10 ianuarie 2017

Incident grav între elevi minori la un club de noapte din Câmpina

Pe pagina sa de Facebook, jurnalistul Florin Frățilă (atent aplecat asupra fenomenului social nu doar prin natura meseriei pe care a îmbrățișat-o de peste 25 de ani, ci și datorită calității sale de ales local în miniparlamentul municipal), a atras atenția asupra unui caz neobișnuit (la prima vedere), dar care se întâmplă destul de des în lumea de noapte a Câmpinei noastre. Un orășel de provincie cochet, liniștit, chiar patriarhal adesea, dar din care țâșnesc uneori noaptea hormoni adolescentini de unde nu te aștepți și din te miri ce motive. Este vorba chiar despre hormoni cu miros de pubertate, ai unor tineri liceeni care nici măcar pragul adolescenței nu l-au călcat. 


„Aflu, cu stupefactie, ca noaptea trecuta o eleva de la CNNG din Campina (Oana - 17 ani) a fost batuta cu bestialitate intr-un club de noapte - FH, de alte doua eleve de la "Energetic" (Lavinia și Andreea)... Inteleg ca batausele (clasa a IX a , 15 ani), geloase nevoie mare, au asteptat victima in parcarea clubului si au tabarat pe ea cu pumnii si picioarele...Deznodamantul a fost destul de tragic... Oana a fost internata de urgenta la un spital in Bucuresti unde a suferit o interventie chirurgicala destul de complicata...n-am aflat amanunte cu privire la starea ei de sanatate... Sincer nu mi-a venit sa cred ca in orasul nostru se poate intampla asa ceva!!! Dar, din pacate, este adevarat. In consecinta am sa astept concluzia anchetei politienesti si am sa cer masuri drastice din partea autoritatilor... Prima masura... am sa solicit interzicerea accesului minorilor in cluburile de noapte... si am sa cer conducerilor liceelor sa deschida o serie de consultari cu asociatiile de parinti pentru informare si preventie in astfel de cazuri... Nu este normal ca un copil de 15-17 ani sa petreca la ore tarzii din noapte in cluburi... asa cum nu este normal ca aceste cluburi sa permita accesul minorilor...” era postarea lui Florin Frățilă pe cunoscuta rețea de socializare, postare care a dus la o autosesizare a Poliției și la demararea unei anchete de către oamenii legii. Ulterior, consilierul municipal a revenit cu câteva precizări. 
Așa cum am aflat în mica noastră anchetă jurnalistică, de la polițiști și de la mai mulți tineri, astfel de bătăi între tinerii liceeni au loc destul de frecvent în liniștita Câmpină. La această vârstă, hormonii teribilismului saltă în cea mai mare libertate pe toate coclaurile. Nu vreau să fac apologia infracțiunii, dar ca să nu fac nici pe lupul moralist, trebuie să mărturisesc că și eu m-am bătut, de vreo două-trei ori, în curtea școlii cu niște colegi. Alte bătăi pe care le-a mai prins promoția mea (Liceul Grigorescu, 1979), au avut loc în sălile de clasă. Dar parcă nu era atâta încrâncenare în aceste conflicte. Și, cu siguranță, ele nu se desfășurau în cluburi de noapte, în văzul lumii. Dincolo de doza lui de gravitate (una dintre participante putea muri dacă se lovea cu capul de caldarâm, de vreo bordură sau de vreuna dintre barele ce se aflau în zona de conflict; așa cum s-a întâmplat cu nefericitul tânăr decedat de Crăciun), cazul prezentat de Florin Frățilă nu poate fi considerat ca fiind parte dintr-un fenomen social periculos, câtă vreme aceste conflicte nu sunt foarte numeroase astfel încât să depășească un punct critic. 
Totuși, dacă nu le putem înăbuși în fașă, altercațiile teribilismului adolescentin trebuie tratate cu cea mai mare atenție. Cercetând prin stânga și dreapta, am aflat mai multe lucruri necunoscute la data postării inițiale. Lucruri care stau puțin mai nuanțat, în sensul că au fost două victime (Oana și Andreea), iar motivul altercației l-a constituit gelozia asezonată cu puțină solidaritate prietenească greșit înțeleasă. 


Lavinia și Andreea, două prietene nedespărțite de la Liceul Tehnologic Energetic, s-au dus la o petrecere de majorat la un restaurant din oraș.  Apoi, pe la ora 3 noaptea, s-au gândit să plece la un club de noapte, pentru a participa și la o onomastică. Acolo, ea l-a văzut pe fostul ei iubit, Alexandru, elev la Liceul Forestier (pe care Lavinia încă îl mai iubește, se pare), pupându-se cu o fată de la Colegiul Național „Nicolae Grigorescu”, pe numele ei, Oana. Brusc, demonul geloziei i-a întunecat mințile. După ce Oana s-a despărțit de iubitul ei și a părăsit localul, Lavinia a ieșit iute după ea și a început să o ia la pumni, în parcarea clubului. O violență greu de înțeles. Alertat, Alexandru a ieșit și el din club și a luat-o pe Lavinia de pe iubita lui, aflată în vădită dificultate. Atunci a apărut și Andreea, care, dorind să-i dovedească Laviniei solidaritatea prieteniei, i-a aplicat și ea Oanei un picior în spate. Apoi, cele două fete au părăsit rapid locația îndreptându-se spre casele lor. Alexandru, văzându-și iubita însângerată, le-a urmărit pe cele două fete și le-a prins aproape de calea ferată. Gândul răzbunării iubitei sale i-a întunecat și lui mințile. Culmea, pe Lavinia, care începuse tot scandalul și care a fost cea mai violentă, a smotocit-o cel mai puțin, iar pe Andreea, care nu-i lovise iubita prea tare, a luat-o la pumni și picioare. Lovind-o cu capul de un copac, Andreea a căzut la pământ, într-o stare de inconștiență, trezindu-se într-un târziu cu un picior plin de sânge și fiind ajutată apoi să-și revină de paznicul unei firme din apropere, care a văzut toată scena. Acesta i-a dat și o batistă Andreei, pentru a o ajuta să-și oprească sângerarea, după care fata a ajuns ulterior la Compartimentul Primiri-Urgențe al Spitalului Municipal, unde i s-au aplicat niște copci pentru a i se închide plaga deschisă de la piciorul drept. Oana a fost transportată urgent la București, unde a suferit o intervenție chirurgicală pentru rezolvarea plăgilor feței care au rezultat din bătaia suferită. Mama Oanei nu a depus nici până azi plângere penală, motivând că deocamdată se ocupă de sănătatea fetei sale. Ulterior internării, susține ea, va lua toate măsurile ce se impun, în funcție de gravitatea faptei (nuanțată de legea penală în funcție de numărul zilelor de spitalizare ale Oanei – n.red.).  
Orice s-ar spune, incidentul este regretabil, iar violența Laviniei nu poate fi tolerată. Nici ieșirea necontrolată a Andreei, dar nici violența cu care s-a răzbunat Alexandru, care o putea băga pe aceasta din urmă multe zile în spital. Azi, Andreea nu poate merge decât șchiopătând, iar pe lângă copcile usturătoare, nu poate dormi noaptea din cauza unor migrene teribile, de la loviturile primite în cap. Părinții celor două fete sunt profund dezamăgiți și nu reușesc să le înțeleagă gestul, deoarece ele au crescut într-un climat familial fără violență. Chiar dacă tinerii implicați se vor împăca vreodată, morala celor întâmplate trebuie să ne învețe ceva: pentru că sângele tinerilor noștri liceeni va continua să curgă la fel de fierbinte, cum teribilismele vârstei de liceu nu vor înceta să-i domine pe unii elevi, nu ar fi deloc rău ca administraţia locală să poată promova o lege care să interzică accesul minorilor în cluburile de noapte, neînsoțiți de persoane majore (rude, prieteni etc).
(A. Brad)

