse) totdeauna prezente acolo unde sînt mai multe centre de putere. De aceea ni se par atît de lesne manipulabili. De la un minim de informații, au fost dintr-o dată sufocați de un adevărat uragan care ne mătură zilnic plajele neuronilor. De ce avem atîtea bănci și atîtea farmacii și atîtea fructe exotice al căror nume nu-l știe nimeni? Ei bine, ce au făcut în ultima jumătate de secol inițiatorii noștri de politici publice? Absolut nimic pentru educația întru pluralitate. În așa fel încît, după ultimele alegeri, am ajuns iar la unic.


Iar avem un lider maximo: toate organele de presă îl „consultă” pe Dragnea ca și cum el nu ar fi un simplu lider de partid, ci ar avea putere absolută. De la economie la sănătate, de la politică externă la învățămînt, de la agricultură la autostrăzi. Unicul! Oameni care evident au urît pluralitatea și pluralismul vor acum, deținînd puterea, să ne readucă la tirania perspectivei unice. Scandalul cu revenirea la manualul unic escamotează, de fapt, chestiuni mai grave și de mai adîncă importanță. Nu-mi amintesc, de exemplu, să fi pus cineva vreodată problema că nici programele n-ar fi trebuit să fie unice. Nimeni n-a avut curajul să împingă reforma atât de departe încît să elibereze complet învățămîntul de dictatul unei singure programe, fixată de cele mai multe ori din necesități politice și nu educative. Cînd regretatul profesor Solomon Marcus propunea acum vreo 3-4 ani desființarea inspectoratelor școlare, lumea îl privea ca pe o ciudățenie senilă. De fapt, era vorba exact despre asta, despre eliberarea din chingile unicei căi. Între timp, Sistemul a devenit mult mai rigid și complicat. Și nu mă refer doar la  cel școlar. Cînd aud tot felul de teorii despre cît de liberă și de democratică este România, dau nedumerit din cap. Nu este nici liberă, nici democratică, atîta vreme cît nu avem cultura pluralității de opinii și de soluții. Vă amintiți, în 27 de ani, vreo lege care să fi fost întoarsă din parlament numai pentru că opoziția (indiferent care ar fi fost puterea sau opoziția) a venit cu argumente logice, legale, faptice după care această lege nu era bună? Eu nu. Acum nici măcar un partid nu mai decide, ci un singur om. Periculos, foarte periculos. De aceea, în loc să caute dezvoltarea educației pentru pluralism, alegere, responsabilitate, diriguitorii noștri vor să ne întoarcă la dictatura adevărului unic. Au distrus învățămîntul umanistic nu pentru că ei au dificultăți cu gramatica, ci pentru că acela te învață să-ți pui întrebări, să gîndești cu mintea ta, să filtrezi informațiile. Pînă și presa, care prin definiție ar trebui să fie diversă, a devenit de o monotonie suspectă. A ieși din mainstream, primul imperativ, apoi o luăm de la capăt….
Christian CRĂCIUN

„Pacienţii politici” (2)

«Volumul „Pacienţii politici” îşi propune să scoată la lumină aspecte importante din partea nevăzută a politicii locale, judeţene şi naţionale: jocurile din jurul puterii, camaraderiile de conjunctură şi, pe alocuri, impostura, care inevitabil vor duce, în anii următori, la prăbuşirea eşafodajului» (Autorul)

