28 noiembrie 2017

Festivalul de Teatru „Mircea Albulescu” 2017 a fost sub valoarea celui de anul trecut

Anul acesta, Festivalul Național de Teatru „Mircea Albulescu” a rămas cea mai importantă manifestare culturală câmpineană, dar parcă și-a mai pierdut din strălucire, devenind mai mult local și mai puțin național. Anul trecut, în memoria maestrului scenei și filmului românesc care a patronat, în ultimii ani ai vieții sale, ca un zeu al artelor viața culturală câmpineană, Festivalul Teatrelor de Proiect din Câmpina a primit denumirea marelui dispărut. Dacă anul trecut, tot în noiembrie, spectatorii câmpineni o puteau admira pe Maia Morgenstern în piesa „Varșovia – ghid turistic”, într-o o admirabilă punere în scenă a Teatrului Evreiesc de Stat, anul acesta spectatorii au putut să o aplaude pe Anca Sigartău. Iar comparațiile cu piesele anului trecut, din care spectacolele ediției a cincea, cea din acest an,  nu ies deloc învingătoare ar putea continua. 
În perioada 23-26 noiembrie 2017, Festivalul de Teatru „Mircea Albulescu” s-a desfășurat tot la Casa de Cultură „Geo Bogza”, fiind organizat de cea mai veche instituţie de cultură din Câmpina tot cu sprijinul financiar al Consiliului Local. Câmpinenii au avut ocazia să vadă patru spectacole, pe scenă urcând artiști consacrați de la patru teatre din București, unele teatre-proiect, dar mai puțin cunoscute decât cele care au venit anul trecut la Câmpina. 


Programul Festivalului a fost următorul: 23 noiembrie – „Meşteşugul vieţii” – Teatrul Bulandra. Distribuție: Dana Dogaru, Răzvan Vasilescu, Dan Astilea. Regie: Felix Alexa; 24 noiembrie – „Eu am văzut-o primul” – Teatrix George Ciulei. Distribuție: Cătălina Grama (Jojo), Ovidiu Cuncea, Marius Drogeanu. Regie: Bogdan Drăgulescu; 25 noiembrie – „Natură moartă cu nepot obez” – Teatrul Odeon. Distribuție: Dorina Lazăr, Rodica Mandache, Pavel Bartoș, Oana Ștefănescu, Nicoleta Lefter. Regie: Eugen Făt; 26 noiembrie – „Zăpezile de altădată” – Teatrul George Ciprian. Distribuție: Anca Sigartău, Cristian Iacob, Constantin Cojocaru. Regie: Ilinca Stihi (adaptare după Dumitru Solomon). Pentru cele patru spectacole, un abonament a costat 60 de lei, în prima parte a sălii, sau 50 de lei, în cea de-a doua jumătate a sălii. Biletele au costat și ele 25 de lei/ spectacol, în prima jumătate a sălii, și 20 de lei/spectacol, în cea de-a doua parte a sălii. 

Începuturile Teatrului Proiect Câmpina
Pe 11.11.2011, la inițiativa unui om de afaceri câmpinean şi un mare împătimit al teatrului, Adrian Dochia pe numele lui, acesta din urmă împreună Mircea Albulescu și Dan Tudor (actor și regizor la „Naționalul” bucureștean) au fondat Asociaţia Culturală „Teatrul Proiect” Câmpina, care a înfiinţat ulterior în oraşul nostru un teatru profesionist cu același nume: „Teatrul Proiect” Câmpina. La început, conducerea Asociației și a Teatrului Proiect Câmpina avea următoarea componență: Mircea Albulescu (preşedinte onorific), Dan Tudor (preşedinte executiv) şi Adrian Dochia (secretarul ei executiv). Acest teatru ar fi trebuit să aducă la Câmpina, pe cheltuială proprie, piese ale teatrelor profesioniste (de stagiune – teatrele clasice, de proiect, sau cele independente). Mai mult de atât, Teatrul Proiect Câmpina ar fi putut pune în scenă piese cu care să reprezinte Câmpina în țară, cu prilejul unor evenimente culturale de amploare. Aşa cum Teatru Proiect Buzău avea o colaborare excelentă cu Teatrul „Constantin Nottara” din Capitală, Teatru Proiect Câmpina îşi va desfăşura activitatea colaborând cu Teatrul Naţional Bucureşti, unde erau angajaţi Mircea Albulescu, Dan Tudor şi mulți dintre actorii bucureşteni care au colaborat cu teatrul câmpinean. Teatrul proiect este o formă modernă de a face teatru (răspândită în Occident, şi care a cucerit teren, din ce în ce mai mult, şi la noi în ţară), prin care un teatru profesionist (dar în care pot fi colaboratori şi actori amatori), funcţionează pe baza unor proiecte, fiecare dintre acestea contituind o piesă de teatru montată în regie proprie. 
Din sponsorizări şi din banii încasaţi pe biletele vândute, se plătesc regizorii, actorii şi toţi cei care contribuie la punerea în scenă a piesei respective. Până la popularizarea existenţei Teatrului Proiect Câmpina şi realizarea de către acesta a unor montări de piese de teatru, fondatorii teatrului câmpinean au adus pe scena Casei de Cultură, contra cost, câteva dintre piesele jucate la Naţionalul bucureştean, în regia lui Dan Tudor. Prima dintre acestea a fost „Molto, gran’ impressione într-o soarea la teatru” (scenariu de Romulus Vulpescu, după texte de Costache Faca, Matei Millo, Costache Caragiali). Ea a fost prezentată publicului câmpinean pe scena Casei de Cultură, în data de 16 ianuarie 2012, când se poate spune că Teatrul Proiect Câmpina și-a început activitatea. Ulterior, din motive diverse, Dan Tudor și Adrian Dochia s-au retras ulterior din conducerea Asociaţiei Culturale „Teatrul Proiect” Câmpina. Primul s-a retras acum trei ani, din lipsă de timp, iar al doilea, imediat după alegerile locale din iunie 2016, pentru a nu a ajunge într-un conflict de interese, după accederea sa în Consiliul Local Câmpina. 
În ultima zi a Festivalului din acest an, după ultimul spectacol prezentat, Adrian Dochia a anunțat că juriul (într-o componență mult mai săracă decât anul trecut) a decis ca Premiul „Mircea Albulescu”, premiul Festivalului, să fie acordat piesei „Eu am văzut-o primul”, pusă în scenă de Teatrix George Ciulei, și el tot un teatru-proiect. 

Un festival ca o înșiruire de spectacole
Scăderea valorii Festivalului a început să-l îngrijoreze pe președintele Comisiei de cultură din Consiliul local, Florin Frățilă, care ne-a declarat următoarele:  „Festivalul de Teatru Mircea Albulescu şi şcoala câmpineană de teatru, înfiinţate în anii 2012 - 2013, fac parte dintr-un proiect drag mie la care am lucrat încă de la început alături de prietenul şi colegul Adrian Dochia. Prin acest proiect ne-am propus în primul rând să readucem teatrul profesionist în atenţia publicului câmpinean, în al doilea rând să reînscriem Câmpina pe harta comunităţilor în care ajunge arta dramatică de calitate şi nu în ultimul rând să reînnodăm tradiţia şcolii câmpinene de teatru amator prin înfiinţarea unui curs pentru tinerii atraşi de această nobilă meserie. În bună măsură cred că am reuşit, bineînţeles, cu sprijinul substanţial al colegilor de la Comisia de cultură şi din Consiliul Local, dovadă fiind şi faptul că ani la rând, la Festivalul Mircea Albulescu s-au înscris mari trupe ale teatrului românesc şi şcoala câmpineană de teatru a obţinut importante premii naţionale.


Din păcate, în ultimii doi ani, dar mai ales anul acesta, proiectul a început să scârţâie şi când spun asta mă refer strict la Festivalul Mircea Albulescu care, în percepţia multora dintre cei prezenţi la toate cele patru spectacole de anul acesta, a scăzut din punct de vedere calitativ. În plus, noţiunea în sine de festival cred că trebuie să scoată în evidenţă comunitatea printr-o adevărată sărbătoare culturală, ştiută şi recunoscută chiar la nivel naţional, ceea ce la noi nu s-a mai întâmplat. Cred că este cazul să revenim pe acest drum. Cu regret o spun că ultimele două ediţii de festival, dar mai ales cel recent încheiat, au fost o simplă înşiruire de spectacole, unele destul de modeste, anunţate prin câteva afişe stradale şi două-trei apariţii în presa locală. Cred că scopul nostru nu este acela de a umple o sală de spectacol vânzând, cu mare uşurinţă, bilete subvenţionate de la bugetul local, ci mai degrabă acela de a le oferi câmpinenilor spectacole de calitate şi motivaţia de a participa la o adevărată sărbătoare. Factorii responsabili, care nu înţeleg aceste aspecte, ar face bine să reflecteze pentru ediţiile viitoare”.
Adrian BRAD

Editorial. DOI DECEMBRIE

Aș vrea să dorm, să trec peste 1 Decembrie. Lumea să reînceapă la fel de tristă, sordidă și lipsită de speranță după „doi decembrie”. Pentru că nu putem sărbători o zi sacră alături de Dragnea, Tăriceanu, liota lor de slugoi, câteva sute de parlamentari problematici, mii de politicieni analfabeți funcțional, profesori universitari care fac elogiu deșănțat unor infractori ca Năstase și Voiculescu, popor îngrămădit la ajutoare sociale, bătrîni neînțelepțiți și tineri needucați, intelectuali dezbinați, televiziuni cretine, agitație sterilă, clișee de gîndire stupide, împrumutate fără un minimum efort de analiză critică, hoție și corupție cît încape, etc. etc. Ar trebui să păstrăm 1 Decembrie curat de toate astea. Și știu că nu se poate. Mai mult ca niciodată ar fi nevoie de unirea oamenilor buni. Mai mult ca niciodată ar fi nevoie de o privire neîmpîclită îndreptată spre viitor. Clară ca o dimineață de vară la munte. În loc de asta, vedem cu stupoare o restaurație violentă, sfidătoare, fără scrupule și fără rușine. Folosind o generală complicitate socială.  Nu se știe cine sînt băieții buni și băieții răi în multe situații. Un guru faimos al unui ortodoxism suspect, actor de talent, vorbește la prezentarea cărții lui Voiculescu de groparii țării. El însuși, alături de celălalt ex-actor, de pseudo-ziariștii șacali care au ridicat cu sîrg osanale unui hoț dovedit, sînt, de fapt, adevărații gropari ai oricărei iluzii de normalitate. Datorită lor, ziua de 1 Decembrie dispare din calendarul nostru tocmai la începutul anului centenar. Uitați-vă cum, pornind de la acest incident de la Târgul Gaudeamus, o mulțime de inși „subtili”, cavaleri ai echității (nu, nu socialiste), s-au revoltat nu împotriva unui editor hrăpăreț și lipsit de moralitatea minimă a afacerilor, nu împotriva unor intelectuali nominali care girează minciuna, vulgaritatea și impostura de la Antene și din susținerea patronului lor, nu se revoltă împotriva unor ordonanțe ale justiției care eliberează pe bandă infractori de tot soiul, nuuu, domniile lor sînt revoltați pe Liiceanu, pe Humanitas, pe Lidia Bodea, pe Cărtărescu, dar nu pe Voiculescu și pe slugile lui. Și uite așa trecem noi direct pe 2 decembrie printr-o gaură neagră despre care fizicienii viitorului vor face îndelungi cercetări.