Editorial. POVESTE DESPRE O ȚARĂ NORMALĂ

Am început anul sub dominația unui nou guvern. Și al unei expresii pe care noul prim ministru (nu-i rețin numele) a ținut să o impună într-un strălucitor discurs: „țară normală”. O primă observație: domnia sa a avut impresia că, folosind abuziv figura retorică a repetiției, a dat dovadă de subtilitate și mare talent oratoric. Fals, e doar o găselniță care a compromis, prin exces, și ultimul firicel de idee din discurs. 
Haideți să vedem ce ar însemna, dacă tot ne place conceptul, o țară normală. O țară în care un condamnat penal nu ar cuteza să candideze (nu trebuie legi speciale pentru asta, numai simțul onoarei) pentru o funcție publică. Și o cohortă de partizani, jurnaliști, juriști să încerce seară de seară și zi de zi să justifice aberația. O țară în care vocea unor plagiatori sau ex-pușcăriași nu s-ar ridica cu pretenții de lideri de opinie. Asta ar fi o țară normală. O țară în care spitalele n-ar fi instituții de exterminare, iar universitățile fabrici de diplome fără valoare. O țară în care politicienii ar avea o minimă competență dinainte dovedită. Și ar vorbi măcar corect gramatical limba țării pe care pretind că o iubesc. O țară în care un infractor urmărit general nu ar avea la dispoziție o televiziune care să-i difuzeze aberațiile și prin care să atace justiția. Sau televiziunea respectivă ar fi imediat închisă, spre binele democrației. O țară din care n-ar dispărea firesc documente ministeriale (Bechtel) sau urmăriți penal (Ghiță). O țară cu presă (scrisă și audiovizuală) liberă. Care să informeze, nu să sperie. O țară cu cetățeni. În care oamenii n-ar vota politicieni aflați deja în pușcărie sau cu dosare grele. 


Da, e de visat la o țară normală. O țară în care oamenii nu ar mai vota promisiuni, ci competențe. O țară cu drumuri și sistem informatic integrat. O țară cu bătrîni respectabili și respectați și cu tineri respectuoși și rebeli. O țară în care onoarea și morala publică n-ar avea nevoie de un avocat al poporului care-i apără pe infractori. O țară în care șeful Senatului nu și-ar centra fiecare discurs pe atacuri la adresa justiției. O țară în care intelectualii nu și-ar consuma inutil energiile în lupte interne, ci ar fi ceea ce trebuie să fie: faruri (vitrine, fotografii). O țară care ar găsi lesne 11 milioane de euro pentru achiziționarea Cumințeniei Pămîntului. O țară care nu și-ar distruge cu frenezie monumentele, eroii și pădurile. Da, asta ar fi o țară normală. 
O țară în care credința n-ar degenera în superstiție și agnosticismul în grobianism fudul și intolerant. O țară care și-ar iubi critic istoria. O țară care și-ar respecta valorile în viață. Și ar promova în general valorile, nu imposturile. O țară mai destinsă, mai puțin tristă și încrîncenată. O țară mai informată și mai cultă, care nu ar importa pe nemestecate toate aberațiile, pe motiv că sînt „europene” cînd, de fapt ele și pe acolo și-au trăit traiul de cîteva decenii. O țară care s-ar uita mult mai puțin la televizor și, în schimb, s-ar duce mult mai mult la teatru, la concerte, la conferințe publice, ar citi cărți și reviste culturale. O țară a muncii, nu a ajutoarelor sociale. O țară care și-ar aduce înapoi expatriații nu prin lozinci demagogice, ci prin condiții „ca afară”. Apropo de cîntecul respectiv: țară ca afară înseamnă și țară unde politicienii nu schimbă legile și oamenii după cum le convine lor. 
Domnul Dragnea nu face parte din țara normală visată de domnul prim ministru. Într-o țară normală politicienii nu au bogății pe care nu le pot justifica în niciun fel. Într-o țară normală nu se scriu cărți de știință de către pușcăriași, nici cercetătorii adevărați nu trăiesc mai rău decît aceștia, nici ministrul justiției nu vorbește de „prezumția de nevinovăție” a unor condamnați definitiv. 
Într-o țară normală posturile publice de radio și televiziune nu slugăresc guvernul, fie și în moduri subtile. Într-o țară normală politicieni și comentatori nu vorbesc „cu seriozitate” despre suspendarea președintelui ca despre o chestie banală, înainte de a se vorbi despre vreo culpă oarecare. Toate astea le știam, de ani de zile, doar că acum au devenit acut sfidătoare. 
Spuneam unui amic azi că sînt convins că PSD-ul putea lesne alcătui un guvern absolut decent, atît din punct de vedere profesional, cît și juridic. Înspăimîntător este că nu a vrut. Într-o țară normală, apropo domnule prim ministru, se cam știe cine va fi șeful guvernului încă înainte să înceapă o campanie electorală. Nu se păstrează ascuns numele mai ceva decît secretul bombei atomice și este decis, spre stupoarea întregului partid, doar de vătaful cel mare. Frumos exemplu de democrație, nu? Marile proiecte, care se pot realiza doar pe durate de decenii, au, în țările normale, continuitate, indiferent de partidul de la putere. Nu se începe la fiecare ciclu electoral totul de la capăt: alte proiecte, alte studii de fezabilitate, alte „strategii”… alți bani, firește. Și nimic dus pînă la capăt! Apropo, ceea ce numim pretențios „proiectul de țară” este acolo respecta, căci interesul public este deasupra celui de partid. Într-o țară normală. S-au semnat și la noi cîteva „pacte” în domenii vitale: sănătate, învățămînt… Au rămas simple hîrtii. 
Chiar, într-o țară normală un asemenea prim ministru ar fi avut bucuria de a rămîne un fericit anonim. Spre binele tuturora!
Christian CRĂCIUN

