21 martie 2017

Alegeri pentru șefia PNL Câmpina cu doi candidați: Bogdan Cord şi Horia Tiseanu

PNL Câmpina este în febra alegerilor interne, care se vor desfășura la începutul lunii aprilie 2017. De altfel, întregul PNL din România se pregătește pentru alegerea conducerii sale la nivel național. PNL este și astăzi un partid în opoziție, dar acest lucru nu ar fi ceva îngrijorător. Grav este că partidul se află într-un regres din care nu reușește să iasă. De câțiva ani, PNL este format din două formațiuni politice (vechiul PNL și fostul PDL), care nici acum, după aproape trei ani de la fuzionare, nu s-au contopit partinic ca într-o reală structură de monolit politic. Atât la vârful partidului, cât și în teritoriu (la nivelul organizațiilor locale și al filialelor județene), mai există neînțelegeri în multe privințe, atât în ceea ce privește susținerea unor candidaturi pentru funcții de conducere în interiorul partidului, cât și a unor candidaturi pentru funcții de demnitate publică din partea partidului. 
Greșeala politică ce a hrănit aceste neînțelegeri (care s-au încins și s-au răcit adesea, dar niciodată nu s-au stins) rezidă din faptul că fuziunea prin contopire realizată în 2014 între un partid istoric (PNL, înființat în 1875) și unul care a condus ani buni țara (PDL, desprins din controversatul FSN moșit de Ion Iliescu, cel care a confiscat Revoluția din Decembrie), nu s-a făcut de jos în sus, ci a fost hotărâtă și impusă de liderii naționali ai celor două partide transformate în doi miri politici ce și-au declarat iubire veșnică, fără ca acest mariaj să fie discutat și aprobat în cadrul organizațiilor din teritoriu. Nu știm cât va dura veșnicia acestei iubiri, dar sigur am avut de-a face – cel puțin până acum –, cu o dragoste cu năbădăi și nu mereu sinceră. Sigur că, în orice partid, deciziile importante trebuie să vină de sus în jos, fiindcă, până la urmă, un partid este reprezentat legal de liderii săi naționali, dar în chestiuni atât de delicate precum fuziunea a două partide care s-au dușmănit amarnic în trecutul apropiat, unirea tuturor forțelor politice din vechiul PNL și fostul PDL  s-ar fi făcut mai temeinic după îngroparea securii războiului în toate organizațiile din teritoriu ale celor două partide. 
Un demers pornit de la baza partidului îl reprezintă, astăzi, cel vizând apropiatele alegeri ale conducerii PNL, care vor avea loc la nivel național, după toate probabilitățile, în perioada mai-iunie 2017.  Majoritatea preşedinţilor de organizaţii PNL (cei mai mulți proveniți din vechiul PNL), susţin necesitatea organizării alegerilor de jos în sus. Vechii liberali au fost nemulţumiţi de demersurile lui Vasile Blaga şi încercarea acestuia de a impune, în ianuarie 2017, un candidat puternic la șefia partidului, provenit desigur de la fostul PDL, condus odinioară de Blaga. După organizarea alegerilor în sate, orase şi judeţe, alegeri desfășurate până în prima jumătate a lunii aprilie 2017, urmează să fie prezentate moţiunile candidaților naționali, pentru ca, spre sfârşitul lunii mai sau începutul lunii iunie, să aibă loc alegerile la vârful partidului. În încrengăturile celor două partide componente ale actualului PNL, realizate atât la nivel național, cât și în teritoriu, se duc lupte surde pentru câștigarea cât mai multor șefii locale, precum și pentru câștigarea funcției supreme din PNL. 
La nivel nivel național sunt publice candidaturile anunțate de Raluca Turcan, Cătălin Predoiu și Ludovic Orban, dar cică s-ar încălzi și pregăti pentru candidatura respectivă și alde Bușoi și Falcă. Veșnicul candidat din umbră Cătălin Predoiu, de atâta stat prin locuri neatinse de lumina soarelui, s-ar putea să ne apară mai alb la față, dar lucrul acesta nu trebuie să îngrijoreze, căci nu este nimic maladiv. Dacă nu cumva setea de putere (o putere la al cărei izvor nu știe și nu poate niciodată să ajungă), nu constituie ea însăși o afecțiune… hai să-i zicem, de orgoliu. 
Pentru ca alegerile interne să fie cu adevărat democratice și fără presiuni din afara partidului, ar fi bine ca președintele Klaus Iohannis să facă ce știe el mai bine: să tacă și să privească olimpian din înălțimea funcției prezidențiale cum se pregătesc combatanții pentru bătăliile electorale interne. Mă îndoiesc că va face acest lucru, așa cum mă îndoiesc că președintele interimar Raluca Turcan (protejata Cotrocenilor), dacă va fi aleasă lider național, ar putea reprezenta o soluție pentru revigorarea PNL. Partidul va continua să fie măcinat de lupte intestine care-l vor diviza lăuntric, chiar dacă nu la vedere. Iar această realitate va dispărea numai atunci când nu vom mai vorbi, cu temei, despre membri ai partidului care provin din vechiul PNL și despre alții care se trag din fostul PDL. 