Știu o mulțime de oameni sinceri și de bună credință care vor să fie la Alba Iulia în ziua sărbătorii. Numai că ziua este deja confiscată. Ne-au luat-o și pe asta. Să-l auzi pe Tăriceanu vorbind la Radio despre importanța zilei de 1 Decembrie, înseamnă să crezi că Becali e om de afaceri și scriitor. I-a păsat cuiva că două serii de evenimente – legitime ambele – repetițiile pentru parada militară care au tăiat practic legătura dintre centrul orașului și Romexpo și Târgul de carte, nu au putut fi corelate? Evident, nimănui! Primarul capitalei are cu totul alte griji. De fapt, ce griji are? Tot programul a fost dat peste cap într-o țară în care și așa ultima grijă a scriitorului este îndeobște punctualitatea. Ce să mai construim în această zi absentă din calendarul nostru de anul acesta? A fost un an halucinant, în care singurul scop al politicii a fost încălecarea justiției și subjugarea maselor votante prin iluzorii măriri de salarii. De fapt, obnubilarea acestei zile, înseamnă dispariția a altceva: a sărbătorii, a bucuriei! Dincolo de evenimentele personale, dumneavoastră ați mai văzut pe cineva bucurîndu-se cu sinceritate de ceva care ține de spațiul public? Nu mă refer la sport, din păcate și acolo prilejurile de jubilație devin din ce în ce mai rare, și ele au cel mai adesea un aspect căznit, încrîncenat (vezi cazul Halep), par făcute sub o maxi-doză de euforizante. În rest, ne lipsesc bucuriile autentice: elevii olimpici oricum pleacă și nu se mai uită înapoi (pe bună dreptate), spectacolele de teatru sau muzicale memorabile s-au împuținat și se pierd printre mega-succesele comerciale, spațiul public se restrînge tot mai mult, copleșit de televiziunea castratoare de inteligență și de pseudo-socializarea pe site-uri care înlocuiesc prezența pură și simplă a omului lângă om. Niciodată n-am dus mai multă lipsă de unire, ca acum la aniversare. Bun, trece și 1 Decembrie acesta, ne uităm frumos la blindate și la avioane, fluturăm stegulețe tricolore și albastre cu steluțe, ne repezim la marmitele cu fasole și la o sticlă de bere și mai departe? Ce facem după, de pe 2 decembrie? Stai, uitasem, sînt zile libere! Chefuim. Niciodată nu s-a chefuit mai mult în România! Vă întrebați ce voi face în aceste zile? Voi fi cu niște copii, doar ei, cei mai mici, nu sînt încă roși de microb. E suficient atît. Gargara patriotardă care tace începînd de pe 2 va cuprinde iar mass-media. Uite, și asta este ceva de cîștigat, de reconstruit de la zero: a vorbi nesforăitor de patrie. Așa că ne revedem după aniversare. 
Christian CRĂCIUN

Casa Tineretului se îmbracă în haine noi

De câteva zile, se lucrează într-un ritm apreciabil la reabilitarea fațadelor Casei Tineretului. Municipalitatea câmpineană are de gând să modernizeze în continuare această clădire, în special spațiile Hotelului Tineretului, unitate hotelieră cu o stea, care dispune de 54 locuri de cazare in 24 camere cu pat dublu și 3 apartamente. Într-un viitor apropiat se va reabilita și Ștrandul Tineretului, piscina publică din imediata apropiere, sau cum i se spunea odinioară, Ștrandul 3, numărul fiindu-i atribuit corespunzător cu apariția sa cronologică, după precedentele piscine publice câmpinene: Ștrandul 1 – realizat prin anii 1930 de către societatea Astra Română, și Ștrandul 2, acoperit, realizat de IRUEAR Câmpina prin anii 1960. 


Casa Tineretului Câmpina este un edificiu dat în folosință în anul 1982, finanțarea sa fiind asigurată nu de la guvernul României comuniste din acele vremuri, ci din contribuțiile tuturor agenților economici din orașul nostru, ceea ce poate reprezenta o dovadă foarte sugestivă a puterii economice a Câmpinei de la începutul anilor 1980, perioadă în care localitatea noastră nu fusese declarată municipiu (acest fapt întâmplându-se abia după Revoluția din Decembrie, în noiembrie 1994). La inaugurare, imobilul a fost botezat cu denumirea Casa de Cultură a Științei și Tehnicii pentru Tineret. El reprezenta, potrivit declarațiilor mai-marilor acelor vremuri, ”un loc propice desfășurării de către tineri, și nu numai, de activități cultural-artistice, sportive, turistice și de agrement.” După 1990, imobilul ajunge în patrimoniul Consiliului Local Câmpina sub denumirea de Casa Tineretului. 


În conformitate cu obiectul de activitate, Casa Tineretului se pune la dispoziția cetățenilor ca un așezământ de promovare a culturii, artei, știintei, sportului, precum și de dezvoltare și afirmare a disponibilității creatoare a tinerilor câmpineni în diverse domenii. Unitatea funcționează în condiții de autofinanțare. Casa Tineretului reprezintă un centru de conferințe și simpozioane, datorită faptului că poate pune la dispoziția solicitanților o sală de conferințe de 100 locuri (în care au loc ședințele ordinare și extraordinare ale Consiliului Local), precum și o sală de spectacole de 560 locuri. Tot aici se pot organiza în spații corespunzătoare târguri și expoziții, lansări de carte, festivaluri și concerte, cursuri etc. Din suita de evenimente în care este implicată, Casa Tineretului găzduiește Târgul Mierii și Festivalul Campina jazz-rock, fiind, de asemenea, organizatorul Festivalului ”Serbările toamnei” (”Zilele municipiului Câmpina”). De asemenea, Casa Tineretului dispune de săli de fitness - aerobic, o sală de arte marțiale și box etc. Circulă un zvon potrivit căruia municipalitatea câmpineană vrea să despartă spațiile destinate exclusiv activităților cultural-artistice de spațiile hoteliere, iar acestea din urmă împreună cu ștrandul din imediata vecinătate să fie date în administrare actualului director al Pieței Centrale, Marian Nistor. 
Adrian BRAD

Cascada de la Ceas a ajuns din nou în paragină

Să ne fie cu iertare, nu că suntem noi cârcotași și vrem să meargă, acum în prag de iarnă, când miroase tot mai tare a frig și ger, fântânile arteziene și cascadele decorative din zonele administrate de Primărie sau situate în instituțiile din subordinea Primăriei. Dar dacă tot am uitat uneori să scriem de ele, dacă tot am uitat alteori să scriem despre ele pe motiv că s-or îndrepta lucrurile și fără semnalele presei locale, nu putem să nu le „încondeiăm” în rândurile de mai jos, pe principiul „Mai bine mai târziu decât deloc”. De fapt, „încondeiați” ar trebui să se simtă funcționarii de la Primărie care se ocupă cu administrarea domeniului public și privat al Câmpinei, pentru că ei sunt cei vizați de nervosul meu condei de biet ziarist de provincie. Măi fraților, vă mișcați și voi mai cu talent, dacă tot v-au mărit actualii guvernanții salariile!? Or te pomenești că v-ați dat seama, voi, cei din Casa cu Grifoni, că guvernarea PSD-ALDE a ajuns la fundul sacului, al ultimului sac de pe cel din urmă raft din Trezoreria Statului, iar pentru două-trei salarii, cât vor putea încropi pentru voi alde Dragnea și aliații săi din ALDE, nu se merită deranjul! După inaugurare, cascada decorativă de la Pasajul Pietonal de la Ceas nu a funcționat, puse cap la cap, mai mult de 150 de zile, hai, șase luni, să zicem. 


După o perioadă în care a murit nevinovată, fântâna a fost reparată, dar reparația nu a ținut prea mult. Sunt sigur că putea fi chemată pentru remedierea situației firma care s-a ocupat de reabilitarea spațiilor verzi din zonă, dar nu a fost chemată. Deși lucrarea era în termenul de garanție. Nu știm de ce. Sau chiar dacă știm, la ce ne folosește, că situația tot aia a rămas. Nu se poateee… Te pomenești că cascada (pardon de cacofonie, pe care nu am vrut s-o evit, fiindcă și situația este cacofonică rău), cascada cea urât mirositoare, având la baza ei apă stătută și plină de mătasea-broaștei, cascada pe care vreau eu s-o încondeiez cu otrava peniței mele de gazetar veninos, ei, bine, cascada din vorbire care nu are lecuire s-a înfundat cu excrementele porumbeilor numeroși care țopăie printre copiii veniți în părculeț să se joace și să hrănească din mânuțele lor păsările păcii. 
De fântâna arteziană din curtea Colegiului Național „Nicolae Grigorescu” ce să mai zicem… Să mai zicem ceva? Că nu a funcționat decât la inaugurarea din mai 2004, când premierul de atunci, Adrian Năstase, a tăiat panglica pentru sala de sport a liceului. Plus vreo două-trei zile după inaugurare. Apoi, arteziana a secat. De aproape 13 ani, fântâna cu pricina stă năpădită de buruieni, ca Adrian Năstase de amintiri. De amintirile grandorii sale de la începutul mileniului trei, când fântâna arteziană din curtea Liceului Grigorescu a udat aerul de deasupra ei trei zile…
Adrian BRAD

„Pacienţii politici” (8)

Anul 2012 va rămâne unul de referinţă în politica românească postdecembristă. Decăderea regimului portocaliu, patronat de Traian Băsescu şi apogeul alianţei social-liberale (USL) - victoria zdrobitoare în alegerile locale şi parlamentare - au adus importante modificări în mentalul colectiv al societăţii româneşti. Divizaţi brutal de ciocnirea celor două blocuri politice, românii au văzut doar ceea ce li s-a arătat, fără să poată înţelege în profunzime dimensiunea jocurilor politicianiste din culise.
Volumul „Pacienţii politici”*, pe care îl publicăm acum în serial, îşi propune să scoată la lumină aspecte importante din partea nevăzută a politicii locale, judeţene şi naţionale: jocurile din jurul puterii, camaraderiile de conjunctură şi, pe alocuri, impostura, care inevitabil vor duce, în anii următori, la prăbuşirea eşafodajului.

3 martie 2012. Trăiri confuze. Citesc „Don Quijote din Est”, semnată de Octavian Paler. Mă regăsesc în fiecare frază a acestui tratat al iluziilor pierdute. Experiența trăită de Paler în politică mă dă peste cap. Am sentimental că mă irosesc! Îi las un mesaj pe mail fostului meu profesor universitar de filosofie şi îi cer să mă scoată din impas. Am rămas apropiaţi şi îmi permit să-i cer sfatul. Mazilu îmi răspunde nesperat de repede: „Stimabile, dacă te apuci de politică, renunță la astfel de lecturi! Nu-ți faci decît rău! În politică te adaptezi sau te lași. Altă variantă nu există.”  Continui să-l citesc pe Paler!  