4 ianuarie 2012. Bani europeni, licitaţie suspectă. Nu degeaba ne atenţionează Djuvara: „Majoritatea celor care au puțină putere, fură!” 
Întâlnire cu un afacerist, specialist în construcţii edilitare, cunoscător de încrengături politico-administrative locale. Știe tot mersul licitaţiilor publice organizate la Câmpina și în special pe cel referitor la adjudecarea proiectului cu finanțare europeană „Calea Dacia”, pasajul suprateran de acces între Câmpina şi DN1. Povestitor talentat, omul susține cu argumente că „lucrarea de suflet” a mai marilor oraşului este o afacere în jurul căreia roiesc multe buzunare politice. Nimic nou! A câştigat cel care a oferit preţul cel mai mare și un timp de execuție absolut  nerealist. Așa a stabilit comisia abilitată din administrația locală, adică primarul, viceprimarul şi o seamă de funcționari din subordinea lor. Ei au hotărât (prin diverse tertipuri cu iz legal) cine încasează și cine pierde milioanele de euro din fonduri europene. Mare răspundere, mărunți responsabili! Mai devreme sau mai târziu se vor descoperi găștile din jurul acestor oameni! Afaceristul demonstrează, cu acte, neregulile de procedură şi invocă sumedenie de  contestaţii în fața cărora justiția a închis ochii. Crede că este imposibil să construiești un pod, de o asemenea complexitate, în patru luni și că termenul de execuție (criteriul care a făcut diferenţa între ofertanţi)  a fost doar o şmecherie, singura posibilă, pentru eliminarea concurenței. Îl întreb dacă este dispus să facă declarații într-o anchetă jurnalistică! Refuză categoric. Nu vrea să intre la „ruleta rusească”. Nici el nu e uşă de biserică! Pute rău, afacerea asta! 

5 ianuarie 2012.  A fost 44. Reuşesc să mă odihnesc. Citesc mult, ascult muzică și scriu. Inclusiv azi, când am trecut pragul lui 44. Nu-mi fac planuri măreţe pentru 2012. Înlocuiesc traditionalul chef aniversar cu o ieșire la patinoarul din Sinaia, alături de fiul meu. După o oră în preajma luciului de gheață, am găsit odihna la cafeneaua Ferdinand - Casino. Îmi place acest loc boem și nu pierd ocazia să-i calc pragul de fiecare dată când ajung în zonă. Astăzi o fac pentru prima dată împreună cu fiul meu, prilej să-i povestesc istoria Casinoului și a lui Ferdinand. Este deja un bărbăţel de care sunt tare mândru. Ce repede trece timpul!

6 ianuarie 2012. Dictatură; politicieni cumpăraţi în viu; trădători. Senatorul Biţă, prospăt pesedist fugit din PDL, a început anul cu gânduri războinice! Atacă virulent, în conferinţă de presă, dictatura Băsescu şi guvernarea portocalie coruptă: „Dictatura noastră este chiar mai periculoasă, pentru că, în timp ce dictatura Orban prezintă un aspect democratic, parlamentar, în sensul că are legitimitatea voturilor a două treimi din alegătorii maghiari, nefiind formată din trădători plecaţi la alte partide, România este astăzi guvernată despotic de PDL cu ajutorul unei majorităţi parlamentare formate din oameni şantajaţi cu dosare, la care se adaugă politicieni cumpăraţi în viu, în carcasă, cum s-ar spune. Ca să nu mai vorbim de implicarea partizană, de partea PDL, a serviciilor secrete care, în orice ţară democratică, sunt apolitice. Aş aminti doar recentele declaraţii publice pro PDL făcute de generalul  Opriş, şeful  STS, a cărui demisie o voi solicita în Parlament”. 
Interesantă abordarea referitoare la „trădători plecaţi la alte partide” şi „politicieni cumpăraţi în viu, în carcasă”. Îl încearcă oare amnezia? El este ultimul care ar trebui să vorbească.