La Câmpina, probabil  că bătălia pentru șefia PNL se va da între Bogdan Cord (patronul companiei de construcții Cirex) și Horia Tiseanu (patronul Primăriei Câmpina). Se știa, până nu demult, de posibilitatea candidaturilor numite Monica Clinciu (consilier municipal) și Marian Nistor (consilier județean, directorul Pieței Centrale), dar se pare că cei doi vor renunța la a mai candida. Pentru a mai potoli orgoliile renunțătorilor, se mai vorbește și despre înființarea (cu acordul conducerii de la județ), a funcției de prim-vicepreședinte al organizației municipale câmpinene, o chestiune ce forţează vădit prevederile statutare ale partidului. Tiseanu, în urmă cu câteva săptămâni, se codea, se rușina și iar se codea să mai candideze, dar, așa cum ne așteptam, s-a sucit și răsucit cum i-a convenit. Astăzi, chiar dacă nu a declarat-o oficial, sunt șanse foarte mari să candideze. Hârșâit în politica românească și în cutumele ei de tot păcatul, Tiseanu nu pare deranjat de faptul că are probleme cu legea. Totodată, el știe că este bine să-și anunțe cât mai târziu candidatura, ca să nu-i fie erodată de eventuale critici, mai mult sau mai puțin întemeiate. Edilul nostru pare să fie susținut de conducerea județeană a PNL, dar și de lideri naționali, cărora nu le este indiferent un primar liberal de municipiu.
Astăzi vi-l prezentăm, cu ajutorul unui interviu, pe Bogdan Cord, urmând ca, în numărul viitor, să vi-l prezentăm pe cel care nu mai are nevoie de nicio prezentare, Horia Tiseanu, pe care îl cunosc chiar și școlarii cei mai mici din Câmpina.

Bogdan Cord:
„Candidez, pentru că îmi doresc un PNL în care oamenii sunt ascultați, în care deciziile se iau prin vot , în care meritocrația funcționează”.