4 martie 2012. Entuziasm ipocrit. Evit de câteva zile să îmi scriu impresiile despre ședința oficială de validare a candidaturii lui Vigu. Am lăsat timpul să treacă, pentru că am vrut să uit detaliile insuportabile. N-a fost cu putință! Sindrofia politică s-a consumat în sediul PNL, sub auspicii fățarnice de fraternizare uselistă. Pesediştii, conduşi de nea Nelu şi Biţă, au venit în număr destul de mare, într-o formulă aproape completă de foşti activişti PCR. Se citea pe feţele lor cât sunt de „încântaţi” de candidatura lui Vigu.   Discursuri apoteotice! Toată suflarea își declara susținerea, dar mai ales fostul deputat Victoraș, care s-a arătat dispus să îşi pună în joc toată averea pentru victoria USL. Fostul primar, Gheorghiță, ne-a învățat cum să câștigăm alegerile pe scara de bloc, iar Biță și nea Nelu au făcut apel la unitate, singura soluție să învingem ciuma portocalie. Sufocat de tot acest entuziasm ipocrit, am părăsit sala de şedinţe, spre nemulțumirea lui Vigu, care mi-a reproșat ulterior că fac notă discordantă și nu îmi respect oaspeții. 

5 martie 2012. Portretul activistului liberal. Căutăm lideri de zonă care să activeze în cartiere pe lângă secţiile de votare. Greu de găsit! După indicaţiile primite la partid, portretul activistului liberal (ce comunist sună!) trebuie să conţină culori dintre cele mai pastelate, cum ar fi disponibilitate la muncă fără recompensă, credinţă nestrămutată în lideri și înclinaţii spre mecenat. Săpăm de zor după astfel de mici dumnezei care, odată identificaţi, ne vor purta pe umeri către un mare NICEVO (NIMIC).
De partea cealaltă, opozanţii declaraţi, dar mai ales cei nedeclaraţi, au o reţetă mult mai simplă: complicitatea la capital, după o schemă imbatabilă. Nu dezvolt ideea, fiind o întreagă poveste valabilă în toată țara.
După o scurtă perioadă de acalmie, se reîncinge disputa în USL Prahova. Luptă la baionetă pentru Consiliile Locale și Consiliul Județean. Vigu povesteşte zilnic întâmplări din „celula” de negociere. Baronii roșii de la judeţ se lasă greu când vine vorba de putere. La Câmpina, PSD vrea dublu faţă de PNL, ceea ce este inacceptabil.

7 martie 2012. Suntem ocupați cu teatrul absurd. Conferinţa de presă pentru lansarea candidaturii lui Vigu. Tot în sediul PNL. Delegaţia pesedistă ne copleșește numeric. Cuvântare senatorială cu limbă de lemn.  Biţă,  un colos de „entuziasm,” felicită USL-ul pentru alegerea lui Vigu, candidatului comun şi promite sprijin necondiţionat pentru victorie. Am simțit nevoia să mă bag sub masă  ori să plec şi să nu mă mai întorc niciodată! Bomboana pe colivă a fost pusă la sfârşitul discursului, atunci când libidinoşenia a atins paroxismul! În loc să-i strângă diplomatic mâna, Biţă s-a aruncat în braţele lui Vigu, pupând ureche, obraz, orice nimerea. Tabloul era de nesuportat, aşa că am părăsit dezgustat încăperea. La cinci paşi distanţă, în secretariat, fierbea un ibric de cafea, iar pe nu ştiu ce canal tv, cancelarul Germaniei se arăta îngrijorat de recesiunea economică din Uniunea Europeană. Merkel ne îndemna să strângem cureaua, iar noi eram ocupaţi cu teatrul absurd. Prin uşa de lemn învechit, cu geam înflorat, răzbătea vocea unui alt mesager PSD-ist, nea Nelu,  viceprimarul, care își rostea răspicat discursul, încheiat halucinant: „O să luptăm împotriva lor cu mâinile goale, pentru că ştim că au furat şi au la dispoziţie multe resurse financiare!” Între timp, pe ecranul tv, în locul cancelarului  vorbea Simona Sensual, diva din boscheți, iar eu trageam  cu lehamite dintr-o țigară. Afară urla un vânt rece, care protesta parcă în locul nostru.
Au urmat întrebări blajine din partea ziariștilor. Singura mai interesantă i-a fost adresată lui Biţă, care a fost invitat să-şi exprime trăirile faţă de PNL, partid din care a fugit şi în care a vrut să se întoarcă înainte de semna cu PSD. Demnitarul a umblat pe loc la cutia cu sentimente, afirmând că îl încearcă nostalgia pentru liberalismul al cărui fondator ar fi fost chiar el, în 1990, la Câmpina. Cine să mai creadă în nostalgiile liberale ale unui fost profesor de comunism?!

8 martie 2012. Organul suprem simte și nu se dezminte! Se încheagă armata de activişti cerută de conducerea superioară de partid. Apar feţe noi, pe care nu le-am văzut în viaţa mea. Sunt oameni care îşi declară  subit  susţinerea pentru Vigu. Puţini o fac din convingere! Aghiotantul Dănila semnalează că printre noii veniți s-au infiltrat și elemente reacţionare, spioni trimiși de adversari să destabilizeze. Cred că e paranoic! Ce dracu’ să spioneze ăştia la noi?
Avem probleme cu organizația TNL! Tineretul  condus în ultimii ani de Filipina este decimat în urma unor întâmplări bizare. Fata asta a intrat în partid prin 2010, recomandată de verișoara Mile, o mai veche combatantă din organizație.  Proaspăt repatriată  din Germania, Filipina s-a integrat repede în problematica politică, dovedind multe calităţi (exuberanță, inventivitate, dinamism, multă și frenetică dorință) agreate de organul suprem, care simte și nu se dezminte. Drept recompensă, a primit urgent președinția tineretului. Nimic nu părea a sta în faţa tinerei femei, bine garnisită fizic şi chiar intelectual, până într-o zi, când din prea multă dorinţă, a intrat în conflict cu propria rampă de lansare, ajungând în cele din urmă pe tobogan. Istorie grea!
Aşa se face că azi, ceea ce a mai rămas din TNL-ul local gravitează pe lângă seniori într-o formă fără fond. Păcat! Nu înţelegem să fim serioşi şi să investim în tineri, schimbul de mâine în politică! De fiecare dată când vorbesc  pe această temă, mi se spune că sunt teoretician şi că societatea are nevoie de oameni practici, descurcăreţi. A fi descurcăreţ în zilele noastre înseamnă, de cele mai multe ori, a fi corupt şi de aici tot putregaiul politic generalizat. După alegeri, indiferent de rezultat, am să încerc să reconstruiesc, în baza unor principii sănătoase, organizaţia tinerilor liberali. Sper să fiu lăsat.

Florin Frăţilă
(va urma)
*) „Pacienţii politici”, Editura Fundaţiei Culturale Libra, 2015
Episodul anterior poate fi citit AICI

Respectând tradiția, Școala Postliceală Sanitară „Louis Pasteur” și-a chemat bobocii la al 18-lea bal

Vineri seara, în foaierul mare al Casei Tineretului s-a desfășurat Balul Bobocilor din Școala Postliceală Sanitară „Louis Pasteur”. Ediția din acest an a fost cea cu numărul 18, ceea ce înseamnă că, acum 17 ani, evenimentul s-a întâmplat pentru prima oară, născut de Asociația AMUS, înființată la finele anilor 1990. Pentru a se conserva spiritul de înaltă ținută a evenimentului, acesta a fost pasteurizat (metaforic vorbind), respectându-se în mare rețeta inventată de părintele spiritual al Școlii, care girează și ocrotește această instiutuție de învățământ sanitar cu ilustrul său nume. Adică, întocmai ca la conservarea produselor alimentare după metoda lui Pasteur, prin șocul termic fierbinte-rece, după o ușoară încălzire a antrenului festivității cu un vals oferit de câteva perechi de „boboci”, atmosfera a devenit dintr-o dată incendiară, presărată cu multe recitaluri muzicale reușite, dansuri moderne și populare antrenante, concursuri interesante cu diverse tematici, toate bine primite de către audiență (un test de cultură generală, un test de dicție și o probă de dans pe o pagină dublă de ziar, pe care concurenții nu aveau voie să o depășească). 


Desigur, cel mai așteptat concurs a fost cel care i-a dat pe Miss Boboc și Mister Boboc. Alegerea celor mai atrăgători elevi din anul I nu a însemnat decât punctul culminant al unor așteptări, dar nu și finalul petrecerii, care a continuat la cote înalte de temperatură umană și de bună-dispoziție. Dupa care, într-un târziu, s-a întâmplat o răcire bruscă a participanților, la ieșirea lor în aerul rece al miezului nopții. A fost distrusă astfel posibila floră patogenă a unor eventuale invidii și neînțelegeri ce ar fi putut altera colegialitățile și prieteniile dintre elevii prezenți la această sărbătoare a tinereții. 


Alături de elevi au fost și mulți profesori (toate cadrele didactice al Școlii), dar și numeroase oficialități locale: viceprimarul Adrian Pițigoi, consilierul municipal Florin Frățilă, consilierii personali ai primarului Câmpinei: Ioana Bumbăcea și Marian Dulă. Începutul liniștit și protocolar al „Balului Bobocilor” a fost marcat de alocuțiunea motivațională a președintelui Asociației AMUS, distinsa doamnă Elena Murariu, care a îndemnat elevii primului an spre sârguință și tenacitate. Din privirile strălucind de emoție și încredere ale „bobocilor”, se pare că aceștia au înțeles că apartenența la acel eveniment festiv înțesat de cadre sanitare – angajați sau invitați ai Școlii –, nu înseamnă „ori la bal, ori la spital”, ci numai participarea la balul unui început de drum, un drum cu sacrificii și împliniri, la capătul căruia se poate afla angajarea temeinică la un mare spital din țară. 
Titlurile de Miss și Mister Boboc 2017 au fost câștigate de către Mihaela Florea și Costin Neagu, dar pe podium au mai urcat perechile Adina Măgureanu - Daniel Dogaru (locul II) și Loredana Stoica - Florin Stoica (locul III).
Adrian BRAD

Turneul Național „Cu inima la teatru“ – heART ajunge din nou la Câmpina

Comunicat de presă
  • Într-o singură zi, inima bate de 100.000 de ori, iar sângele parcurge aproape 30 de milioane de kilometri de artere, vene și capilare. 
  • Într-o singură zi, cu ajutorul inimii, rostim mai bine de 5.000 de cuvinte, respirăm de aproape 20.000 de ori, mobilizăm grupele musculare majore de 750 de ori și punem la lucru circa 14 milioane de celule nervoase. 
  • Inima ne hrănește zilnic, însă noi cât de des o hrănim pe ea?

Astăzi,  28 noiembrie, Cuibul Artiștilor le propune câmpinenilor o seară de teatru în scop caritabil, în cadrul turneului național „Cu inima la teatru“ – heART. Spectacolul va avea loc la Casa de Cultură „Geo Bogza“, începând cu ora 18. Intrarea este liberă, iar donațiile strânse pe durata turneului se vor transforma într-o bursă pentru un tânăr artist. Pe parcursul turneului, Cuibul va ajunge în 13 orașe din România.
Spectacolul cu care câmpinenii vor face cunoștință spune povestea aventurilor noastre cotidiene. Conceput ca o oglindă ce reflectă ceea ce cu toții simțim, „Aventuri contemporane“ vorbește despre noi, despre tine și despre societatea în care trăim – societate ce ne grăbește uneori mai mult decât am dori și ne face să uităm bucuria lucrurilor mici. „Aventuri contemporane“te va pune în situația de a râde și de a reflecta: la sine, la relațiile cu ceilalți, la monotonie și la fericire.
Din distribuția spectacolului fac parte Cătălin Gheorghiu, Vlad Basarabescu, Frederic Negrescu, Serin Jemaa și Iulia Vasile. Scenariul este o adaptare după Mark H. Levine şi John Cariani, iar regia spectacolului îi aparține lui Victor Țăpeanu.
Aceasta este cea de-a doua ediție a Turneului Național „Cu inima la teatru“ – heART, organizat de Cuibul Artiștilor, împreună cu Asociația FRENDS, care se va desfășura între 17 și 29 noiembrie, în 13 orașe din țară.