10 ianuarie 2012. Critic şi criticabili. Publicistul Ion Şovăială are toate şansele să-mi calce pe incomodele urme cu textele sale. În ultima vreme a deschis o nouă rubrică în gazetă, separată de suplimentul istoric /cultural, însemnări critice – „Rânduri transcrise din (i)realitatea imediată”. La ultima întâlnire avută în redacţie (unde vine săptămânal), am încercat să-l atenţionez că îşi face mulţi „prieteni”. Părea încântat că îi enervează pe criticabili. În ultima scriitură îl ciufuleşte pe istoricul Alin Ciupală, prilej pentru acesta din urmă să-mi transmită, printr-o cunoştinţă comună, „urări de bine” (că doar sunt şef de gazetă şi răspund în solidar). Textul scris de Şovăială se referă la o prelegere a istoricului, susţinută cu ocazia aniversării a 509 ani de atestare documentară a Câmpinei: „Între textele prelegerilor ţinute în sala de la parohia Sfântul Nicolae din Slobozia, luni 9 ianuarie 2012, cu ocazia sărbătoririi aniversării a 509 ani de atestare documentară a aşezării, parte nu au fost decât biete încropeli însăilate, prea puţin cinstite, citite şi cu alte ocazii. Remarcăm aici două: bâjbâiala profesorului - muzeograf Alin Daniel Ciupală, care vrea să ne arate, mereu parcă, mai mult decât ştie, lecturând la întâmplare şi textul doamnei profesor Cecilia Caraboi, copiat în mare parte, sârguincios e drept, după documente arhicunoscute. (...) S-au strecurat o serie de inexactităţi, culminând cu enunţata sărbătorire locală a lui Mihai Eminescu organizată în cadrul Ateneului în vara anului 1929, la comemorarea a 40 de ani (atunci) de la moartea poetului. Numai că ea, manifestarea, a existat doar pe afişul de pe gard al Ateneului. (...) Neadevărul enunţat de doamna profesor, oricât de mărunt ar părea el unora astăzi, rămâne un neadevăr. Şi atât. (...) P.S. În sfârşit, în urma sesizărilor noastre de ani de zile, autorităţile locale au îndreptat prenumele greşit scris al poetului de pe plăcuţa stradală afişată posdecembrist pe strada ce-i poartă numele, colţ cu strada Republicii”. 
Pentru cine nu îl cunoaşte, avocatul şi publicistul I. Şovăiala rămâne un perfecţionist prin excelenţă şi uneori chiar un pisălog fără pereche, în beneficiul culturii româneşti. Strânge şi redă lumii inestimabile date despre civilizaţia trecutului. Dovada: suplimentul „Câmpina literar- artistică şi istorică”, o publicaţie de mare ţinută pe care am onoarea să o găzduiesc (şi finanţez) în „Oglinda de Azi”.

Florin FRĂŢILĂ
(va urma)

Prima parte a volumului, care va fi publicat în serial, poate fi citită AICI

(„Pacienţii politici”, Editura Fundaţiei Culturale Libra, 2015)

S-au împlinit 104 ani de la moartea lui Aurel Vlaicu

Săptămâna trecută, pe 13 septembrie, s-au împlinit 104 ani de la moartea marelui pionier al aviației românești, în curajoasa lui încercare de a trece Munții Carpați. Pe 13 septembrie, în condiții nici azi elucidate (infarct sau defecțiuni tehnice), la marginea comunei Bănești, Aurel Vlaicu se prăbușea la bordul avionului său Vlaicu II. La monumentul ridicat în memoria sa de către autoritățile comunei Bănești, s-au desfășurat și în acest an manifestări care să omagieze dispariția marelui nostru pilot și inventator. Au fost prezente multe oficialități de rang înalt din conducerea județului:  Bogdan Toader, președintele Consiliului Județean Prahova, Fabioara Ionescu, administratorul public al județului, subprefectul Emil Drăgănescu. Desigur, nu puteau să lipsească reprezentanți ai administrației publice a comunei Bănești, în frunte cu primarul Gheorghe Stoica și viceprimarul Valentin Nichițoiu. De la Primăria Câmpina a participat viceprimarul Adrian Pițigoi. 


Au mai fost prezenți membri ai Asociației Române pentru Propaganda Aviației (ARPA), o delegație a Asociației Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere - Filiala Câmpina. Ca în fiecare an, invitați de onoare au fost reprezentanți ai administrației locale din orașul Geoagiu (județul Hunedoara), de care aparține satul Binținți (actualmente, Aurel Vlaicu), localitatea în care s-a născut marele pionier al aviației mondiale. A fost oficiată o slujbă religioasă, după care au fost depuse coroane de flori la monumentul unuia dintre cei mai mari inventatori români ai tuturor timpurilor. Au urmat momente artistice susținute de interpreta Adriana Deaș și Ansamblul Folcloric „Floare de Cireș” din Bănești. La finalul manifestărilor a avut loc o demonstrație aviatică a „Iacărilor Acrobați”.  
Aurel Vlaicu s-a născut la 19 noiembrie 1882, la Binținți, în județul Hunedoara. A avut de la o vârstă fragedă înclinații către tehnică.  A urmat cursuri tehnice superioare la Viena și Munchen, perioadă în care a elaborat proiectul unui avion. În anul 1908 revine în țară, în satul natal Binținți, iar aici proiectează și construiește, un an mai târziu, unul dintre primele planoare românești, numit Vlaicu-1909, cu care efectuează mai multe zboruri demonstrative. În toamna anului 1909 se mută în București, fiind angajat ca inginer în cadrul Arsenalului Armatei, unde începe construcția aeroplanului. Lucrând asiduu împreună cu muncitorii și cu alți ingineri, Vlaicu termină de construit la începutul lunii iunie 1910 aparatul cunoscut sub denumirea ‘’Vlaicu I’’. La 17 iunie 1910, după mai multe încercări nereușite, Vlaicu reușește primul său zbor cu un avion proiectat și construit de el însuși. Fericit că își realizase visul, Aurel Vlaicu avea să declare public: „Bucuria cea mai mare, însă, am simțit-o când am zburat pentru prima oară la Cotroceni. Nu m-am ridicat atunci mai sus de patru metri. Cu toate acestea, nici Alpii nu mi-i închipuiam mai înalți ca înălțimea la care mă ridicasem eu. Fiindcă patru metri erau atunci pentru mine un record formidabil, un record care îmi consacra mașina. Zburasem. Și asta era principalul.”  
Adrian BRAD