Câmpina, la 514 ani de la prima atestare documentară

Municipalitatea câmpineană a organizat ieri manifestarea culturală „Câmpina – 514 ani de la prima atestare documentară”, evenimentul fiind găzduit de Casa de Cultură ”Geo Bogza”. 
Au avut loc prelegeri despre Câmpina prezentate de profesorii de istorie Marcel Vlădescu şi Gheorghe Râncu, momente muzicale susţinute de Ruxandra Brezeanu, lansare cărților din cadrul proiectului „Câmpina, patrimoniu cultural” (au prezentat Alin Ciupală şi Codruţ Constantinescu), vernisajul unei expoziții de pictură a Danielei Rândaşu, precum şi acordare de diplome aniversare cetățenilor de onoare ai Câmpinei. 




Dumnezeu a avut grijă de Câmpina încă de la înființarea ei, dăruindu-i o protectoare geografie a locului și o climă binecuvântată, plus un vad comercial deosebit, pe cel mai important drum care lega Țara Românească de Transilvania. Domnul i-a dăruit o terasă naturală înaltă pe care să se întemeieze – ca să n-o ajungă niciodată puhoaiele râurilor învecinate şi viiturile dezlănţuite. A făcut să aibă parte de păduri şi ape înconjurătoare, precum şi de multe zile senine pe an – ca locuitorii ei să se umple din plin de căldură și aer curat. A înconjurat-o cu nişte dealuri înalte ca zidurile unei cetăţi – tocmai ca s-o protejeze de vânturile reci şi ninsorile viscolite. I-a dăruit, încă de la înființare, “aur negru” în măruntaiele pământurilor sale, pentru ca, peste veacuri, acesta să poată fi scos la suprafață și folosit pentru o durabilă dezvoltare economică a zonei. Prima atestare documentară a Câmpinei datează din 8 ianuarie 1503, dată la care așezarea noastră este menționată în registrul de vamă al Cetații Brașovului. În acea zi, un moșnean care se ocupa cu apicultura, Mansul din Kympena, adusese brașovenilor ceară de albine spre vânzare. Multe secole, localitatea a fost una dintre cele mai importante vămi ale Munteniei, statut care i-a permis să se dezvolte continuu. Ba chiar a fost o perioadă când Vama Câmpina aducea mai multe câștiguri de pe urma negoțului cu Occidentul decât aducea Vama Giurgiu, prin care se derula cea mai mare parte a activităților cu Imperiul Otoman, puterea suzerană, activități care aveau o intensitate deosebită. Denumirea așezării noastre vine de la geografia sa, mai exact de la faptul că platoul pe care este așezată localitatea era drept ca o câmpie. Unii chiar consideră platoul acesta o prelungire a câmpiei care se termină la Bănești, despărțită de platoul câmpinean prin lunca Doftanei. În altă ordine de idei, contrar unei idei împământenite de multă vreme, dar care nu respectă adevărul istoric, denumirea nu vine de la boierii din vechea familie Câmpineanu, căci lucrurile au stat invers: acești boieri patrioți și-au luat numele de la denumirea așezării care a constituit odinioară moșia lor. La început Câmpina a fost probabil un biet sătuc, apoi un târg, pentru ca, 100 de ani după aceea, târgul să fie ridicat la rang de oraș de către domnitorul Al. I. Cuza. Apoi, decenii în șir, Câmpina s-a dezvoltat bazându-se pe bogatele sale zăcăminte de petrol care au dat naștere unei importante industrii petroliere locale (de exploatare, dar și de prelucrare a țițeiului). Mai ales că după anul 1840, după ce Vama Câmpina s-a mutat la Breaza și apoi la Predeal, dezvoltarea așezării noastre a stagnat, iar Câmpina părea a încremeni multă vreme în peisajul unui biet și prăfuit târg de provincie. La inaugurare, în 1897, Rafinăria din Câmpina era cea mai mare și mai modernă din Europa, lucru care a făcut ca orașul dintre Prahova și Doftana să devină prima capitală a industriei moderne de petrol din România. Paralel cu exploatarea și prelucrarea țițeiului s-a dezvoltat și industria de utilaj petrolier. Câmpina  a detronat Ploieștiul din rangul de prima putere petrolieră din România, rang pe care îl deținea din 1856, an în care frații Mehedințeanu  au construit în capitala județului nostru prima rafinărie din lume (la marginea oraşului Ploieşti, în apropierea Gării de Sud, pe strada Buna Vestire nr.174 ). Publicaţia “The Science of Petroleum” atestă faptul că România a fost prima ţară din lume cu o producţie de petrol, înregistrată oficial în statistici, de 275 de tone, în anul 1857. Deși era o rafinărie care folosea pentru prima dată în lume distilarea pe cale industrială a ţiţeiului, metoda de fabricație nu era foarte productive și avea să fie depășită de procedeul de prelucrare a țițeiului (prin cracare) folosit, două decenii mai târziu, în Rafinăria ”Steaua Română” din Câmpina. Datorită rafinăriei din Ploiești, Bucureştiul a fost primul oraş din lume iluminat public cu petrol lampant, începând cu 1 aprilie 1856. A fost folosit petrolul oferit de fraţii Mehedinţeanu, care avea calităţi incontestabile: incolor şi fără miros, ardea cu o flacără luminoasă, de intensitate şi formă constante, fără fum şi fără să lase cenuşă sau compuşi răşinoşi în fitil. Pe de altă parte, datorită rafinăriei din Câmpina, România a fost prima ţară din lume care a exportat benzină, încă din anul 1900. La începutul secolului XX, Câmpina era în elita mondială a ţiţeiului. Un oraș cosmopolit și plin de viață. Poziția de capitală a ”aurului negru” i-a revenit Câmpinei numai vreo 10 ani, până când la Ploiești a fost ridicată o rafinărie la fel de modernă și ceva mai mare, Rafinăria Vega.
În decembrie 1994, prin strădaniile primarului de atunci, Mihai Stănescu (primarul Câmpinei în mandatul 1992-1996), orașul nostru a fost ridicat la rang de municipiu. Ne-a ajutat în acest demers și Adrian Năstase, care tocmai își cumpărase o casă de vacanță la Cornu și venea des prin zonă. Așadar, în decembrie 2016 s-au împlinit 22 de ani de când Câmpina este municipiu. Tot Adrian Năstase, de data aceasta din postura de prim-ministru al României,  a participat la manifestările din anul 2003, atunci când s-a sărbătorit împlinirea unei jumătăți de mileniu de la prima atestare documentară a Câmpinei. Așezarea noastră, foarte probabil, a luat ființă pe la jumătatea secolului XIV, odată cu întemeierea primul stat al românilor de la sud de Carpați sau puțin după aceea. Și când afirmăm această supoziție ne gândim la faptul că orice stat medieval, cât de mic ar fi fost, își baza existența nu doar pe relații politice, ci și pe cele economice, iar economia medievală a Munteniei nu putea exista fără legături comerciale pe cel mai mai important drum care lega Țara Românească de Transilvania, drum lângă care trebuie să se fi întemeiat și așezarea primilor câmpineni, beneficiind de această poziție privilegiată. (A.B.)