Despre prima ediție a Turneului Național „Cu inima la teatru“ – heART
Prima ediție a Turneului Național „Cu inima la teatru“ – heART s-a născut din dorința de a dărui cât mai mult și și-a propus să aducă emoția din Cuib în 10 orașe (inițial) din România. Donațiile strânse s-au transformat în echipamente medicale ce au ajuns la secția de neonatologie a Spitalului Municipal din Câmpina. Astfel, în prima ediție a turneului oamenii au primit emoție și au dăruit viață, pentru ca nou-născuții să se poată bucura de simplul „a fi“.
În cifre, prima ediție a Turneului Național „Cu inima la teatru“ – heART a însemnat aproape 1.300 de spectatori veniți cu inima la teatru, 13 orașe în care Cuibul Artiștilor a reușit să livreze emoție și 28 de organizații partenere ale turneului. În online, toate acestea se regăsesc sub forma a mai bine de 700.000 de afisări ale turneului și aproape 100.000 de interacțiuni în social media.

Despre Cuibul Artiștilor
Cuibul Artiștilor s-a născut din dorință de a face ca arta să se întâmple. Povestea Cuibului a luat naștere  în martie 2015 cu cel mai mare proiect cultural la nivel național, „300 de zile de teatru“ gratuit, iar de atunci și până în prezent am reușit să oferim câte o oră de emoție și timp petrecut cu ei înșiși pentru 53.000 spectatori. Am produs 20 de spectacole, am jucat de mai bine de 540 de ori și am livrat emoție în peste 19 orașe din țară, dar și și din străinătate.
De mai bine de doi ani, Cuibul Artiștilor oferă interacțiune naturală, spontană cu publicul și, la final, un moment de reflectare caldă, care se păstrează în timp și te face să revii. Prin fiecare spectacol, Cuibul își dorește să transmită celor din sală o experiență unică și irepetabilă, care să le trezească iubirea pentru artă.

Despre Asociația FRENDS
FRENDS este o organizație non-guvernamentală și non-profit, dar și un grup de prieteni pus pe fapte mari. Scopul asociației este de a crea o rețea de centre FRENDS la care oamenii să adere și în care să se dezvolte spre o mai bună pregătire personală și profesioală pentru mediul competitiv de pe piața muncii.Viziunea FRENDS este de a crea un cadru favorabil tinerilor de a se dezvolta, a evolua și performa într-o asociație prietenoasă, precum și de a contribui la îmbunătățirea societății prin proiecte proprii sau realizate la nivel organizațional.

Contact: 
Cuibul Artiștilor, Sabrina Canea, sabrina.canea@cuibulartistilor.ro, 0745.072.081.

Geo Bogza în Salonul „...n...o...u” (2)

Şi aşa am ajuns la întâlnirea efectivă cu D-l Geo Bogza.
Într’o zi, spre seară, am primit un telefon de la D-l Ovidiu Bogza: „Amice, ştii cine este la mine? Geo. Vino să’l vezi!” L’am luat pe Adrian, băeţelul meu cel mic, şi i-am găsit pe cei trei – ei, bărbaţii, şi D-na Luisa Bogza, soţia lui Ovidiu – în bucătărie, în casa din strada Sondei nr. 34, a D-lui Ovidiu. Numai bine ca Adrian să-i uimească prin apetitul său de tomate murate.
A doua zi am fost la Tipografie, am făcut ştraifuri GEO BOGZA pentru afişul Salonului „...n...o...u”, din care aveam tipărite câteva sute (de cadre) şi am lipit, de la Poiana la Voila şi de la Voila la IRA, un braţ consistent. Apoi m’am dus la D-l Bogza. „Aţi spus că nu ştiţi cum să ne răsplătiţi şi că, atunci când veţi ajunge la Câmpina, veţi veni şi la Muzeul Hasdeu. Veniţi azi după amiază, la orele 5. Am pus şi afişele.” „Câte ?” Le număr eu, ca Pristanda: „Unu la Uzina Poiana, unu la Cantina Uzinei, unu la... la... la...la...: 47.” „Iei imediat un taxi şi mi le aduci. Cum crezi că am să mă sărbătoresc eu, de 7 Noembrie ?” Scrisesem data de 50 de ori, şi nu băgasem de seamă. Trecuse o vreme de când ziua URSS intrase în anonimat şi nu se mai sărbătorea pretutindeni. Cel puţin la noi.


M’am dus şi le-am strîns. Zeii ţinuseră cu mine şi nu fusese rupt nici unul. I le-am adus. Le-a numărat el însuşi, cu mişcări lente, tacticos. Erau toate. Bob numărat. „Vii mâine la prânz, să-ţi spun dacă mai vin.” Vino, veritas ! În fond, nu pentru asta venise la Câmpina? După ce, de la cutremurul din 4 Martie, schimbase mai multe domicilii, fără a se fixa nicăeri, fapt ce-l va determina să li se adreseze cititorilor, cărora le răspunsese „cu promptitudine timp de zeci de ani”, anunţându-i de înfiinţarea căsuţei poştale 3047, de la Oficiul 22 Bucureşti, „pentru a nu risca să se rătăcească” scrisorile lor. Nu după fantome umblase când, pentru prima dată se abătuse şi în satul obârşiei sale masculine?: „După ce, acum un veac, tatăl meu, copil fiind, a părăsit satul său natal – Bogzeşti, aproape de şoseaua Roman–Piatra-Neamţ – şi umblând mult prin lume, nu s-a mai întors acolo niciodată, săptămâna trecută, miercuri 12 Octombrie [1977], întorcându-mă într’o luminoasă zi de toamnă, eu, revenind de la Iaşi, am pus pentru prima oară piciorul în acel sat din care neamul nostru se trage [de pe vremea lui Vasile Lupu sau, şi mai de demult, a lui Petru Şchiopul, n. O.O.] şi, însoţit de doi prieteni, am rămas un timp în cimitirul lui, cu stări de suflet greu de împărtăşit, descoperind cum un nume, pe care fusesem obişnuit să-l văd scris pe copertele câtorva cărţi, era dăltuit acolo, în piatră şi în lemn, pe un număr mult mai mare – pe un popor întreg – de cruci”, ba gândindu-se să-şi găsească locul de veci acolo: „Stând şi privind, şi multe trecându-mi prin minte – după ce am umblat eu însumi atâta prin lume – mi-am spus că, atunci când va veni ceasul, ar trebui poate să-mi aiu locul printre cei de acolo, din acel umil cimitir de ţară... A te întoarce la strămoşi, în ceasuri de cumpănă ale întregii omeniri şi ale fiecărui neam în parte, este, cred, o datorie.” (Carnet, în „România literară”, 20 Octombrie 1977). Şi nu-şi făcea, venind la Câmpina, o datorie faţă de el însuşi, faţă de noi şi faţă de D-l Ovidiu?, căruia nu D-lui îi scrisese?: „Dacă zici că lucrurile s’au petrecut, în adevăr, altfel [de cum crezuse , văzând invitaţia noastră, n.O.], sînt mâhnit că i-am dezamăgit pe cei ce, venind în mod spontan, dintr’un imbold sincer, sperau să mă întâlnească. Nu ştiu cum le-aş putea cere iertare şi cum i-aş putea răsplăti”. 
A doua zi, iar, eu, la uşa D-lui Ovidiu. La douăsprece trecute fix. Gazdă devenise D-l Geo. A acceptat. „Bine, vin azi.”
Am alergat într’un suflet până la Muzeu, nu’mi mai permiteam încă un taxi. Şi, la 12,30, am sunat la Televiziunea Română. Prin centrala orăşenească. „La Redacţia Culturală, vă rog. Cu D-l Constantin Vişan sau cu Dinu Săraru.” Mi s’a dat legătura şi a răspuns o domnişoară: „Sunt amândoi la o şedinţă la Radio.” „Domnişoară, i-am spus, sunt cutare de la Muzeul Hasdeu din Câmpina. Am convenit cu D-l Constantin Vişan (fusesem o dată la redacţie şi vorbisem cu D-lui; D-l Săraru era plecat atunci, mi se pare că la Cannes) că dacă o să-i am invitaţi la Salonul nou pe Eugen Jebeleanu sau pe Geo Bogza, să-l sun. Astăzi vine Geo Bogza. La orele 17.00. Vă rog să-i comunicaţi”. „Îl anunţ cum soseşte”. Apoi m’am apucat să scriu afişele, după care m’am dus în oraş, să lipesc câteva. M’am întors să aranjez Exposiţia Geo Bogza. Şi să dau şi câteva telefoane, în primul rând familiei, să fiu sigur că am pe cineva în sală.
La patru şi jumătate a aterizat un car de reportaj de la Televiziune. Cu Viorel Grecu, reporter. Noroc că ne ştiam de la Universitate – el era la Limbi străine – şi îl vizitasem cândva şi acasă, în Povernei, musafir al ambilor soţi: el şi Ligia. Văzându-mă, s’a liniştit imediat. D-l Vişan venise pe la orele două şi încropise repede echipajul unui car, din cine se nimerise. Aşa căzuse năpasta peste Viorel Grecu. Electricienii mai întindeau încă de cabluri, când a apărut sărbătoritul.
Punctual, Geo Bogza s’a arătat la fix, însoţit de D-l Ovidiu. Cei mai mulţi dintre noi i-am aşteptat la poartă. Am intrat în Castel, pe uşa din stânga, şi am trecut prin dormitor, prin biroul lui Hasdeu şi prin donjonul cu statuia lui Isus Hristos. Aici, în donjon, grilajele de la cele două biblioteci cu rafturi de fier fixate în zid, şi porţile de fier cu suliţe de raze, dintre cele două aripi pe măsura lui B.P.Hasdeu. Când a păşit prin portiţa dinspre sufragerie şi a dat cu ochii de camera de reportaj şi de operatorul din spatele ei, Geo Bogza, care, ca şi Ovidiu, era foarte înalt, a dat să se întoarcă. Dar, din spate, eram scai cei din alai: eu, doctorul Ion Cionca, poetul Mihai Lupaşcu, unchiu Ion (Onea) şi alţii, care, deşi nu’l împingeam, aproape că’l presam, aşa că a fost nevoit să înainteze.
S’a aşezat pe scaunul pe care’l poftisem şi a început rar, vorbind cu fraze lungi, al căror şir nu l’a pierdut niciodată.