Sunteți unul dintre candidații la șefia PNL Câmpina și singurul dintre membrii vechiului PNL, adică cel dinaintea unificării cu fostul PDL. Ce vă mână în această luptă?
- Se discută foarte mult despre ideea de implicare în politică a cât mai multor oameni. Vedem mereu îndemnuri de genul  "Înscrieți-vă în partide și schimbați-le din interior." Eu m-am înscris în PNL acum opt ani. La sfârșitul acestei perioade am ajuns la concluzia că nu am schimbat nimic, nici în partid și nici în oraș. Mi-am pus întrebarea logică: de ce nu am reușit ? Din păcate, răspunsul este unul valabil pentru toate partidele, din punctul meu de vedere. Odată ajuns într-un partid, găsești un sistem închis în care deciziile se iau unilateral, de câțiva oameni, fără consultări cu majoritatea. Principalul motiv pentru care m-am înscris în PNL, printre multe altele, este că vreau să schimb acest sistem de a face politică, ce se regăsește și la Câmpina. Desigur a contat și faptul că mă simt atras, și nu doar ca om de afaceri, de principiile liberale; atât de liberalismul românesc clasic, cu a sa doctrină economică ”Prin noi înșine!”, cât și de liberalismul modern european, cu ale sale valori democratice și social-politice de netăgăduit. Din păcate, nu putem nega faptul că doctrina liberală ”Prin noi înșine!”, promovată de Partidul Național Liberal în prima jumătate a secolului XX, este actuală și azi.  Numele acestei doctrine provine de la articolul manifest „Prin noi înșine!”, publicat în 1905 de către Vintilă I.C. Brătianu în ziarul Voința Națională, după aproape trei decenii de la câștigarea independenței de stat de sub dominația Imperiului Otoman. Lucrurile în economia României stau și azi la fel ca acum mai bine de un veac, fiindcă astăzi, la trei decenii (aceeași perioadă) de la alungarea comunismului și începerea reconstrucției unei Românii democratice, suntem la fel de ”darnici” cu cedarea principalelor resurse economice capitalului străin, adică suntem în aceeași situație asupra căreia atrăgea atenția Vintilă Brătianu la 1905. Mi-aș permite să redau în continuare câteva fragmente din manifestul amintit, iar pentru a păstra farmecul epocii, v-aș ruga să le publicați lăsând neatinsă ortografia din acele timpuri:
[…] Nu este permis să nu dai elementului naţional un loc de căpetenie şi a ruga pe concesionarii străini să construiască şi exploateze căi ferate, garantându-le venituri, a ceda terenurile petrolifere ale Statului pentru ca alţii să tragă folosul cel mai mare; nu este, în sfârşit, îngăduit să iei ultimul expedient al Statelor în faliment: loteriile, pentru a face ceea ce cere o nevoe a ţării. […] Avem credit bine stabilit, avem probe că putem găsi între Români personalul special pentru orice ramură de activitate, avem în sfârşit conştiinţa nevoilor noastre mai bine ca oricine alţii. [...] Suntem o ţară de treizeci de ani eşită de sub regimul capitulaţiilor în sensul larg al cuvântului; de aceea, avem dreptul de a impune azi ceea ce cereau cu tărie alţii acum cincizeci de ani pentru o ţară desunită, ocupată de armate străine, sărăcită şi incultă; să mergem înainte prin noi înşine, şi să nu dăm elementului străin decât strictul necesar. [...] Suntem convinşi că ceea ce face guvernul actual cu concesiunea căilor ferate, cu concedarea terenurilor petrolifere ale Statului şi a unei loterii, iar într-altă ordine de idei, cu Conteciosul administrativ prin călcarea vădită a Constituţiei ce ne-am dat, nu mai corespunde, nu, cu nevoile noastre, dar nici cu simţămintele mulţimei Românilor, cari au altceva în vedere decât un câştig de samsar”.
V-aș mai spune, de asemenea, că îmi doresc o politică liberală participativă, în care să conteze părerile fiecăruia, păreri care să fie cerute și analizate la modul serios, nicidecum ignorate sau suprimate. Îmi doresc un PNL în care oamenii sunt ascultați, în care deciziile se iau prin vot, în care meritocrația funcționează și în practică, nu doar în teorie. Am putea discuta ore întregi pe acest subiect, însă, în mare, acestea sunt câteva dintre motivele mele de a candida pentru funcția de președinte al PNL Câmpina, poziție din care cineva, care chiar își dorește, poate schimba lucrurile, măcar la acest nivel.
Conduceți, de mulți ani, o firmă cunoscută în oraș. Se poate spune că experiența în conducerea unei companii private poate fi un atu determinant în reușita conducerii unei organizații politice?
- E o întrebare cu mai multe răspunsuri posibile. Pe scurt: și da, și nu. Să detaliez acum. În România, noțiunea de a conduce este de multe ori greșit înțeleasă. Avem prea mulți șefi și prea puțini lideri. Am încercat în compania mea, dar și în viața mea - fără a avea pretenția că am și reușit de fiecare dată -, să nu fiu șef, să nu conduc discreționar, prin frică sau teroare, ci prin bun-simț și rațiunea deciziei celei mai eficiente, chiar dacă ideea cea mai bună nu îmi aparține. Unul dintre răspunsurile mele la întrebare poate fi acesta: Experiența de a conduce o firmă este un atu și în conducerea unui partid, însă numai cu condiția să nu fii un "șef" de genul "faceți așa, pentru că așa zic eu, că-i firma mea". Dacă ești o astfel de persoană, atunci nu mai ai un atu, ci dimpotriva, și nu cred că vei reuși să conduci un partid, unde oamenii nu sunt angajați, ci vin din dorință proprie, făcând un fel de voluntariat pe baza unor principii liber consimțite.
Credeți în primenirea clasei politice cu politicieni mai responsabili, care să promoveze un nou mod de a se face politică în România, mai aproape de interesele cetățenilor, atât pe plan local, cât și la nivel național?
Cu toții credem în ideea asta, toți așteptăm astfel de oameni și îi apreciem când uneori mai apar. Din păcate, primenirea clasei politice este încă o idee foarte vehiculată, dar nepusă în practică. Din simplul motiv că nu poate să fie realizată decât de cei care se află, la un moment dat, la conducerea unui partid, indiferent de nivel. Iar aceștia sunt, de cele mai multe ori, printre cei despre care vorbim. Și iată cum ne găsim într-un cerc vicios. Cerc care poate fi spart doar din interior, de oameni care pot trece peste interese personale sau orgolii mărunte. Oameni care nu au nici de câștigat și nici de pierdut din politică. Îmi place să citesc proverbe ale diferitelor popoare. Un proverb românesc,  care e potrivit în contextul acesta, spune: mătura nouă matură mai bine. 
Credeți că primarul Horia Tiseanu va mai candida din nou, în ciuda problemelor sale penale, fiind notorie cercetarea sa penală sub control judiciar pentru fapte de corupție?
- Presupun ca domnul Tiseanu va candida, încă nu se știe cu siguranță la această dată. Problemele pe care le are nu îl împiedică din punct de vedere legal să candideze. Dacă ne uităm la alți lideri ai partidului, cum ar fi Ludovic Orban sau Marian Petrache, putem vedea că aceștia și-au dat demisia din toate funcțiile deținute, până la soluționarea cazurilor în care sunt cercetați. Atât pentru imaginea lor, cât și pentru cea a partidului cred că au făcut un gest rezonabil. În momentul de față, domnul Tiseanu nu este decât cercetat, nicidecum vinovat, și sper să fie achitat, așa cum a fost și Ludovic Orban.
Are PNL, privit la nivel național, șanse să redevină o forță politică redutabilă, capabilă să poată conduce România, în fruntea unei alianțe de guvernare? Dacă da, în ce fel.
- PNL a dezamăgit mulți oameni, dovada fiind faptul că mulți dintre românii ce votau PNL s-au îndreptat către USR, ca alternativă. Spre deosebire de USR însă, PNL are mulți primari și multe localități unde are majoritatea în consiliile locale. Cred că asta e una din șansele PNL să își revină , cu ajutorul acestor primari și al consilierilor locali majoritari, care, în localitățile lor, pot face lucruri concrete care să dovedească faptul că PNL e o soluție. PNL are aceste mijloace de a convinge, mijloace care lipsesc altor partide de dreapta, cum ar fi USR, spre exemplu. Pe de altă parte, dacă la nivel central va exista o conducere care să înțeleagă faptul că oamenii vor altceva, și va dovedi că a înțeles asta, cred că încă sunt șanse ca PNL să redevină un partid important.
Adrian BRAD