SCURT ISTORIC

De ziua Câmpinei: despre identitate, patrimoniu și vestigii

Ziua atestării documentare a orașului a fost marcată anul acesta și de o dezbatere liberă între câțiva pasionați, ținută duminică seara la Casa Tineretului. La inițiativa subsemnatului, au participat la discuție profesori de istorie, cercetători, scriitori sau simpli entuziaști. Masa rotundă a avut tema „Câmpina vamală și comercială: recuperarea unei identități”.
Subiectele abordate au pornit de la vestigiile trecutului decopertate în ultima vreme, care au atras mai mult atenția asupra vămii medievale și comerțului. Element mai puțin discutat al istoriei orașului, în comparație cu petrolul, comerțul generat de prezența vămii este însă la fel de important în devenirea urbei noastre.


Discuția a ridicat, întâi de toate, câteva probleme de geografie istorică locală; s-a concluzionat, printre altele, faptul că beciurile din punctul Odor nu sunt neapărat ale clădirilor vamale, ci dimpotrivă sunt destule indicii că nu acolo ar fi fost în realitate vama. Cu toate acestea, Câmpina are atât de puține vestigii din perioada anterioară boom-ului petrolier, încât e neapărată nevoie ca orice patrimoniu de acest tip să fie conservat și pus în valoare pentru generațiile viitoare. Pe de altă parte, subsolul orașului încă ascunde mistere și există multe locuri ce ar putea fi cercetate arheologic în continuare: de-a lungul traseului vechiului drum comercial al Brașovului, în preajma bisericilor, ca și în zonele vechilor hanuri, unele dintre ele putând fi localizate cu ajutorul documentelor.


Un fapt interesant arătat a fost și acela că cercetarea istoriei locale se află încă la început, cu toate eforturile mai multor generații de oameni de cultură ce au scris despre orașul nostru. Numeroase documente se află încă nepublicate, nedescifrate, prin tot felul de fonduri arhivistice, colecții private, și își așteaptă rândul pentru a face lumină și a ne dezvălui informații pasionante despre urbea noastră și oamenii care au trăit în ea.
O concluzie încurajatoare pentru cercetători este faptul că autoritățile își doresc să sprijine publicarea de noi izvoare istorice, inclusiv financiar, prin programul editorial al Comisiei de Cultură din Consiliul Local. Cât despre conștientizarea urgențelor de protecție pentru patrimoniu, într-un oraș văduvit de vechiul său centru istoric plin de farmec, dar încă fericit posesor al multor mărturii ale trecutului, se simte nevoia unei implicări civice și din partea comunității, a cetățenilor simpli – dar puternici când sunt uniți.
Orașul nostru datorează mult petrolului – aproape nu e familie azi aici, al cărei destin să nu fi fost influențat măcar de ecourile social-economice ale industriei aurului negru. Dar la rândul ei acea lume cosmopolită de la 1900 stă pe umerii meșteșugarilor, negustorilor și cărăușilor care veac după veac au pus fiecare cărămida lui anonimă, ridicând un sat modest la nivelul unui oraș activ, stațiune pitorească și loc de creație al artiștilor și oamenilor de cultură.
Cum ar fi evoluat acea Câmpină creată de vamă și comerț, dacă n-ar fi existat marele zăcământ de petrol, e greu să facem predicții; poate ar fi fost chiar mai pitorească. Să ne bucurăm însă de orașul pe care-l avem și să încercăm să-i cunoaștem mai bine secretele demult uitate – merită din plin !
La mulți ani, Câmpina !
Mădălin-Cristian Focșa
Concluzii ale participanților la dezbatere:
"A fost o reuniune foarte instructivă. S-a realizat un schimb sincer de opinii şi s-au schiţat noi căi de urmat pentru ca şi această urbe să poată, în viitor, să-şi dezvăluie multe dintre tainele ei ascunse sub cenuşa veacurilor. Acest fel de acţiuni trebuie să devină, în viitor, un mod obişnuit de colaborare spirituală".
Col. (r) Ion Dedu, Ploiești (specialist în paleografia chirilică, cercetător al perioadei abordate)

"Dezbatere foarte instructivă despre vechiul târg al Câmpinii... Am aflat multe informații inedite și necunoscute mie despre istoria orășelului nostru. Nu cred că ar strica dacă s-ar forma un colectiv de istorici câmpineni pentru a redacta o sinteză a istoriei locale care ar trebui cumva predată/distribuită în licee".
Codruț Constantinescu (scriitor, mare pasionat de Câmpina)

"Intervențiile au suscitat idei și ipoteze care deschid noi direcții de cercetare, mai ales pentru generația tânără".
Prof. Marcel Vlădescu (Colegiul Național „N. Grigorescu”)

"Sper ca astfel de întâlniri să mai fie organizate cu o ciclicitate cel puțin lunară prin care persoanele care iubesc acest frumos și însorit oraș să poată să schimbe idei, informații și chiar să dezvolte idei de proiecte noi educativ-culturale pentru Câmpina".
Florin Predescu (Fundația „Zamolxes”)

"O lecție de istorie aplicată. Prezentarea, însoțită de proiectarea de hărți, planșe, documente, fotografii, a stârnit un viu interes și s-au purtat discuții constructive. Departe de a fi epuizată, tema se cere a fi continuată și amplificată".
Prof. Gheorghe Modoianu (Liceul Tehnologic Energetic)