Confesiunile D-lui Geo Bogza: Un mister asupra căruia se poate medita

„Acum, când viaţa mea nu e mai puţin furtunoasă, dar este departe de tinereţe, am venit aici să vă rog, nu chiar ca o concluzie a întregii mele vieţi dar, ca unul din cele mai importante sfaturi pe care vi le-aş putea da, am venit deci să vă rog să vă uitaţi la cer. Acum 50 de ani, poate astăzi sau mâine sau poimâine sau alaltăieri s-au împlinit 50 de ani de când, un tânăr cu haină de piele, cu şapcă în cap, cu cisme ci şireturi până sub genunchi, cu pantaloni de raicord, aşa cum umblau de obicei inginerii din schelele petrolifere, un tânăr sosea în Câmpina, călare – aşa cum umblu inginerii în regiunea petroliferă – şi, descălecând de pe calul sur, pe care îl chema, poate, Cocoş, dar nu mai sunt sigur, pornea aşa stropit de noroi, pe strada principală a Câmpinii, şi se oprea încă o dată în faţa unei vitrine deasupra căreia cred că era o firmă pe care scria «Tipografia Gheorghiu». În vitrină erau cărţi de vizită de avocaţi, ingineri şi profesori, şi invitaţii la nunţi şi la botezuri. Acel tânăr deschidea uşa tipografiei şi, dând în prima încăpere de stăpânul tipografiei, îl întrebă dacă putea să tipărească o revistă. Era deci în anul 1927, în luna noiembrie, sunt 50 de ani de atunci. Tipograful, puţin surprins, dar negustor, voind să dea de lucru maşinilor şi oamenilor săi, s-a angajat să o tipărească. Chiar în ziua aceea, sau a doua zi, i-am predat macheta afişului, pe care scria: «În curând va apare la Câmpina, Urmuz, revistă de avantgardă, director George Bogza». Aşa am intrat eu în literatură, ca director. 


Ca să vedeţi cum se schimbă optica anilor între tinereţe şi vârstele mai înaintate, vreau să vă spun că nu trecuseră decât şase ani, de când acel straniu magistrat şi foarte straniu scriitor, cu numele de Dem. Demetrescu – Buzău şi cu pseudonimul literar Urmuz, îşi trăsese un glonte în cap, într-un boschet la şosea. Această tragedie se petrecea numai cu şase ani înainte, în 1921. Dar pentru că în acel an eram în totală necunoştinţă de cauză de tot ceea ce se petrecea în literatura română şi nu pusesem mâna până atunci pe nici o revistă literară – lecturile mele preferate de până atunci fiind revistele şi cărţile de popularizare a ştiinţei, şi aceste reviste constituiseră pentru mine, fiindcă eu eram tânărul călăreţ care coborâse în noiembrie 1927 de pe cal în Câmpina şi intrase în tipografia Gheorghiu, spun deci că în 1921 când Urmuz s-a sinucis, eu eram în totală necunoştinţă de cauză, şi cu sinuciderea lui, şi cred că şi cu existenţa celor mai mulţi dintre scriitorii care în acea vreme activau şi făceau fală literaturii române, încât, în 1927, când eu însumi mă gândeam să intru în literatură, Urmuz îmi apărea ca un personaj legendar. Nu trecuse decât 6 ani de la moartea lui, dar în acea vreme a vârstei mele, aceşti 6 ani îl proiectau pe Urmuz undeva într-un trecut îndepărtat, aproape legendar, încât eu intitulam revista pe care voiam s-o scot, cu numele lui.
Nu ştiu câţi dintre dumneavoastră urmăresc o discuţie care s-a iscat în ultimul timp în revistele literare, în jurul noţiunilor de sincronism şi protocronism, discuţie iscată în urma unei cărţi a eminentului profesor Edgar Papu, care a pus în circulaţie ideea foarte hazardată şi, după părerea mea, nu întrutotul întemeiată, că românii ar fi precedat, în ceea ce priveşte aproape toate curentele literare, ţări cu o mai veche cultură decât a noastră. Nu ştiu în ce măsură profesorul Papu are dreptate – eu tare m-aş bucura să aibă dreptate – într-o privinţă însă, profesorul Edgar Papu are dreptate sau, în bună parte dreptate: în ceea ce priveşte avangarda. Dacă nu noi românii am fost primii în lume, în orice caz am fost printre primii în lume. Şi dacă este să facem, oricât de scurt, istoria acestei mişcări, care ne dă dreptul să ne mândrim în faţa Europei de a fi fost primii, sau printre primii, gândul nostru trebuie să ne ducă neapărat, şi în primul rând spre acel bizar magistrat, grefier la Curtea de Casaţie, mare iubitor de muzică, om de o foarte aleasă cultură, care dintr-un imbold cu totul de nelămurit, în orice caz dintr-o intelectualitate superioară, începuse să scrie într-un fel care nu semăna, în niciun chip, cu ceea ce se scria în acea epocă.
Cum s-a întâmplat că băiatul care, în 1921, nu ştia nimic din ceea ce se întâmplă în literatura română, şase ani mai târziu anunţa el însuşi o revistă literară, este un mister şi nu este un mister, e în orice caz, unul din lucrurile asupra cărora se poate medita, cât de tainice şi de necunoscute sunt cărările vieţii omeneşti.” (...)
(va urma)
Octavian Onea
Prima parte a articolului poate fi citită AICI

Maternitatea SanConfind este tot mai căutată și mai apreciată

(P) Serviciile Maternității SanConfind sunt tot mai căutate și mai apreciate. Și asta mai ales datorită faptului că actul medical realizat în Secția Obstetrică-Ginecologie a Centrului Medical SanConfind (ca, de altfel, în toate structurile spitalului din Poiana Câmpina), are o calitate înaltă la prețuri modice, accesibile multor români. 

Calitate occidentală la prețuri balcanice
S-ar putea spune, folosind un slogan comercial marketat din ce în ce mai des pe toate canalele media din România, că Maternitatea SanConfind are calitate germană la prețuri românești. Această formulă de marketing nu se potrivește foarte riguros și în cazul de față, deoarece, la aceeași calitate a serviciilor medicale oferite, SanConfind practică prețuri de două ori mai mici decât marile unități spitalicești din Capitală. Făcând o comparație între tarifele practicate la maternitatea din Poiana Câmpina (unde pachetul pentru o naștere naturală începe de la 3200 de lei), și cele practicate de marile maternități din București și din țară, se poate lesne observa că, în aceleași condiții de calitate și de siguranță totală pentru paciente și nou-născuți, o naștere la SanConfind costă de două ori mai puțin decât în alte maternități mult mai cunoscute. Normele igienico-sanitare sunt respectate cu sfințenie. Nicio persoană din afara spitalului nu intră în Secția Obstetrică-Ginecologie a Centrului Medical SanConfind decât după ce a îmbrăcat un echipament steril (botoși și halate de unică folosință), în condițiile în care trebuie respectat programul de vizite riguros stabilit. În situații de urgențe medicale, vizitele pot fi restricționate. 

Medici cunoscuți din Ploiești și București
În calitatea actului medical de la Maternitatea SanConfind intră, bineînțeles, și asigurarea unei curățenii desăvârșite în toate zonele spitalului, cu păstrarea normelor igienico-sanitare la standarde europene. Desigur, apropierea de București și Brașov poate crește adresabilitatea pacientelor, mămici în devenire, dar determinante în atractivitatea acestei unități deosebite sunt calitatea personalului medical  (profesionist și dedicat, cu medici cunoscuți din București și din Ploiești), dar și infrastructura modernă și echipamentele medicale de ultimă generație din dotare. 


Dotări performante de ultimă generație
Secția Obstetrică-Ginecologie SanConfind oferă servicii medicale la standarde europene, fiind dotată cu două săli de nașteri naturale și una pentru operații cezariene, sală post-partum, opt camere de spitalizare pentru gravide în regim rooming-in (rezerve cu mame și nou-născuți împreună). Toată aparatura medicală este de ultimă generație. 
Pentru sistemul rooming-in, rezervele dispun de pat special pentru mamă și pat special pentru nou-născut,  masă de înfășat, chiuvetă pentru toaleta nou-născutului, baie, TV, frigider, dulap pentru haine. De asemenea, deasupra fiecărui pat, există o consolă conținînd prize de gaze medicale, prize electrice, lumina de noapte, suporturi pentru monitoare, ventilatoare etc. Pacientele au la dispozitie: halat, prosoape, papuci și diverse obiecte de toaletă de unică  folosință. Demn de menționat este faptul că Secția Obstetrică-Ginecologie SanConfind are o rezervă dedicată și utilată corespunzator pentru pacientele cu dizabilități. 
Blocul operator al secției dispune de o sală de operații modernă cu suprapresiune și sisteme performante de sterilizare, ce asigură gradele de asepsie necesare și condiții de lucru optime pentru chirurgi, anesteziști, neonatologi. Aici se pot efectua intervenții chirurgicale complexe. Beneficiind de o infrastructură modernă, personalul medical al secției are posibilitatea depistării leziunilor displazice, preneoplazice și a cancerelor incipiente, care, corect tratate, duc la vindecare. Centrul Medical SanConfind chiar și-a fixat printre principalele sale obiective promovarea continuă a protocoalelor și procedurilor axate pe depistarea stărilor precanceroase și tratarea cancerelor depistate precoce. Sala de preanestezie, compartimentul ATI cu trei paturi și nucleul pentru primele îngrijiri acordate nou-născutului extras prin operație cezariană completează componența blocului operator. 
Cele două săli de naștere pe cale naturală permit o monitorizare corectă a travaliului și o naștere în condiții de totală siguranță. Sălile de naștere sunt cuplate cu o rezervă de post-partum imediat, unde lăuzele vor fi monitorizate în primele ore după naștere. Secția mai are în componență o sală de tratamente și mici intervenții pentru ginecologie, precum și o sală de tratamente pentru lăuze.

21 noiembrie 2017

Amenințată cu exproprierea ”blocului-schelet”, SC Erin dă în judecată Consiliul Local

Despre pata neagră de pe obrazul urbanisticii câmpinene, „blocul schelet” de la capătul străzii 1 Decembrie 1918, s-au scris atâtea articole, încât subiectul pare că nu mai poate aduce nimic nou. Și totuși… e bine să amintim cititorilor că această clădire a început să fie construită în 1997 (prima autorizație de construire a fost eliberată în 1995), deci acum două decenii, iar Consiliul Local Câmpina i-a intentat firmei Erin o acțiune în justiție în anul 2008, la cinci ani după ce constructorul a încetat lucrările. Este demn de menționat, de asemenea, că au fost eliberate, în realitate, mai multe autorizații de construire, în mandatele primarilor Mihai Stănescu, Romul-Remus Micu și Gheorghe Tudor. Procesul dintre municipalitate și Erin a fost lung și complicat, cu multe amânări, cereri de strămutare, schimbări de apărători ai legislativului local, cu casare și trimitere spre rejudecare, în ambele cicluri procesuale Câmpina pierzând, deși părea că are toată dreptatea de partea sa. Motivele pierderii procesului care a durat aproape un deceniu (s-a terminat în 2016), nu au fost niciodată analizate riguros în plenul Consiliului Local, dar având în vedere că un an de zile procesul a fost amânat din pricina a tot felul de tertipuri și chichițe avocățești, s-ar părea că apărătorii municipalității nu au depus toate diligențele necesare pentru a obține victoria în acest război juridic, finalitate ce părea la început foarte posibilă. 