Editorial. HOȚII ȘI PROȘTII

Abia ce scriam articolul trecut, despre felul în care „ei” ne consideră proști și slugi că Țiriac a sintetizat într-o singură frază tot ce voiam eu să spun: afirmînd că din cele două categorii de oameni, proștii și hoții, el îi preferă pe hoți, „pentru că în urma lor rămîne ceva”. Ce înseamnă să fii geniu: ai spus într-o frază totul! Trei chestiuni rezultă din ce a spus Țiriac, ca să-l citez pe Moromete: 1. Că în România nu există oameni pur și simplu muncitori și cinstiți (sau că, tocmai de aceea, ei sunt proști, pentru că se lasă jefuiți de hoți); 2. Că hoții sunt singura forță constructivă în România, și 3. Că Țiriac e hoț (unul dintre cei mai mari). În același timp, un domn ne amenința „în direct și la o oră de vîrf” că va trage în noi cu AKM-ul. (între timp s-a dovedit că arma nu e „de la revoluție”, cum zicea omul, ci fabricată mai încoace și achiziționată oare în ce scopuri? Pesemne exact întru cele ce mărturisea gura păcătosului). Cei doi oameni sînt suficient de cinici cît să spună coram populo ceea ce, cred, dezvăluie esența malignă a acestui partid totalitar care conduce România de la 1990.Votat de proștii pe care-i disprețuiește. Iar pe cei care nu votează cu ei i-ar împușca. N-o spun eu, o spune Țiriac, omul pe care, auzindu-l, devii subit de stînga, într-atît încorporează, caricatural aproape,  toate racilele capitalistului venal din vremea luptei de clasă.În aceeași săptămînă (nu ne putem plînge de lipsa de „evenimente”) Olguța a dat dovadă întregii lumi de enormul său talent lingual. Iarăși, problema nu este că doamna nu știe limbi străine: ci că își închipuie că țopismul olto-dîmbovițean are trecere pe plan internațional. Nu faptul că vorbește prost o limbă străină e blamabil, conținutul intelectual a ceea ce a spus acolo a fost de tot rîsul. O înșirare de fraze goale care merg poate la proștii lui Țiriac, dar trec mai greu la oameni cu școală serioasă. Cealaltă țață a politicii noastre, Firea, pe care bucureștenii și-o merită din plin, e acum și specialistă în transplant pulmonar. Pînă și actualul ministru al sănătății, dl. Florian Bodog, s-a ferit să-i dea dreptate, acceptînd că în România nu avem nici un spital care să întrunească condițiile pentru acest transplant. Televiziunile care-l stropșeau (ca și doamna țață) pe ex-ministrul Voiculescu că refuză să deschidă centrul de transplant, acum tac. Din păcate sau din fericire, virușii nu sînt suficient de evoluați încît să asculte ordinele de partid. Mă întorc însă la Țiriac, exponent de marcă al acestei nomenklaturi a parvenitismului de un cinism odios care a luat în arendă România. Paraziți. Ca și ăsta de ne amenință cu împușcarea și vrea patru costume noi pe lună. Și care văd că e încă parlamentar. Un om obișnuit care ar fi spus mot-a-mot cuvintele ăstuia, ar fi fost acum deja în arest preventiv. Pentru mai multe capete de acuzare. Îmi aduc aminte cînd fiul lui Țiriac (sar de la unul la altul, c-așa-i în tenis) a fost implicat în numai știu ce afacere cu consum și distribuție de droguri și cînd seniorul amenința în direct justiția română. N-ar fi avut curajul să o facă în Germania, firește! Acum, un lider al studenților, (viitor de aur țara noastră are! Omul e la Facultatea de Științe Politice), Andrei Nicolae Popa, căruia îi prevăd o strălucită carieră politică, ne face și el „slabi la minte” și vrea să ne țină acasă pe ăștia mai bătrîni la referendumul pentru o familia normală. Cum se vede, nu este vorba de o simplă deviație individuală, ci de o caracteristică maladivă generală: pentru acești politruci noi sîntem „slabi la minte”, nu cred că există vreo democrație funcțională în care aleșii să-și jignească așa de fățiș alegătorii. Cîndva un alt inteligent din aceeași famiglia, acum la mititica, spunea că Statul român e așa de slab, încît ar fi păcat să nu-l furi. Așa că s-au îngrămădit care mai de care. Nu am nicio admirație pentru Țiriac, nici pentru Năstase sau Hagi…în genere mi se pare superficial a face din sport și sportivi niște mituri și niște modele. Singura afirmare a unei națiuni mature este cultura, nu sportul, este elita artistică și științifică. E singura discriminare pe care o accept. Noi nu cultivăm decît admirația pentru sportivi și ne cocoșim că ei sunt „marii ambasadori ai țării”. Vacs, singurii ambasadori cu amprentă în durată sînt creatorii: artiști, filosofi, oameni de știință, ingineri, constructori… Restul sunt doar nume sortite unei glorii efemere. Țiriac e doar un parvenit mereu dornic să enumere mărimile lumii cu care a stat el la masă. Asta e pentru noi, prostimea, nu cred că PDG-ul de la nu știu ce holding se mîndrește cînd vorbește acasă cu necasta: azi am avut onoarea să iau masa cu Țiriac. Vine doar la vînătoare. Bucurîndu-se și el că a găsit proști care să-i vîndă pe nimic lui Țiriac sute de hectare. Într-un fel e o mîndrie să fii făcut prost (acum cînd scriu, mai văd un articol în Adevărul al unuia Doru Pop, și el ne face proști încă din titlu), înseamnă că ești la locul tău, acolo sus e prea mare înghesuială și aerul prea rarefiat… 
Christian CRĂCIUN