Vama Câmpina, primul motor de dezvoltare al așezării noastre

Duminică seara, la Casa Tineretului, a avut loc o întâlnire a unor importanți istorici și cercetători prahoveni (din Câmpina și din Ploiești), unii dintre ei membri ai Societății de Științe Istorice – filiala Câmpina. A fost, putem spune, o masă rotundă în cadrul căreia s-a discutat despre cum a influențat Vama Câmpina istoria și identitatea orașului nostru. Întâlnirea a fost moderată de Mădălin Focșa, specialist în geografie – turism, dar printre participanții pasionați de istorie câmpineană i-am putut remarca pe scriitorul și istoricul Codruț Constantinescu, mare iubitor al istoriei meleagurilor natale, pe col. (rez) Ion Dedu din Ploiești (specialist în paleografia chirilică, fost cadru activ al Școlii de Politie ”Vasile Lascăr”, pe ploieșteanul Octavian Onea (mulți ani, muzeograf la Muzeul Memorial ”B.P. Hasdeu”), pe profesorii câmpineni de istorie Gheorghe Modoianu și Marcel Vlădescu, Florin Buda – directorul Casei Tineretului, Florin Predescu – președintele Fundației Zamolxes ș.a. Au fost prezenți, de asemenea, Florin Frățilă – președintele Comisiei de cultură din cadrul Consiliului Local Câmpina, și Andrei Duran – membru al comisiei amintite. În opinia lui Mădălin Focșa, a fost ”o discuție colocvială, prin care am vrut să marcăm ziua orașului nostru, 8 ianuarie (n. red. - data primei atestări documentare a Câmpinei: 8 ianuarie 1503), dezbătând cum putem aduce în conștiința civică pilonul identitar al Câmpinei, adeseori ignorat: vama medievală cu comerțul ei - element care a creat urbea, înaintea petrolului. 

Foto: M. Focşa (cu sprijinul Muzeului Naţional de Istorie)
Tot Mădălin Focșa este cel care a susținut într-un articol publicat în Oglinda că ”fiind așezată strategic pe drumul cel mai scurt între București și Brașov, Câmpina s-a dezvoltat în primul rând datorită comerțului, vama de aici ajungând, în cele din urmă, cea mai importantă din întreaga țară. Într-o epocă dominată de comerțul cu Poarta Otomană prin porturile de la Dunăre, nu e deloc puțin lucru că vama de la Câmpina a ajuns să depășească în trafic până și vama de la Giurgiu, pe unde era principala legătură cu imperiul turcesc. Cu toții recunoaștem faptul că orașul nostru de azi este rodul dezvoltării date de exploatarea petrolului; fără aurul negru, prin care Câmpina era vestită în urmă cu un secol, și devenise cel mai cosmopolit oraș al României, nu ne putem imagina nici măcar destinele noastre. Aproape orice câmpinean are viața și istoria familiei influențată într-un fel sau altul de existența acestei bogății din subsolul zonei. Identitatea Câmpinei e dată de petrol fără doar și poate – dovadă și stema orașului, pe care în perioada interbelică nu figura nimic altceva decât o sondă. Însă ne putem pune întrebarea: fără existența vămii, a târgului și a comerțului câmpinean care avea o așa bogată tradiție și crease premisele valorificării păcurii, cum s-ar fi desfășurat lucrurile? Spre comparație avem alături, la Buștenari, exemplul unei așezări peste care a venit aceeași febră a aurului negru, însă care nu avea o importanță comercială. Prin urmare, trebuie să recunoaștem că istoria și identitatea Câmpinei nu începe și nu se termină cu petrolul, care a marcat doar ultimul secol și jumătate, cel mult. Deci numai vreo patru-cinci generații. Dar înainte de asta, oare câte generații au fost marcate de instituția vămii și comerțul pe Valea Prahovei, în răstimpul acelor trei secole despre care știm atât de puține azi?” 
Cum le șade bine unor istorici valoroși, cu moduri diferite de interpretare a izvoarelor istorice cercetate (izvoare ele însele diferite), părerile asupra locului unde a ființat Vama Câmpina, a duratei existenței sale, precum și a drumului ce trecea pe lângă această vamă, nu au fost unanime. Unii dintre participanți au localizat Vama Prahova (considerată de câțiva istorici locali ca fiind vechea denumire a Vămii Câmpina), prin zona Vălenilor de Munte, alții au localizat începuturile Vămii Câmpina prin secolul al XVII-lea, nu al XV-lea. Chiar dacă nu s-a căzut de accord în unele chestiuni, discuțiile au fost interesante și constructive. Florin Frățilă a dorit să știe dacă situl arheologic din parcul de la notariate conține chiar vestigii ale Vămii Câmpina, mai ales că, asubliniat el, ”există un proiect de amenajare a sitului sub forma unui muzeu, dar proiectul demarat de Primăria Câmpina pare extrem de costisitor,  studiul de fezabilitate comandat menționând că toate amenajările vor însemna cheltuieli de multe milioane de lei. O sumă extrem de mare, având ca termen de comparație cheltuielile cu modernizările aduse, anul trecut, Policlinicii Spitalului Municipal.”. 
Istoricii prezenți nu au putut spune cu certitudine că vestigiile dezgropate de arheologii veniți de la Ploiești reprezintă ce a mai rămas din clădirile Vămii Câmpina, opinând mai degrabă că ar putea fi vorba despre două clădiri negustorești vechi, iar vama s-ar fi întins pe o zonă mai mare, pe direcția care duce spre strada dintre Electromontaj și Biserica romano-catolică. Cercetările rămân deschise în acest sens, iar dezbaterile cercetătorilor vor avea și ele, multă vreme, aceeași mare deschidere. (A.B.)

Câmpina, tărâm de istorii şi de amintiri. Jocurile copilăriei la mijlocul veacului trecut