Exproprierea pentru cauză de utilitate publică
Acum câteva luni, pe la mijlocul primăverii, înainte de a ieși la pensie, într-un interviu acordat în exclusivitate publicației noastre, fostul secretar al municipiului, Paul Moldoveanu, ne-a declarat că după pierderea lungului și istovitorului proces cu firma Erin (în care legislativul local a folosit toate căile de atac posibile), municipalitatea a găsit o nouă soluție pentru a redobîndi clădirea și terenul concesionat firmei Erin (fostă Rodan): expropierea pentru cauză de utilitate publică. Succesul acestui demers ar putea duce la o finalitate fericită și izbăvitoare: desființarea pe bucăți, începând cu etajele superioare, a imobilului buclucaș, o eventuală implozie fiind periculoasă din cauza vecinătății apropiate a multor case și blocuri de locuințe. De altminteri, o expertiză MLPAT solicitată de apărătorul Câmpinei evidenția posibilitatea cedării infrastructurii de rezistență a imobilului din cauza încărcării sale cu prea multe etaje, un pericol de o gravitate extremă, pe care și școlarii o pot înțelege. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică pare a fi singura soluție, de lungă durată și costisitoare, dar singura viabilă. Aflate într-o situație asemănătoare cu a noastră, multe administrații publice din țară au folosit acest temei juridic și au câștigat procesele intentate celor în culpă, rezolvând astfel probleme ce părea de nerezolvat. Modificări recente ale legislației în construcții ne sunt favorabile. Astfel, construcţia poate fi declarată de utilitate publică în baza unor modificări ale Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru utilitate publică, dar și datorită  unor modificări legislative din domeniu care le consideră construcţii de utilitate publică şi pe cele care nu mai pot fi finalizate conform prevederilor din autorizaţia de construire.


De la patru la șapte etaje
Se știe că imobilul, în proiectul său inițial, avea patru etaje, însă apoi s-au tot cerut autorizații de construire pentru încă un etaj și încă un etaj,  până s-a ajuns la cele șapte etaje pe care le are clădirea, dar și la încărcarea structurii sale de rezistență cu o suprasarcină periculoasă, greu de înțeles din două perspective: a constructorului (firma Erin, care este și proprietara imobilului, și firma care l-a construit), dar și a celor din Primărie care au eliberat autorizațiile de construire ulterioare, documente ce au dus la transformarea cestui imobil într-un pericol public. Din anul 2003, lucrările de construcție au fost abandonate, nu se știe de ce, dar circulă un zvon potrivit căruia blocul s-a înclinat într-o parte. În anul care vine, vom sărbători centenarul Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, atunci când România a ajuns pentru prima oară în fruntariile sale firești, la care istoria acestui neam îi dădea dreptul. Este un eveniment care va trebui să-i sensibilizeze și să-i apropie pe toți românii (deci și pe Dan Ungureanu de reprezentanții administrației publice locale). În 2018, poate dă bunul Dumnezeu (că numai El ne mai poate ajuta), să reușim să scăpăm de acest coșmar vizual pe care fiecare trecător prin zonă îl trăiește cu toate simțurile treze, dar și cu pulsul și tensiunea arterială brusc crescute la vederea acestei construcții de nevăzut. Nemaivorbind de cei cărora le apare „blocul-schelet” și noaptea în somn, cu frisoane și transpirații reci. 

De ce s-a pierdut procesul?
La ședința ordinară a Consiliului Local din iunie 2017, aleșii câmpinenilor au aprobat demararea procedurilor în vederea exproprierii „turnului-schelet” pentru cauză de utilitate publică. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică a acestui monstru de beton va trebui decisă de către o comisie specială a Consiliului Județean, iar Consiliul Local a trimis acum câteva luni o solicitare în acest sens către legislativul prahovean. Ulterior, Consiliul Județean a solicitat Primăriei Câmpina întocmirea unei fişe tehnice pentru imobilul respectiv. Pentru că Legea construcțiilor este extrem de permisivă și nu există nicio lege în domeniu care să oblige un investitor să termine o construcție, s-a ajuns la această situație aberantă, în care constructorul și totodată proprietarul clădirii nu mai vrea sau nu mai poate finaliza construcția, dar nici nu o redă administrației publice locale, așteptând probabil să iasă din afacere numai după ce va fi despăgubit cu o sumă uriașă de către municipalitate. Nu este singura investiție pe care Dan Ungureanu, patronul firmei Erin, o „încremenește” în peisaj, lucrările la ștrandul acoperit cumpărat în 1999 de la societatea câmpineană Electroutilaj SA fiind, de asemenea, abandonate la câțiva ani de la începerea lor. La ședința Consiliului Local amintită mai sus, majoritatea din miniparlamentul câmpinean (constituită din reprezentanți ai PNL, PMP și ALDE) au votat pentru începerea procedurilor de  expropriere a blocului-schelet pentru cauză de utilitate publică. Monica Clinciu, președintele Comisiei de urbanism din cadrul Consiliului Local Câmpina, a declarat, printre altele: „Exproprierea pentru cauză de utilitate publică ar putea fi o soluție pentru deblocarea acestei situații, de vreme ce nu putem ajunge la o înțelegere cu proprietarul. Noi acum nu aprobăm exproprierea, ci demararea procedurilor, astfel încât Consiliul Județean să ne poată spune dacă este posibilă sau nu această expropriere pentru cauză de utilitate publică”. Opoziția reprezentată  de consilierii PSD s-a abținut de la vot, șeful grupului consilierilor PSD, fostul viceprimar Ion Dragomir, susținând că „înainte de a cheltui niște bani, eu cred că ar trebui să ajungem din nou în instanță cu Erin SRL. Am pierdut procesul pentru că am fost trădați de avocat. Ar trebui să începem un nou proces în care să fim reprezentați de juriștii Primăriei și nu de cineva din exterior. Juriștii noștri cunosc foarte bine problema și au tot interesul să o rezolve.” Deși a fost o declarație șocantă, în stilul caracteristic cu care ne-a obișnuit fostul viceprimar al municipiului, o declarație care mai ridică puțin vălul de mister de pe eșecul juridic al municipalității, propunerea lui Ion Dragomir nu are sorți de izbândă, întrucât căi extraordinare de atac în procesul cu firma Erin sunt imposibil de găsit, iar o rechemare în judecată a repectivei firme de construcții poate fi cu ușurință respinsă de instanța competentă, pe motiv că nu are un temei juridic valid. 

Erin se pregătește de proces
După realizarea fişei tehnice solicitate de către Consiliul Județean, legislativul prahovean ar putea declara exproprierea pentru utilitate publică a păcătosului imobil, dar numai după o dreaptă și justă despăgubire acordată firmei Erin de către municipalitatea câmpineană. Dacă Primăria și Consiliul local se vor înțelege la preț cu Dan Ungureanu, blocul va intra în proprietatea Câmpinei și va putea fi desființat cu cheltuieli apreciabile. Dacă nu se vor înțelege asupra prețului, părțile se vor întâlni iarăși în fața instanțelor de judecată, unde se vor putea cere expertize tehnice pentru evaluarea corectă a valorii de piață a imobilului. Instanța va decide doar valoarea de răscumpărare, expropierea fiind hotărâtă în prealabil de către Consiliul Județean. Cel mai probabil, dacă nu vrea să ajungă într-una din paginile negre ale istoriei câmpinene, Dan Ungureanu va trebui să accepte un preț corect, translativ de proprietate, iar municipalitatea câmpineană, după ce va deveni noul proprietar al imobilului, va putea, cu ajutorul unor macarale și utilaje speciale, să renunțe la cele trei etaje superioare și să continue lucrările la clădirea micșorată, cu închirierea sau vânzarea birourilor și spațiile comerciale amenajate, pentru a se umple cât mai repede gaura din bugetul local. Așa cum era previzibil, pentru a maximiza prețul de răscumpărare al clădirii, societatea Erin se pregătește de proces. În cadrul noului litigiu, se vor putea face maximum trei expertize pentru evaluarea financiară a clădirii: una de către Erin, actualul proprietar, una de către administraţia locală şi una de către instanța de judecată. Apoi, aceasta din urmă se va pronunţa definitiv asupra valorii de răscumpărare.
La ultima ședință a consilierilor municipali,  secretarul municipiului Câmpina, Elena Moldoveanu, a prezentat consilierilor situaţia și documentele transmise de societatea Erin. Consilierii locali și-au asumat un nou proces cu societatea Erin și continuarea demersurilor pentru exproprierea „blocului-schelet”, apreciat azi doar de cei care vor să-și încheie mai repede socotelile cu această lume, până în prezent existând trei tentative de suicid, din fericire neconcretizate. 
Adrian BRAD

EUCLID ÎN POLITICĂ

Neurmărind deloc televiziunile, de aproape doi ani, nu am idee cine a venit cu faimoasa teorie a „statului paralel”. O bîiguială de vorbe, la fel de aberantă ca „binomul”. Și care, în ultimă instanță, îi deservește pe cei care au lansat-o, divulgînd ceea ce ei vor să ascundă. „Statul paralel” este compus, în ideea Puterii (ilegitime, după părerea mea), din elemente cum ar fi: justiția & societatea civilă & oricine nu aderă la politica ei sinucigașă. Ce rezultă de aici? Clarele tendințe totalitare ale regimului. Care vrea să controleze tot. Și mai ales Justiția, ale cărei „ingerințe” în lumea politică îi dau insomnii. Dl. Tăriceanu nu vorbește niciodată despre altceva. Departe de a fi o malformație, „statul paralel” este o funcție a normalității, ivită din necesitatea de a crea o contragreutate la un stat multi-abuziv. Într-un stat normal democratic esențial este echilibrul între puteri. Cînd un val înclină barca în care ești, instinctiv, te apleci în partea opusă. Vor fi existînd și abuzuri ale Justiției (nu mă refer la erori și corupție), dar nu îmi amintesc nici un caz notoriu de mare mahăr condamnat și care să fi fost dovedit drept eroare judiciară. Atunci? Pericolul este nu prea multa, ci prea puțină justiție. Cum au procedat cu această incriminantă eliberare haotică a unor deținuți în scopul clar de a teroriza populația. Exact așa proceda și Ceaușescu cu celebrele sale decrete de grațiere. Retorica este acum cu totul alta, scopul finalmente identic. Acest război neconvențional în care sîntem parte este, în primul rînd, un război al cuvintelor. Fără probleme, dăm sensuri diferite sau opuse unor cuvinte care, normal, ar trebui să aibă sensuri comune și banale. Tendințele totalitare ale statului de azi, obsesia multi-controlului reduc teribil intimitatea. Visul de aur al ceaușismului, ajutat de tehnologia internetului, este pe cale să se realizeze deplin. Exemplu: o juristă, purtătoare de cuvînt a unei mari organizații de apărare a drepturilor omului (???), susține: „vreau să precizez că în Convenția Europeană a Drepturilor Omului foarte puține drepturi sînt drepturi absolute, care nu pot fi niciodată restrînse. De exemplu, un drept absolut este dreptul de a nu fi supus torturii. Dreptul la viață privată și libertatea de gîndire și conștiință sînt drepturi relative (s.m.) asta însemnînd că ele pot fi limitate, restrînse, atunci cînd limitarea urmărește un scop legitim, cînd limitarea este necesară și este proporțională cu scopul urmărit”. Vă dați seama ce grozăvie se spune aici? Nici măcar lui Ceaușescu nu i-a dat prin cap să restrîngă „libertatea de gîndire”, îi era de ajuns să spui frazele rituale de aderare la politica partidului, era treaba ta ce gîndeai în intimitate. Cît despre viața privată, citez din Constituție: „Autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată”. Mai departe: „Libertatea gîndirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrîns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale. Libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc. Libertatea de exprimare a gîndurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sînt inviolabile. Cenzura de orice fel este interzisă”. 
Iată unde se ascund paralele, în acest supra-control al unui Stat abuziv, care vrea să distrugă și ultimele refugii ale libertății de gîndire. În mod cît se poate de „legal”, cum afirmă doamna jurist care susține grozăviile orwelliene de mai sus. Ce înseamnă, în citatul de mai sus, „scop legitim”? Cine decide asta? Doar știm ce calitate excepțională, profesională și morală, au legiuitorii noștri, în mare parte clienți ai Justiției! În aceeași ordine de idei, proprietarii unui local din Cluj (orașul cel mai deschis la minte al României, nu?) au cenzurat, subliniez cuvîntul, o formație de hip hop celebră, numai pentru că aceasta făcuse o declarație simplă: credem în Dumnezeu, în patrie, în unitate, în tradiție, în normalitate etc. Faptul că așa ceva se striga în vara lui 90 pe străzi nu pare a mai impresiona azi pe nimeni. Dacă statul paralel ne ferește de asemenea abuzuri ale cenzurii de orice fel, și mai ales ale cenzurării minților, atunci el e bine venit. Și mai ales este bine venit față de un partid care a dat dovezi suficiente de a fi un partid anti-lege. De cînd a venit la putere, adus de voturile oamenilor vulnerabili la manipularea mediatică și la populismul cel mai grobian. Cu oameni ca Șerban Nicolae, Codrin Ștefănescu, Nicolicea, Tudorel, etc. nu se poate conduce o țară. O țară care, de un an și mai bine, funcționează cu un singur scop. Să-l scape pe Dragnea de pușcărie. Orice altă temă este secundară. Acum, cînd economia (care – încăpățînată – nu ascultă de indicațiile de partid) se prăbușește, cînd prețurile se duc în sus și veniturile „mărite” în jos, este foarte important (lecție clasică de manipulare) să se creeze teme laterale de preocupare publică. Așa este aceasta, prin care sîntem preveniți că libertatea de gîndire e un moft dacă Statul hotărăște astfel. Și, doar știm, „eu sînt statul”. Cel care a spus asta măcar era un monarh atotputernic, dar inteligent și cult.
Christian CRĂCIUN