Premiul Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, la secţiunea Matematică, vine în acest an la Câmpina

Academia Oamenilor de Ştiinţă din România (AOSR), va organiza joi, 23 martie, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I” din Bucureşti, festivitatea de acordare a premiilor AOSR pentru anul 2015.
În cadrul evenimentului vor fi acordate premii la următoarele secţiuni: „Ştiinţe matematice”, „Ştiinţe fizice”, „Ştiinţe chimice”, „Ştiinţe tehnice”, „Ştiinţe militare”, „Ştiinţe Agricole, Silvicultură şi Medicină veterinară”, „Ştiinţe medicale”, „Ştiinţe economice, juridice, sociologie”, „Ştiinţe istorice şi arheologice”.
Printre laureaţii galei AOSR de anul acesta se numără şi câmpineanul Mircea Merca, distins cu Premiul „Nicolae Teodorescu” pentru contribuţii deosebite în combinatorică şi teoria algoritmilor.


Mircea Merca a absolvit Universitatea Babes-Bolyai, Facultatea de Matematică, în anul 1991. După absolvire, a fost repartizat la Liceul Industrial Petrol din Câmpina, unde a activat ca profesor titular de informatică până în anul 1994. 
Timp de zece ani renunţă la învăţământ şi lucrează ca analist programator la Compania Energopetrol S.A. din Câmpina şi mai apoi  ca şef oficiu de calcul şi membru în Consiliul de Administraţie la Rafinăria „Steaua Română”. 
În 2003 absolvă cursurile Şcolii de Studii Academice Postuniversitare de Informatică Aplicată la Universitatea Politehnică din Bucureşti şi susţine examenul de titularizare în învăţământ, revenind în 2004 la Colegiul Tehnic „C-tin Istrati”. În 2014 îşi susţine teza de doctorat în specializarea matematică şi din acelaşi an devine profesor titular al catedrei de informatică la Colegiul Naţional „Nicolae Grigorescu”. 
Pasiunea şi mintea sa iscoditoare pentru matematică şi informatică l-au făcut să descopere în 2011 cel mai rapid algoritm din lume pentru generarea partiţiilor întregi, lucru recunoscut  la nivel internaţional, ceea ce i-a deschis calea în mediile de elită din domeniu.

Marș pentru Viață organizat sâmbătă la Câmpina

Sâmbătă, 25 martie, în peste 280 de oraşe din România și Republica Moldova se va organiza Marșul Pentru Viață și evenimente dedicate temei marşului, care în acest an este „Ajută mama și copilul! Ei depind de tine". Marșul pentru Viață este un eveniment care capătă deja o frumoasă tradiție în țara noastră, ajungând deja la a șaptea editie. 

"Mesajul pe care dorim să îl transmitem prin tema acestui an, „Ajută mama și copilul! Ei depind de tine”, este că societatea poate și trebuie să contribuie la crearea unui mediu de încredere și sigurață necesar femeii însărcinate și copilului pe care îl poartă. Familia și societatea au de câștigat dacă sprijină femeile în perioada de sarcină, în general, și femeile aflate în criză de sarcină, în particular.
Perioada sarcinii reprezintă o etapă delicată în viața femeii, o perioadă în care atât ea, cât și copilul pe care îl poartă, sunt vulnerabili. Această vulnerabilitate crește simțitor cu cât contextul exterior este mai provocator, ducând la o criză sufletească greu de depășit de unul singur. Scriitoarea americană Frederica Mathewes-Green spunea: „O femeie nu dorește să facă avort așa cum își dorește o înghețată sau un Porsche, ci ca un animal prins în cursă care își roade picioarele pentru a scăpa”. Iar realitatea dovedește acest lucru prin faptul că 64% dintre femeile care au făcut avort s-au simțit presate să facă acest lucru. Criza de sarcină este așadar accentuată de presiunea din partea altor persoane pentru a face avort, dar in aceeași măsură ea ar putea fi depășită prin susținerea celor din jur. România a pierdut în ultmele 6 decenii mai mulți copii decât victimele celor doua Războaie mondiale. În aceste condiții, considerăm că proiectul de țară vital al românilor este responsabilizarea societății față de darul vieții, înfăptuit concret prin sprijinirea femeilor în criză de sarcină și a copiilor lor" - spun organizatorii.
În Câmpina, Liga Tinerilor Creștin Ortodocși Români s-a alăturat acestui manifest de promovare și apărare a vieții, înscriind astfel oraşul nostru pe lista oraşelor în care se desfăşoară anul acesta activități pentru viață, pentru femeie și pentru familia naturală. Marşul va începe la ora 14.15, din faţa Casei Tineretului şi va continua pe B-dul Carol I până în Parcul Milia.