Am scris câteva cărţi cu studii despre istoria oraşului nostru, în care am făcut mai multe evocări ale unor locuri, oameni şi întâmplări din vremuri de mult apuse, care au înregistrat, în general, ecouri pozitive şi prin care am stabilit chiar un dialog atât cu cititorii din ţară, cât şi cu câmpineni stabiliţi în străinătate. Îmi face plăcere când primesc astfel de mesaje, ce vin să demonstreze că nu am muncit degeaba. 
Foarte recent, am primit o scrisoare datată 30 decembrie 2016 de la Florin Popescu, un câmpinean cu o mare carieră pe tărâmul ştiinţei, profesor universitar cu doctorat şi multe realizări, din care spicuiesc câteva rânduri: „(...) eu mă consider norocos că am avut parte de o copilărie şi chiar o adolescenţă fericită (...). Am copilărit pe o stradă caracteristică civilizaţiei interbelice a Câmpinei, pe Griviţei, o stradă fără blocuri. Acolo şi atunci, noi, copiii, sădeam şi aveam grijă de flori, mai ales crini şi stânjenei şi ne întreceam ca florile din faţa casei fiecăruia să fie cele mai frumoase. Asta nu ne oprea să ne jucăm pe stradă cu mingile, ori şotronul până seara. Seara, chiar până târziu, jucam mai ales pititea. Ne ascundeam prin curţile şi chiar casele oamenilor şi ne piteam în special prin pomi, de preferat cireşi sau caişi. Porţile nu erau închise şi nu am auzit vreun proprietar să ne pârască la părinţi pentru asta. (...) Am citit cartea („File de cronică. Pe firul Prahovei. Lumea de ieri şi de azi” – n.m.) cu plăcere şi voi încheia cu un citat din Nicolae Iorga: «Viaţa asta reprezintă aşa de puţin, încât trebuie s-o lărgim şi s-o ridicăm cât se poate mai sus, să trăim noi înşine viaţa oamenilor care au fost, să trăim viaţa societăţilor care s-au manifestat, să ajungem în felul acesta la o înţelegere a vieţii omenirii şi a concepţiilor morale după care să ne îndreptăm». Adică ce ne îndeamnă această carte să facem dacă o citeşti”.
Scrisoarea aceasta m-a trimis cu gândul la jocurile copilăriei mele, petrecută pe când Câmpina mai avea încă aerul unui oraş patriarhal şi când în afara câtorva străzi principale, cartierele mărginaşe aveau mai mult aspect de sat. Acolo se păstrau şi se cultivau vechile tradiţii. Trăiam parcă în lumea lui Creangă. Mereu am spus copiilor mei, şi mai apoi elevilor pe care i-am avut, să-l recitească pe Creangă, cel mai mare prozator român în opinia mea, când vor fi adulţi, ca să-i înţeleagă profunzimea. 