O expoziție interesantă despre marile personalități ale Câmpinei de altădată, la Casa de Cultură „Geo Bogza”

În holul lateral al Casei de Cultură a fost vernisată recent o expoziție cu imagini ale marilor personalități culturale ale Câmpinei de altădată. Expoziția este permanentă, iar intrarea, gratuită. De fapt, fiecare dintre cei mai importanți  oameni de cultură care au trăt sau au creat la Câmpina, fie și numai vremelnic, este prezentat vizitatorilor pe câte un panou de mari dimensiuni, care conține nu doar o fotografie impresionantă a personajului, ci și un text sintetic, dar extrem de lămuritor despre viața și opera personalității în cauză. Vorbim despre personalități care au fost fii (naturali sau adoptivi) ai Câmpinei și ai meleagurilor din jurul orașului. Expoziția se numește ”Personalități care au îmbogățit viața culturală a Câmpinei” și a fost rodul unei munci laborioase depuse de doi localnici cu dragoste de cultură și de tot ce este câmpinean: Alin Ciupală și Codruț Constantinescu, care au adunat cu trudă și migală informații și fotografii ale marilor dispăruți din viața culturală a urbei noastre de acum mai bine de un secol, dar și din vremuri mult mai apropiate momentului prezent. 


”După ce am decis să transformăm acest hol de trecere într-un hol de expunere, am vernisat aici o interesantă expoziție privind marile personalități câmpinene de altădată, în care am vrut să oferim câmpinenilor informații pe care nu le poți găsi pe net dintr-o singură căutare, informații importante pe care le-am obținut grație unei munci asidue depuse de doi dintre  cei mai importanți colaboratori ai noștri: Alin Ciupală și Codruț Constantinescu. Am optat pentru personalități dispărute dintre noi, tocmai ca să nu se iște tot felul de discuții. Sunt scriitori, oameni de știință, artiști, profesori, toți cu o valoare incontestabilă, mulți dintre ei foarte cunoscuți, dar despre care vizitatorii pot afla și lucruri mai puțin cunoscute. Expoziția începe cu triada clasică Hasdeu – Grigorescu – Istrati, pe care orice elev o știe (sau ar trebui să o știe) și cu mari boieri și prinți care au deținut o parte din pământurile orașului, continuând cu mari dascăli câmpineni (Stoica Teodorescu, realizatorul primei monografii a orașului și unul dintre profesorii care au ajutat la fondarea Liceului Nicolae Grigorescu ș.a.), cu Geo Bogza, patronul spiritual al instituției noastre, cu Alexandru Tudor-Miu, fondatorul Liceului Energetic și primul său director, cu Octavian Angheluță, Pompiliu Constantinescu ș.a. Am căutat să evidențiem legăturile pe care aceste personalități le-au avut cu Câmpina, cum și-au pus ele amprenta pe viața culturală a orașului nostru. Proiectul a costat 7000 de lei și a fost finanțat în întregime de către Consiliul Local”, ne-a declarat Alexandra Ioniță, responsabil al Casei de Cultură de aproape un an de zile.
Adrian BRAD