Bătrânețe, haine grele! Preșurile, pe post de plapumă și pervazul ține loc de masă pentru o bătrână de 80 de ani din Câmpina

După o viață de muncă, își trăiește ultimii ani într-o garsonieră neîncălzită, unde doarme pe un pat amenajat pe niște scaune și mănâncă pe pervaz. Este cazul Valeriei Stoican, în vârstă de 80 de ani, pentru care hainele grele ale bătrâneții i-au adus niște schimbări la care nu s-a gândit vreodată.
Femeia este originară din Scorțeni, acolo unde a avut și gospodăria. Rămasă văduvă, în urmă cu „cinci sau șase ani, nici eu nu mai știu, maică, am pierdut șirul anilor“, bătrâna susține că și-a scos casa spre vânzare sau la schimb cu o alta de care să poată avea grijă mai ușor. A găsit adepți pentru cea de-a doua variantă. S-a bucurat când noii proprietari i-au permis să stea în continuare în casa ei din Scorțeni. „Mi-au vorbit frumos, s-au comportat bine, au spus că au grijă de mine. Totul, până anul trecut. În septembrie m-au dat afară din casă doar cu ceea ce aveam pe mine, spunându-mi că am unde să stau, că am garsonieră, în Câmpina, la schimb“, ne-a mărturisit tanti Valeria
Ce a fost, în realitate, între cele două părți, doar ele știu. Ceea ce se întâmplă acum cu bătrâna, cum își duce traiul, este greu de imaginat. 


Garsoniera din zona Turnătorie măsoară cel mult 25 de metri pătrați, are o singură încăpere care ține loc și de dormitor, și de bucătărie, și de baie. Cada este separată de restul camerei printr-o simplă perdea de duș. N-are masă, n-are pat, n-are haine, n-are de niciunele. Are doar câteva tablouri cu soțul ei, singurele lucruri care-i amintesc că a dus cândva o viață normală, că avea cu cine să împartă greutățile. Acum, parcă, i-au rămas ei toate
Pentru a dormi , femeia și-a improvizat un pat pe trei scaune culcate, pe care a pus niște scânduri, iar deasupra o saltea donată și niște pături. Și acelea tot din căpătat.
Iarna a fost una lungă și grea pentru femeie care n-a avut deloc căldură și nici măcar o plapumă să se învelească. Doar o pătură pe care a pus-o în două…Dar cât de cald să-i țină într-o încăpere unde în nopțile geroase, temperaturile au fost negative?!„Am dormit îmbrăcată cu toate hainele pe care le am și luam preșurile de pe jos și le puneam pe mine. Altfel, aș fi înghețat. Frig ca iarna asta n-am îndurat niciodată, maică“, ne-a povestit tanti Valeria. Chiar și acum, temperatura din garsoniera bătrânei este comparabilă cu cea de-afară. La aragaz își face, cel mult, un ceai, niște cartofi fierți…Nu-și permite mai mult. O dată pentru că nu are din ce să-și facă mâncare gătită și pe de alta pentru că îi este teamă să țină focul prea mult aprins din cauza facturii la gaze. I-ar fi tare util un convector, însă din cei 600 de lei pe care-i are nu reușește să facă prea multe. Facturile, medicamentele și minimum de alimente cât să-și potolească foamea de pe-o zi pe alta îi „sting“ rapid pensia.
Nu și-a permis nici măcar o geacă, o pereche de pantaloni sau niște papuci care să-i țină cald. „Am fost la second-hand și, cu toată jena, am cerut să-mi dea ce au mai ieftin sau ceva ce nu vând, dar n-au vrut. Am o geacă, dar e ruptă și nu mai văd să cos“, ne-a spus femeia.


La cei 80 de ani pe care-i are și cu toate încercările prin care a trecut, femeia își dorește să mai scape din poverile bătrâneții. A uitat seria bolilor de care suferă, iar când merge la farmacie cere întotdeauna medicamente ieftine, în limita banilor care-i rămân pentru așa ceva. Duce dorul unei porții zilnice de mâncare caldă, gătită, gustoasă de care să se bucure la masă…și nu pe pervaz. Dar, cel mai mult, îi lipsesc căldura și un pat odihnitor. Și cățelușa pe care o avea când a plecat de la Scorțeni. Acum este însă pe mâini bune și știe că n-ar mai putea să aibă și grija ei, mai ales că ajunge destul de des la spital din cauza multiplelor probleme de sănătate și n-ar avea cu cine s-o lase.
Până în prezent, am reușit să-i asigurăm Valeriei Stoican un pat pe care urmează să-l primească zilele următoare, două plăpumi și câteva pulovere (mărimea L). Mai are însă nevoie de așternuturi, lenjerii de pat, papuci (nr.39) de stradă pe care să-i încalțe ușor pentru că nu se poate apleca, dar și o pereche pentru interior. I-ar fi utilă și o comodă unde să-și țină puținele lucruri pe care le are și care acum sunt înșirate pe lângă pereți.
Cei care doresc să se impliceîn acestcaz, îl pot contacta pe Cristi Minculescu, coordonatorul Grupului „Pentru Tine“, la numărul de telefon – 0726.279.537 sau pot lăsa mesaje pe pagina de facebook a grupului, care este una publică.
Text: Liliana Maxim Minculescu
Foto: Cristi Minculescu 

Administraţia locală alocă fonduri din buget pentru paza şcolilor câmpinene

Începând de anul acesta, autorităţile locale au hotărât să subvenţioneze din bugetul public serviciul de pază şi protecţie pentru toate şcolile din Câmpina. Discuţiile pe această temă sunt mai vechi, atât la nivelul conducerii şcoliilor, al asociaţiilor de părinţi, cât şi în comisiile de specialitate ale Consiliului Local şi numai cheltuiala publică destul de consistentă a întârziat decizia autorităţilor, care se va materializa odată cu votarea bugetului Câmpinei pentru anul 2017.
Potrivit afirmaţiilor făcute de primarul Horia Tiseanu în şedinţa Consiliului Local din luna februarie, construcţia bugetară de anul acesta va cuprinde şi suma 460.000 lei pentru paza şi protecţia şcolilor, repartizarea pentru fiecare unitate de învăţământ urmând a se stabili ulterior.
Aşadar, cel mai probabil începând cu 1 septembrie 2017, odată cu debutul noului an şcolar, părinţii nu vor mai fi nevoiţi să plătească din buzunar salariul „gardienilor” din cele patru şcoli gimnaziale şi cele cinci licee câmpinene.