Fiecare cartier al oraşului - Câmpiniţia, Muscel, Voila, Broaşte, Păcuri, Slobozia – era împânzit de un număr mare de copii, conduşi de unul sau doi lideri care se impuneau prin carisma, inteligenţa şi nu în ultimul rând prin puterea lor. Eu am copilărit în zona cuprinsă între strada Mărăşeşti şi actualul parc al Trandafirilor din zona notariatelor, care atunci era o stradă ce se înfunda într-un mare maidan, aflat în spatele Bisericii Catolice, mărginit de o linie ferată moartă (i se spunea astfel pentru că avea la capăt un parapet de beton, menit să evite deraierea trenurilor ce făceau manevre din Gara Câmpiniţa, care pe vremea aceea avea un mare trafic). Iarna făcusem pe coasta aceea un săniuş, iar vara era locul preferat pentru diferite năzbâtii. 
Pentru că suntem după sărbătorile de iarnă, nu pot să nu amintesc cu câtă nerăbdare aşteptam să înceapă vremea colindelor. Ne pregăteam din timp o stea, cumpărând de la papetăria nonagenarului aproape orb Gheorghiu (cel care avusese o mare tipografie în centrul oraşului), hârtie lucioasă şi nişte poze cu îngeraşi şi scene din Biblie, colorate foarte frumos. Colindam cu Steaua din ajunul serii de Sf. Nicolae, pe la toţi vecinii, care ne primeau cu mare bucurie. Cei mai mari mergeau şi cu pluguşorul. Când începeau gerurile iernii, în Câmpina se amenajau pe terenurile de tenis patinoare. Aproape toţi copiii patinau pe vremea aceea. Existau două feluri de patine: de zăpadă (cu vârful înconvoiat şi formă de melc) şi de gheaţă, cu vâful ascuţit. Cele de gheaţă, care se moşteneau din generaţie în generaţie, erau de marcă şi cunoscute în toată Europa – Polar Kamerad. Acestea aveau colţi ascuţiţi pe partea interioară şi cu o cheie le strângeai până când se înfigeau bine în bocanc. Erau foarte rare şi numai cei cu o situaţie meterială bună îşi puteau permite să-şi cumpere ghete cu patine montate pe ele. 
Mi-aduc aminte cu nostalgie cum improvizam partide de hochei pe Lacul Bisericii, care iarna îngheţa tun. Unul din negustorii acelor ani, Cofaru, punea oameni să taie cu joagărul blocuri mari de gheaţă, pe care le depozita într-un bordei acoperit cu stuf (gheţărie), iar vara vindea gheaţa cârciumilor din oraş (pe vremea aceea, la restaurante, vinul se servea într-o frapieră, o baterie, sticla şi sifonul fiind acoperite cu cioburi de gheaţă). Nu aveam nicio frică să ne zbânţuim pe gheaţă, pentru că vedeam în copcile făcute de oamenii lui Cofaru că aceasta avea o grosime care trecea de 30 cm. 
Mai organizam concursuri de patinaj viteză pe strada principală, care atunci era şosea naţională. Traversând oraşul dintr-un capăt în altul şi fiind circulată intens, şoseaua devenea o pistă excelentă după ce zăpada bătătorită se transforma într-o crustă foarte aluncoasă. Cei mai buni patinatori se agăţau de oblonul din spate al camioanelor şi traversau oraşul în mare viteză. Mai mergeam la săniuş pe drumul gării (actuala stradă Câmpineanu) şi coboram o pantă lungă cu săniile, conduse de cel care stătea în faţă prin mişcarea patinelor. De la ştrand până la podul de peste Prahova era un du-te – vino neîntrerupt de sănii care coborau şi urcau. Uneori, prietenii noştri mai mari (Mihai Ciufu, Dorian Kovaliuc, Horst Gottfried) ne primeau în bobul pe care îl luau de la ştrandul nr. 2 şi făceam curse din vârful dealului Piţigaia până în Poiana. Bobul foarte greu prindea viteză mare spre încântarea noastră, care nu aveam nicio temere, deoarece unul dintre cei mai solizi din echipaj, aflat pe ultimul loc, manevra nişte frâne puternice care puteau opri bobul instantaneu în caz de pericol. Uneori se desfăşura un adevărat război cu bulgări de zăpadă între două cete rivale, care se întâlneau în locurile de joacă.
Vara, când începea vacanţa mare, aveam la dispoziţie alte distracţii. Mergeam la ştrandurile din oraş, la lacul sărat din Păcuri sau la gârlă. În Prahova existau locuri în care apa atingea chiar adâncimea de doi metri şi unde te puteai scălda în voie. Exista şi un canal care ducea apă din Prahova la Uzina Electică (pentru răcirea motoarelor), care vara devenea locul preferat, pentru că puteai înota într-o apă care curgea foarte repede. Începeam să mergem la gârlă în jurul datei de 1 mai, una din plăcerile copilăriei noastre fiind aceea că din luna mai părinţii ne lăsau să mergem la joacă desculţi. 
Pe strada noastră era o ceată mare şi îmi face plăcere să-i amintesc pe prietenii mei de atunci: Lucian Băleanu, Horia Chiriţă, Lili Panciu, fraţii Pop, fraţii Odor – Nicu şi Gicu (porecliţi Bădulă şi Ţoi, pentu că tatăl lor era cârciumar), dar şi pe liderii noştri, puţin mai mari, fraţii Ionel şi Mihai Pop, Nenel Georgescu (fiul bunului preot paroh al Bisericii de la Brazi, care ne lăsa să ne jucăm şi în curtea bisericii, unde improvizam un teren de fotbal) şi Mircea Lubinschi, de origine poloneză. Mircea şi Nenel aveau două surori, două adolescente fermecătoare, Thea şi Lia, care erau admirate de toţi tinerii din oraş. 
Jocurile străzii erau Ţurca, Porcii, Şotronul, Capra, Lapte Gros. Ţurca era un obiect făcut de noi dintr-o stinghie de lemn pătrată, de circa 10 cm, ascuţită la ambele capete. Lovită cu o smetie lungă de o jumătate de metru la unul dintre capete, sărea în aer, unde trebuia lovită cu multă putere pentru a străbate o distanţă cât mai lungă. Câştiga cel care o arunca cât mai departe. 
Pentru „Porci” se desena o linie ce reprezenta startul şi la distanţă de câţiva metri se aşezau pietricele plate, unele peste altele, pe care concurenţii trebuiau să le dărâme aruncând de la linie cu nişte pietre mari plate numite paiele. Jocul cerea multă îndemânare. Pentru şotron, cu un ciob de cărămidă se desena pe trotuar un dreptunghi împărţit cu o linie mediană pe lungime şi cu patru linii care pe orizontală formau opt compartimente. Şi aici se folosea o paia plată şi în funcţie de căsuţa în care cădea, trebuia să faci salturi acrobatice ca să ajungi în compartimentul respectiv şi să câştigi nişte puncte. Cine reuşea să ocupe mai multe căsuţe, câştiga jocul. 
Aveam şi jocuri mai dinamice, cum ar fi alergatea. Alt joc, foarte pasionant, era pititea în stilul „urma scapă turma”. Ne ascundeam prin curţile caselor, prin beciuri ori magazii. Cel care trebuia să caute, stătea cu faţa la perete şi cu ochii închişi număra până la o sută, apoi începea să-i descopere, rând pe rând, cu destulă anevoiţă, pe cei ascunşi. Dacă spre final nu-l găsea pe ultimul şi acesta ajungea la zidul de unde începuse căutarea, scuipa de trei ori strigând „urma scapă turma”, iar jocul se relua cu acelaşi căutător. În cazul în care îi găsea pe toţi la timp, altcineva îi lua locul. 
Jocul care ne captiva cel mai mult era „Hoţii şi vardiştii”. Ne confecţionam pistoale din lemn, care aveau în loc de glonţ o săgeată acţionată cu elastic, pistoale cu butoi asemănătoare cu cele pe care le vedeam în filmele cu cowboy. Jocul se desfăşura ca înt-un film western în care vardiştii (poliţiştii) trebuiau să-i prindă pe hoţii bandiţi. Maidanul nostru nesfârşit ne oferea mari posibilităţi pentru desfăşurarea jocului. Pe sub linia ferată care îl mărginea trecea un tunel lung cu bolţi de piatră în care te puteai ascunde perfect (se spunea că ducea până în beciurile Bisericii Catolice, dar pe vremea când ne jucam noi acolo, era prăbuşit până la jumătate). În spatele Bisericii Catolice, într-un depozit de fier vechi abandonat, aveam iarăşi multe ascunzişuri.  Ore întregi ne zbânţuiam,până se lăsa seara. 
Nu lipseau nici marile meciuri de fotbal, disputate între diferite cartiere, pentru care erau trimise provocări. De exemplu, echipa noastră, care purta numele străzii Mărăşeşti, provoca echipa copiilor de lăutari de lângă biserica de la brazi, numită Vulturii Negri (în ea juca şi Marcel Dragomir, cel care avea să ajungă mai târziu un compozitor renumit). În invitaţia frumos desenată se fixa ziua, ora şi locul confruntării. Locul era un teren plat, pe platoul dintre strada Câmpineanu şi strada Plevnei, numit Butuza (după proprietarul terenului). 
Un alt joc captivant era acela de fotbal cu nasturi. Pe o planşetă vopsită verde şi tuşată ca un teren de fotbal se aşezau două echipe, fiecare cu 11 nasturi de palton din os, bine polizaţi, ca să alunece. Se fixau două porţi în miniatură, iar portarul era un dop de călimară Pelikan, umplut cu plumb ca să fie greu. Mingea era un nasture mic de cămaşă din sidef, iar fotbaliştii erau manevraţi cu o fisă de la jocul de poker. Proprietarii echipelor trebuiau să aibă o mare precizie când îşi manevrau fotbaliştii să lovească mingea şi să înscrie în poarta miniaturală. Aceste partide deveneau campionate, la care cei înscrişi se străduiau să aibă cei mai performanţi nasturi. Îmi amintesc că erau căutaţi îndeosebi nasturii care aveau deasupra săpat un cerc. 
Fericite vremuri ale copilăriei mele! Acum, în lumea asta nouă în care timpul parcă se grăbeşte să treacă, copilăria începe de la vârste fragede cu telefonul mobil ori cu tableta în mână, cu jocurile pe calculator şi cu mult sedentarism. Oricât aş încerca să evit a fi subiectiv, sunt convins că era mai bine pe vremea noastră!  
Alin CIUPALĂ

ROLUL MEDICULUI DE RADIOLOGIE-IMAGISTICĂ MEDICALĂ ÎN MEDICINA MODERNĂ

Medicina ultimilor ani este din ce în ce mai dinamică. Evoluția medicinei pare din ce în ce mai rapidă, chiar dacă această evoluție este diferită, inegală, pe specialități. Unul dintre domeniile în care medicina a evoluat foarte rapid, în ultimii 10-15 ani, este imagistica. 