Indemnizația primarului Câmpinei a ajuns la aproximativ 11.800 de lei, iar a viceprimarului la aproape 10.000 de lei

Din această vară, primarii și viceprimarii din toate orașele României (cu excepția primarului şi viceprimarilor generali al Capitalei, precum și exceptând preşedinţii şi vicepreşedinţii de consilii judeţene), au primit indemnizațiile mărite cu 1450 de lei, echivalentul unui salariu minim pe economie. Astfel, potrivit Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, indemnizația primarului Horia Tiseanu și indemnizația viceprimarului Adrian Pițigoi au fost stabilite la 9.425 lei brut și respectiv 7.975 lei brut. 


Tot același act normativ prevede, la art.16, care sunt drepturile salariale ale funcționarilor din instituțiile de stat pentru activitatea prestată în proiecte finanțate din fonduri europene. Primul aliniat al articolului amintit stipulează că  personalul din instituțiile publice angrenat în echipele de proiectare finanțate cu fonduri europene nerambursabile, beneficiază de majorarea salariilor de bază, a salariilor de funcție, a indemnizațiilor de încadrare cu până la 50%, indiferent de numărul de proiecte în care este implicat. Această majorare se aplică proporțional cu timpul efectiv alocat activităților pentru fiecare proiectși se acordă numai dacă cheltuielile de personal sunt eligibile a fi rambursate din fonduri europene. De asemenea, aceeași lege prevede totodată că indemnizațiile lunare ale președinților și vicepreședinților consiliilor județene și primarilor/viceprimarilor unităților administrativ-teritoriale care implementează proiecte finanțate din fonduri europene nerambursabile se majorează cu 25%. Pentru fiecare proiect  cu fonduri europene contractat, conducătorul instituției/autorității publice nominalizează, prin act administrativ, persoanele care fac parte din echipa de proiect. În aceste condiții, indemnizația brută lunară a primarului Tiseanu a urcat până la 11.781 lei, iar cea a viceprimarului Pițigoi a ajuns 9.969 lei.
Adrian BRAD

„Balul bobocilor” la Școala Postliceală Sanitară „Dr. Dinu”

Sâmbătă seara, într-o sală a Restaurantului Amana Inn, s-a desfășurat ediția din anul 2017 a „Balului Bobocilor” de la Școala Sanitară Postliceală „Dr. Dinu”. A fost balul cu numărul 20, desfășurat într-o atmosferă incendiară, cu muzică bună (un DJ bine pregătit) și mult antren, cu un concurs de karaoke, precum și cu clasicele concursuri de Miss și de Mister. Miss Boboc 2017 a fost aleasă Alexandra Dabija (de la specializarea „Asistenți medicali generaliști”), iar titlul de Mister Boboc 2017 i-a revenit lui Mihai Burlacu (de la specializarea „Balneofiziokinetoterapie și Recuperare”). 



În afară de cele două specializări amintite, Școala mai pregătește și asistenți medicali de farmacie. Alexandra Dabija a venit la petrecere cu trei colegi (o fată și doi băieți) de la Ansamblul folcloric „Ca la Breaza”, din care face parte, astfel că cele două perechi de dansatori au încântat audiența cu dansurile folclorice prezentate. Mâncărurile alese și băuturile fine au fost celelalte ingrediente care au asigurat succesul serii. La petrecere au participat aproape 100 de persoane: cei circa 70 de elevi din anul I, plus colegi ai lor mai mari, dar și foști absolvenți ai acestei școli. Desigur, de la eveniment nu puteau lipsi cadrele didactice ale acestei unități de învățământ sanitar cu vechi tradiții în Câmpina, înființată în anul 1996. 


Specializarea „Asistenți medicali de balneofiziokinetoterapie” a fost inclusă în oferta educațională a Școlii acum doi ani, după deschiderea la Poiana Cîmpina a Centrului Medical SanConfind, care va deveni la sfârșitul tuturor amenajărilor sale, cel mai mare spital privat din județul Prahova.
Adrian BRAD

Expoziție de sculptură Mihai Boroiu în foaierul Casei de Cultură

De ceva timp, foaierul cel mare al Casei de Cultura „Geo Bogza” găzduiește o interesantă expoziție de sculptură semnată de artistul plastic Mihai Boroiu. 


Este un artist desăvârșit care a intrat în Cartea Recordurilor și, odată cu el, și orașul nostru. La ediția a II-a a Festivalului „Serbările Toamnei”, desfășurată în 2009 şi dedicată memoriei celui care a fost marele pictor național Nicolae Grigorescu, a fost confecționată de mai mulți artiști locali cea mai mare pensulă de pictat din lume, lungă de 4,34 de metri şi cu o greutate de 50 de kilograme. Pensula a fost realizata din oțel inox și din lemn, ca un omagiu închinat marelui Grigorescu, cel care a trăit și pictat la Câmpina în ultimii ani ai vieții. În cadrul acelui eveniment, recordul a fost omologat de un reprezentant al celebrei publicații Guinness World Records. Imediat dupa omologare, artistul plastic Mihai Boroiu a pictat pe o pânză uriașă cu ajutorul pensulei gigant litera C, de la Câmpina. 


„Sărbătoarea municipiului Campina ne-a dat prilejul de a pregăti locuitorilor o mare surpriză, de record mondial: cea mai mare pensulă de pictat din lume. Ea a fost măsurată în fața reprezentantului Guinness World Records, rezultatul fiind pozitiv: este mai lungă cu 134 de centimetri decât pensula care stabilise vechiul record și se poate lucra cu ea. Este omagiul nostru adus pictorului Nicolae Grigorescu, care a trăit și a creat în orașul nostru”, a declarat atunci Horia Tiseanu, primarul municipiului Câmpina. După eveniment pensula a fost expusă la Primăria Câmpina, iar ulterior în holul Casei de Cultură, unde se găsește și azi.
Adrian BRAD

Pe urmele celţilor la Blejoi

Zilele Radu Tudoran reprezintă o manifestare culturală organizată în comuna Blejoi, unde s-a născut marele prozator, sub egida Primăriei, iniţiatorul şi sufletul organizatoric fiind părintele Bogdan Georgescu care încearcă să păşească, cu mult succes, pe acelaşi drum deschis acum mulţi ani de părintele Petru Moga la Parohia Sfântul Nicolae din cartierul câmpinean Slobozia. 
Aflate la cea de a patra ediţie, Zilele Radu Turdoran au debutat cu prezentarea cărţii „Pe urmele celţilor. Peripeţii şi istorii irlandeze şi scoţiene” semnată de Codruţ Constantinescu (Editura Vremea, Bucureşti, 2017), volum apărut şi cu sprijinul autorităţilor locale din municipiul Câmpina. 


Alături de amfitrion şi autorul cărţii s-a aflat şi vechiul colaborator al ziarului nostru, Christian Crăciun (l-am numi şi editorialist, căci, pe vremuri, a fi editorialist era un adevărat titlu de glorie!) care a susţinut o intervenţie plină de miez despre literatura de călătorie în cadrul cărui gen se poate situa şi cartea lui Codruţ Constantinescu. 


Christian Crăciun a afirmat, printre multe altele, că numai civilizaţiile împlinite, bogate şi mulţumite îşi permit luxul călătoriei de plăcere pentru că doar membrii ei au unde să se întoarcă, spre deosebire de invaziile-marile migraţii, de care istoria umanităţii este plină, şi care au fost determinate de lipsa condiţiilor şi a motivelor de a rămâne. Christian Crăciun este şi un adept înverşunat al eurocentrismului, lumea contemporană de astăzi nu ar fi putut exista în actualele ei coordonate fără aportul europenilor (până la urmă, mondializarea a fost făcută chiar de ei). Christian Craciun a făcut şi elogiul Odiseei lui Ulise care, participând la războiul troian, a ţinut morţiş să se întoarcă acasă în Ithaca. 
Codruţ Constantinescu a prezentat geneza cărţii, precum şi subteranele atracţiei sale faţă de spaţiul celtic, concretizat, iată, în mod fericit şi de o carte de călătorie după cea de istorie pură (Studii irlandeze, Editura Institutului European din Iaşi, 2007) în care reuneşte o lucrare de licenţă şi una de master precum şi alte contribuţii la cunoaşterea unui spaţiu încă prea puţin explorat de publicul românesc, chiar dacă emigraţia economică autohtonă în Irlanda şi Scoţia nu este deloc de neglijat (numai în Republica Irlanda ar fi 50.000 de români la muncă). De asemenea, scriitorul de origine câmpineană a menţionat neplăcutul şoc pe care îl ai la întoarcere în România observând nenumăratele gunoaie care par a fi aruncate peste tot (România transformată în Petistan), spre deosebire de fantastica îngrijire a naturii şi, mai ales, a tuturor spaţiilor verzi din insulele britanice, incluzând şi Anglia sau Ţara Galilor. „Românul este frate cu codrul mai degrabă în teorie, poate în trecut oferea un refugiu excelent în faţa invadatorilor, în prezent când nu-l taie şi vinde pe nimic, îl polueaza cu voioşie”. Citarea câtorva butade şi vorbe de duh din umorul irlandez, reunite de Aubrey Malone în volumul N-ai decât să mă citezi. Vorbe de duh şi buh, răutăţi şi bunătăţi din Irlanda modernă, a bine-dispus audienţa blejoiană. Remarcabile au fost momentele artistice sustinute de mai mulţi elevi ai Colegiului de Artă Carmen Sylva din Ploieşti. Nu ar fi o idee rea înfiinţarea şi la Câmpina a unor zile dedicate fratelui său, Geo Bogza, o personalitate încă şi mai sulfuroasă decât Radu Tudoran.
Redacţia