Georgică Severin ar putea ajunge şeful televiziunii publice

Au trecut aproape două săptămâni de când se vehiculează în spaţiul public că fostul senator PSD Georgică Severin ar putea ajunge peşedinte – director general al televiziunii publice. Informaţia, neconfirmată oficial până în prezent, are mari şanse să devină certitudine, având în vedere că săptămâna trecută, miercuri 14 martie, premierul Sorin Grindeanu a făcut primul pas în acest sens trimiţând o scrisoare birourilor permanente reunite ale Senatului şi Camerei Deputaţilor prin care Severin a fost propus pentru funcţia de membru titular în Consiliul de Administraţie al Societăţii Române de Televiziune. Propunerea a fost aprobată fără emoţii, urmând ca săptămâna aceasta să fie supusă votului în plenul Parlamentului, unde se presupune că nu vor fi probleme de a fi votată cu o majoritate confortabilă, din moment ce alianţa PSD-ALDE deţine controlul atât în Senat, cât şi în Camera Deputaţilor. 
În aceste condiţii, numirea lui Georgică Severin în fruntea Televiziunii Române pare a fi doar o chestiune de timp, asta dacă nu cumva se vor încurca iţele politice, ca în urmă cu ceva vreme, atunci când acelaşi Severin a fost foarte aproape să preia şefia Institutului Cultural Român.
Vă reamintim că în perioada 2008 – 2016, Georgică Severin a fost senator de Prahova (ales în primul mandat pe listele PDL, iar în cel de-al doilea pe listele PSD), că până la sfârşitul anului trecut a ocupat funcţia de preşedinte al Comisiei de cultură a Senatului şi că, începând din ianuarie 2017, după ce nu a mai candidat la alegerile parlamentare, a ocupat funcţia politică de comunicator al PSD, responsabil în principal cu transmiterea mesajelor partidului prin intermediul talk-show-urilor găzduite de România TV şi Antena 3. 

Prof. Stoica Teodorescu, istoric şi literat (1)

Câmpina datorează foarte mult profesorului Stoica Teodorescu (1887 - 1973), care a trăit o parte din viaţa sa în oraşul nostru, fiind mentorul multor generaţii de absolvenţi ai Liceului „D.B. Ştirbey” (actualul Colegiu „N. Grigorescu”). Înzestrat cu pasiune pentru munca de dascăl şi cu un real talent pedagogic, a fost îndrăgit de toţi elevii săi, cărora le-a fost profesor de istorie – geografie în perioada interbelică. Ulterior a activat la cel mai mare liceu din Ploieşti, „Sf. Petru şi Pavel” (azi „I. L. Caragiale”).
Uitat pe nedrept, Stoica Teodorescu are o operă de istoric profesionist, nu foarte întinsă, dar deosebit de valoroasă pentru istoria prahoveană. De asemenea, a realizat şi câteva studii de istorie universală, cum ar fi: „Influenţa mediului geografic şi istoric asupra dezvoltării popoarelor” (Câmpina, Tipografia Gheorghiu, 1921) sau de istorie naţională: „Pământul şi poporul românesc. Unitatea geografică şi etnogeografică a lor” (Câmpina, Tipografia Gheorghiu, 1922).
În 1923 publică o „Monografie a comunei Telega”, amplă şi bogată în documente de arhivă. În 1924 apare cea mai bună lucrare istorică despre oraşul nostru, „Monografia oraşului Câmpina. Istoric şi documente” (Câmpina, Tipografia „Gutenberg”, Mihail S. Gheorghiu), în care sunt cuprinse foarte multe documente din arhiva familiei Ştirbey, mai multe planşe şi trei hărţi ale urbei noastre de pe vremuri. Pentru meritele sale deosebite, ar fi potrivit ca municipalitatea să acorde unei străzi numele său sau direcţiunea Colegiului „N. Grigorescu” să dea cabinetul de istorie al liceului numele acestui istoric şi dascăl eminent căruia Ion Ludescu, un coleg de şcoală, i-a dedicat o monografie în care îi prezintă viaţa şi opera.
Stoica Teodorescu a fost însă înzestrat şi cu talent literar. În Anuarul liceului „D.B. Ştirbey” din 1919 – 1923 am găsit relatarea unei excursii pe care a întreprins-o cu elevii în vacanţa de vară. 
Reproducem în continuare acest text, în premieră, păstrând exact stilul stilul profesorului, care are parfumul literaturii de la începutul veacului trecut şi reflectă şi puternicele sale sentimente patriotice, uneori cu accente grave când se referă la suferinţele poporului nostru în Primul Război Mondial. Mai trebuie precizat că excursia era finanţată din banii oferiţi de comitetul de părinţi, din care făceau parte cei mai proeminenţi oameni de afaceri câmpineni de atunci, care din interes pentru dezvoltarea şi educarea tinerei generaţii, contribuiau cu fonduri mari la întreţinerea liceului. 