Revoluția tehnologică în imagistica medicală
După ce, multe decenii, medicul radiolog și-a petrecut timpul în subsoluri întunecate, studiind imagini cețoase, dubitabile, bi-dimensionale, expus constant unor radiații periculoase, începând cu anii ‘70-‘80, radiologul a devenit un specialist din ce în ce mai important și din ce în ce mai necesar medicinei moderne și a început să lucreze “la lumină”, atât în sens propriu, cât și figurat.
Odată cu invențiile spectaculoase, aducătoare de premii Nobel pentru medicină,  care au schimbat fața radiologiei, și anume computer-tomografia (CT) și rezonanța magnetică (RMN sau IRM), radiologia a făcut pași rapizi spre linia întai a medicinei. Anii de pionierat ai computer-tomografiei și rezonanței magnetice (anii ’80-‘90) au dat speranțe medicinei că, în curând, vom putea vedea în interiorul corpului uman cu mare ușurință, prin metode ne-invazive. Salturi tehnologice uriașe au venit în anii 2000, odată cu dezvoltarea fără egal a computer-tomografiei spirale multi-slice și a tehnicilor de achiziție paralelă în rezonanța magnetică (posibil datorită evoluției spectaculoase a computerelor). În prezent, medicina este de neconceput fără aceste tehnici imagistice care ne permit să obținem imagini și recontrucții tri-dimensionale ale corpului uman. 


Radiologia a ajuns în centrul medicinei
Exista în anii ‘90 un serial american despre medicina de urgență, “Spitalul de urgență”, care se întinde cronologic pe circa 15 ani și care a fost un factor important în alegerea meseriei mele actuale. Consultanții din spatele serialului l-au  făcut foarte veridic, astfel că toate cazurile din serial sunt adevărate surse de învățare pentru un student sau un medic. Urmărindu-l pe parcusul multelor sale sezoane, am observat tendințele medicinei din acei ani. Dacă în primele sezoane, medicina de urgență beneficia (în film, dar și în realitatea din care se inspira), de mijloace de diagnostic mai puțin “imagistice”: palpare, examen clinic, lavajul peritoneal, radiografia în sala de operații, în ultimele sezoane, pacienții ajungeau la consultul clinic (la medicul de urgență sau la chirurg) numai după investigații mai avansate, adică cel puțin computer-tomografie. Trendul din film este și cel din realitate. În prezent, medicul de gardă, într-un spital de urgență, nu vede un pacient până ce acesta nu are o computer-tomografie efectuată (mai ales în cazurile de politraumă).  Lucrurile s-au extins și spre celelalte domenii, cum ar fi neurologia (unde rezonanța magnetică “vede” creierul uman cum nici o alta metodă imagistică nu reușește). Rolul radiologiei s-a schimbat, fiindcă această disciplină medicală a ajuns de la periferia medicinei, din zona laboratorului, spre zona centrală, unde este un liant între toate specialitățile. De altfel, conform programelor europene de învățământ, radiologia-imagistica medicală nu mai face parte, de mult, din specialitățile paraclinice (de laborator), ci din specialitățile clinice, medicale. România s-a aliniat și ea la această clasificare, de aici și denumirea specialității: radiologie-imagistică medicală: radiologie - pentru că asta este denumirea consacrată, legată de folosirea razelor X, imagistica - pentru că se întrebuințează din ce în ce mai multe tehnici ce nu mai folosesc razele X, cum ar fi ecografia, rezonanța magnetică. Iar particula “medicală” a fost adaugată pentru sublinierea rolului clinic al medicului radiolog-imagist, care este implicat direct în diagnosticul clinic, și care are nevoie pentru acest lucru de cunoștințe vaste de medicină, ce depășesc în mod clar granițele unei singure specialități. 
Astfel, un medic imagist poate să interpreteze în aceeași zi rezultate precum: radiografie de plămân, ecografie de ficat, angiografie CT de membre inferioare, rezonanța magnetică a creierului sau poate a genunchiului. Pentru interpretarea fiecăreia dintre aceste investigații, medicul radiolog are nevoie să cunoască foarte bine patologia pulmonară, patologia hepatică, patologia vasculară, patologia neurologică sau ortopedică etc.

Radiologul are un rol important 
În practica de zi cu zi, ne întâlnim de multe ori cu concepția greșită că medicul radiolog doar obține aceste imagini, care sunt apoi interpretate de medicul internist, pneumolog, neurolog, chirurg etc. Interpretarea imaginilor se face în realitate de către medicul radiolog, pe console (workstation-uri) complicate, cu softuri complexe, iar pe baza rezultatului scris furnizat de acesta, medicul trimițător stabilește un diagnostic și apoi un tratament. Prin urmare, investigația imagistică este o fațetă a diagnosticului din care mai face parte consultul clinic (palpare, percuție, auscultație etc), anamneza (istoricul bolii) și analizele de laborator. Pentru majoritatea investigațiilor imagistice este nevoie de o trimitere scrisă de la medicul trimițător, care să îi comunice medicului radiolog o suspiciune de diagnostic. Medicul radiolog (ideal, împreună cu medicul trimițător), decide care este cea mai buna metodă de investigație. Ce criterii există pentru “cea mai buna investigație”?  În primul rând, să răspundă la întrebarea medicului trimițător, adica să fie diagnostică. Apoi, să fie cât mai puțin nocivă pentru pacient. Și nu în cele din urmă, să fie accesibilă în spitalul respectiv (degeaba dorim RMN pentru un pacient, dacă nu este disponibil decât la mare distanță, și pacientul nu este deplasabil).

Metodele imagistice sunt complementare 
Metodele imagistice sunt complementare, adică oferă informații care se completează reciproc. Nu există o metoda imagistică perfectă, unică, în ciuda credinței generale că rezonanța magnetică este aceasta. Nu este, din păcate, așa. Există limite ale acestei metode și, deci, organe care nu pot fi investigate corect cu rezonanța magnetică (spre exemplu, plămânul). În final, radiologul stabilește diagnosticul imagistic, care este doar o fațetă a întregului diagnostic. Cel care are imaginea de ansamblu asupra afecțiunii pacientului este medicul trimițător, medicul așa-zis curant, pentru că el centralizează informațiile din mai multe surse (clinică, imagistică, laborator), și, în plus, stabilește un diagnostic și un tratament.
În concluzie, radiologia-imagistica medicală este o specialitate cu rol central în diagnosticul medical. Complexitatea și intersecțiile cu celelalte specialități dau natura complexității și vastității acestei ramuri medicale.  De aici, tendința modernă de supraspecializare în imagistică, asa cum se face ea în Europa - cu pași rapizi, și în Romania - cu pași mărunți: supraspecializare pe domenii (neuro-imagistică, imagistica abdomenului, imagistica cordului, imagistica musculo-scheletala etc.). 
Medicul radiolog-imagist are nevoie de colaborare strânsă cu celelalte specialități, pentru un diagnostic cât mai corect, în beneficiul pacientului.
Dr. Sorin Ghiea, 
medic primar radiologie și imagistică medicală