Geo Bogza în Salonul „...n...o...u” (1)

Spre sfîrşitul anului 1974, poetului Ion Vergu Dumitrescu i-a apărut, la Editura „Cartea Românească” din Bucureşti, frumoasa plachetă de versuri În iarnă cu fluturi albaştri. Pentru Cenaclul literar „B.P.Hasdeu” din Câmpina a fost un eveniment, aşa că am convenit să prezentăm cartea şi autorul şi la Muzeul memorial „B.P.Hasdeu”, unde lucra soţia sa, Filareta, iar fratele acesteia, profesorul de Română şi poetul Gheorghe Oprea, fusese, încă dinaintea mea, muzeograf şi un foarte dăruit cicerone. Aşa s’a ivit Salonul literar-artistic „...n...o...u”, a cărui primă reuniune a avut loc la memorabila dată de 9 Ianuarie 1975.
Al doilea Salon a fost dedicat, la 15 Ianuarie, firesc, lui Mihai Eminescu. Partea artistică, ce a urmat comunicării mele, Interferenţe Aron Pumnul – Hasdeu – Eminescu, şi discuţiilor, a fost înregistrată pe bandă de magnetofon şi difuzată apoi de Staţia orăşenească de radio, ceea ce a însemnat pentru noi o neaşteptată, binevenită şi sonoră reclamă (ambasadoarea reclamaţiilor ulterioare).
Pe cel de-al treilea l-am pus la cale cu D-l Ovidiu Bogza, anume sărbătorirea fratelui său, Geo, la ziua de naştere a acestuia: 6 Februarie. I-am scris D-lui Geo, semnând „Membrii salonului literar-artistic „...n...o...u” al Muzeul memorial „B.P.Hasdeu” din Câmpina, la 30 Ianuarie : „Iubite domnule Geo Bogza, / Poate că alţii vă vor oferi prânzul cel mare, iar la cina noastră simplă, ale căreia pâini şi apă se numesc dragoste, nu veţi îndemna să ajungeţi. / De veţi fi sau nu în mijlocul nostru, pentru a fi văzut şi atins de toţi, veţi fi în inimile şi în cugetul nostru. Căci sunt aici oameni asupra cărora scrisul dvs. a lăsat o impresie puternică – cineva şi-a adus aminte exact anul când a citit proaspăta primă ediţie a Cărţii Oltului – şi care fac din sărbătorirea dvs. o sărbătoare a lor.” Ş.a.m.d. Şi, pe o carte poştală cu soţii Hasdeu, i-am făcut şi o invitaţie pentru „joi 6 Februarie 1975, orele 1700, [...]  la Salonul literar-artistic „...n...o...u” nr. 3, 1975. / În program: Viaţa literară a Câmpinei : Geo Bogza. (Cu prilejul aniversării naşterii sale.) / Participă: Ovidiu Bogza, Else Tudor-Miu, Octavian Onea, grupul folk al Studioului experimental «Urmuz» de pe lângă cenaclul literar «B.P.Hasdeu».”
D-Sa ne-a răspuns de departe: „Dragul meu domn Onea, cu sufletul atât de înflăcărat,/ Am fost mişcat de rândurile pe care mi le-ai adresat, dar să ştii că eu nu îmi sărbătoresc ziua de naştere în nici un fel, că o ascund pe cât pot, că nu iau parte la nici un fel de praznic, nici mare, nici mic, nici la mine acasă, nici în altă parte. / Ferice de d-voastră, cei din Câmpina, că aveţi timp pentru aşa ceva. / Eu nu am. / Cu multă prietenie / Geo Bogza / 1 Februarie 1975.”

Geo Bogza  (1908 - 1993)
Dealtfel, fusesem straşnic avertizat de D-l Ovidiu. Ca drumeţul care, trecând pe lângă nişte ţărani dejunând la umbra unui stog, le urează „Poftă mare !”, iar ei răspund „Mulţumim şi vezi de cale !”, nu m’am oprit. Am făcut o exposiţie trăsnet, cu panouri facsimilate şi vitrine pline cu originale – cele mai multe de la D-l Ovidiu (familia Alexandru şi Rhea Silvia Bogza, cu copiii Elena, George şi Nicolae, Foto A. BRANDSOR. PLOESTI, 1915; Radu Tudoran cu un violoncel, elev la Liceul militar de la M-rea Dealu, 1928; Geo Bogza cu Florea Voicu, poet, la Buştenari, 1930; Tudoran la Şcoala militară din Sibiu, 1932;  joc de table cu aparat pentru aruncarea şi prinderea zarurilor, cu Brevetul de inventator al lui Ovidiu Bogza, din 29 Oct. 1934;  Alexandru Bogza la catafalcul soţiei, Câmpulung Moldovenesc, Febr. 1936; Tudoran în 1940; ziare şi reviste: „Câmpina”, „Cucu Prahovei”, „Bilete de papagal”, 1928, „Strada”, 1932, „Tempo”, 1936; cărţi: Geo Bogza, Cartea Oltului, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1945: „Lui Ovidiu / cu dragostea / de frate a lui / Geo”; Geo Bogza, Oameni şi cărbuni în Valea Jiului, Editura de Stat, 1947: „Lui Ovidiu / cu dragoste / de frate / din partea lui / Geo / Februarie 1947”; Radu Tudoran, Toate pânzele sus!, I, II, Ed. Minerva, 1973: „Luisei şi lui Ovidiu / Radu Tudoran / Mai 1973”; Radu Tudoran, Maria şi marea, Ed. Albatros, 1973: „Luisei şi lui Ovidiu, / peste ani şi peste vici-/situdini, supravieţuitori cu toţii – cu căldură. În / locul numelui meu / neabandonat / Radu Tudoran / Mai 1973”;  Geo Bogza, Paznic de far, Minerva, 1974: „Lui Ovidiu, la / capătul unui drum / început la Buştenari, / cu Urmuz, pe / vremea când ardea / sonda de la Moreni / Geo / Noembrie 1974”); am tipărit o sută de cărţi de visită mari: „LUI / GEO BOGZA / OMAGIU / Membrii Salonului literar-artistic „...n...o...u” / al Muzeului memorial «B.P.Hasdeu» / Câmpina, 6 Febr. 1975” şi ne-am întrunit. Pe un panou am lăsat o coală albă, pentru omagiul autograf al participanţilor: „La mulţi ani ! / Secretar al Comitetului / orăşenesc P.C.R. Câmpina / I. Paraschiv.
Omagiu din partea colectivului / Comitetului de cultură şi educaţie so-/cialistă al jud. Prahova / Instr.[uctor Mircea] Todiraşcu.
Omagiul profesorilor de literatură / Scriitorului pe care l-am predat cu cea mai / mare plăcere şi cu recunoştinţă că nu ne-a / jicnit niciodată simţul estetic al limbii / Prof. E[lena] Armaşu şi Marga Dimitriu şi prof. Maria Dinescu.
Nu voi uita că: / «undeva, foarte adânc, / oceanul stăruie în noi» ! / Florin Dochia.” Ş.a.
Au urmat – cuvînt curios azi, dar cuvînt potrivit – represaliile. Sunt destui martori, pe care îi invit, dacă doresc să intervină. Chiar insist. Cert este că am refuzat să închid Salonul. Şi nu l-am închis niciodată. A murit de moarte bună, după ce am înfiinţat Fundaţia Hasdeu. Salonul „...n...o...u” a prins chiar Revoluţia din ’89 şi s’a prelungit şi după. Uneori, ştiri despre el au apărut în „România literară”, la rubrica Viaţa literară (17 Aprilie 1975: Salon literar consacrat lui Al. Tudor Miu. La Muzeul Memorial „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din oraşul Câmpina a avut loc, în cadrul Salonului literar, o seară memorială dedicată lui Al. Tudor Miu. Au luat cuvîntul cu acest prilej Else Tudor Miu, Octavian Onea, dr. I. Minciu, Constantin Nisipeanu. Actori locali au citit din versurile poetului.; 1 Iulie 1976: Lansarea volumului antologic „Iulia Hasdeu”. La librăria „B.P.Hasdeu” din Câmpina a fost lansat, din iniţiativa cenaclului „Salonul nou”, volumul antologic Iulia Hasdeu (versuri, proză, corespondenţă), întocmit de Crina Decusară-Bocşan, apărut în Editura Minerva. A prezentat cercetătorul Octavian Onea.; 9 Decembrie 1976: Etymologicum Magnum Romaniae. La Muzeul memorial „B.P.Hasdeu” din Câmpina au avut loc două interesante manifestări – prima, o masă rotundă prilejuită de reeditarea integrală a cunoscutului dicţionar Etymologicum Magnum Romaniae [Salonul „...n...o...u” nr. 23/2 Noembrie 1976] la care au participat conf. univ. Grigore Brâncuşi, Octavian Onea, muzeograf, prof. univ. Cicerone Poghirc şi prof. Petre Stroe. / De asemenea, la o manifestare consacrată Iuliei Hasdeu [Salonul „...n...o...u” nr. 24/14 Noembrie 1976] au citit din poeziile acesteia, traduse în limba română, Octavian Onea şi Teodor Plop.; 15 Septembrie 1977: În memoria lui B.P.Hasdeu. Muzeul memorial „B.P.Hasdeu” din Câmpina a organizat o manifestare cu prilejul împlinirii a 70 de ani de la moartea marelui cărturar [Salonul „...n...o...u” nr. 35/25 August 1977]. A vorbit Al. Săndulescu despre ediţia critică „Hasdeu”, în pregătire la Institutul de istoria şi teoria literaturii „G. Călinescu”, după care a urmat un recital de poezie susţinut de Dina Cocea şi actori ai Teatrului popular din Câmpina.) Chiar şi „Flamura Prahovei”, din 15 Septembrie 1977, a publicat o ştire despre Salonul 35: Din muzeele Câmpinei. De curând, a avut loc la Câmpina, comemorarea a 70 de ani de la moartea lui Bogdan Petriceicu Hasdeu. La muzeul memorial, manifestările au cuprins evocări, lecturi din opera vastă şi variată a marelui om de cultură, audiţii de fonotecă. / La muzeul memorial „Nicolae Grigorescu” s-au achiziţionat trei tablouri valoroase din punct de vedere artistic şi documentar: „Portretul fiicei lui Vlahuţă” (1902), „Portret de femee” (nedatat) şi un portret al soţiei pictorului. / De asemenea, au fost donate două heliogravuri, executate la Paris după modelele executate de pictor: „Defilarea primilor prizonieri din Plevna” şi „Atacul Opanezului”. / Florin DOCHIA. (Merçi, Bécaud! Apropo de articolul meu din 14 Noembrie a.c.)

(va urma)
Octavian Onea