„Excursiunea din vara anului 1920 – 1921
În tovărăşia colegului C-tin Rădulescu, a d-lui Dumitrescu Barteş – părintele a trei elevi şi 40 şcolari de toate clasele, am luat trenul din gara Câmpina spre Braşov, pe la jumătatea lunei iulie. Distanţa Câmpina – Braşov fiind parcursă de marea majoritate a elevilor, cu alte ocaziuni, n’a însemnat mare lucru pentru ei. Totuşi cu «sacul» de merinde în spate, cu picioarele ferecate în «pulpanarele» dătătoare de agerime şi rezistenţă, cu «toiagurile» improvizate sau cu «alpenstocurile» de rigoare în mâini, cu lanterenele electrice agăţate pretutindeni, părem destinaţi a merge chiar cu mult mai departe decât ne propusesem. Mare şi nepătruns este sufletul copilului! Ce exemplu de energie şi încredere’n sine mi-a procurat această mică ceată de şcolari, fii de «munteni», atunci când ne-am agăţat fiecare unde am putut pe vagoanele trenului, căci vagon oficial nu se putea căpăta aşa de lesne ca acum. S’a zis, poate din observaţiile multiple şi zilnice, că elevul nostru nu este atât de ascultător, atât de cuminte etc. etc. Din parte-mi am de adăugat ceva: în excursiune, fie mică, fie mare, să predomine următoarele fapte: profesorul să fie şi el tot un elev, adică: să mănânce cu elevii, să doarmă împreună cu ei, să glumească, să se bage’n vorbă cât de mult cu ei, să nu fie decât un elev mai bătrân şi mai învăţat decât toţi. Cu alte cuvinte, să răspândească o atmosferă prietenească, în care elevul să se simtă bine dispus şi veşnic vesel. Să se depue cea mai mare grijă pentru ca întâiul elev să mănânce, să doarmă şi să se odihnească şi la urmă profesorul. Să vadă elevul că în asemenea ocaziune îi eşti mai mult părinte, că te porţi părinteşte şi apoi eşti profesor. Odată această linie de conduită atinsă, toate insubordonările etc. etc. dispar ca prin farmec, iar excursiunea îşi poate atinge scopul, în mod solid, nesilit şi cu efecte reale, pentru sufletul şi pentru educaţiunea şi instrucţiunea ştiinţifică şi patriotică propusă. Am avut posibilitatea de a experimenta acest lucru şi din fericire, conformându-mă celor expuse mai sus, excursiunea de la începutul ei şi până la sfârşit, a fost scutită de neplăcerile indisciplinei pe care mulţi o anticipează, dar pe care datori suntem s-o înlăturăm. 
Mergem vreo patru ore până la Braşov pe frumoasa vale a Prahovei, plină de atâta pitoresc natural, îmbinat cu elemente de civilizaţie transitorie şi veşnic schimbătoare, trecând repede pe lângă Sinaia: regală, a vilgiaturiştilor de carieră şi a «căluşeilor» zvăpăiaţi cari dau iama cu grebla, nemiloasă pentru unii, binevoitoare pentru alţii, în stiva bancnotelor inervate de pe masa verde de profet mincinos, în ceea ce priveşte îmbogăţirea sau sinuciderea «la minut». Trecem repede în sus, simţim şi noi parcă involuntar sforţarea locomotivelor care gem neîncetat cu grele suspinuri, spre Predealul, care azi este un sat ce-şi dăinuieşte existenţa în mijlocul ţării, dar care încă-şi plânge calvarul îndurărilor suportate ale războiului trecut, fiind pe acea vreme hotar de ţară duşmană. Pornim pe valea Temeşului, repede, dar cu prudenţa frânelor automate, lăsând în urma noastră drumul de negoţ între fraţii locuitori ai ambelor versante ale munţilor Carpaţi; şi după câteva opriri, ne coborâm repede în câmpia Bârsei, de la poalele munţilor, unde din străvechi timpuri Saşii regali au înfiinţat un «burg» un «Kronstadl» în jurul Bisericii Negre, lângă Braşovul românesc al «Scheilor». Ne simţim în ţara noastră, în mijloc de ţară, dar vedem atâtea lucruri care ne indică pân’ la evidenţă că oraşul era stăpânit, locuit de alt suflet, de altă mentalitate decât cea curat românească. Este Braşovul săsesc şi el multă vreme în luptă disperată cu ungurul stăpânitor de eri, nesocotitor al vechilor privilegii regale, cari n’au dat ceea ce acei primi regi unguri au înţeles că poate realiza prin acordarea lor din belşug, în dauna şi spre zdrobirea neamului nostru. În Braşov am stat puţin, pentru ca în ziua sosirii chiar să mergem la Zărneşti cu trenul local ce-şi ea pasagerii mai mult din gara Bartolomeu. Avusei grijă să-i telegrafiez D-lui primar al satului că sosim seara acolo şi rugăm găzduire. Iată-ne în tren, unde găsim loc berechet şi prin urmare merserăm toţi laolaltă. Călători amestecaţi: români, saşi, unguri, mergem cu toţi spre Zărneşti. Elevii, veseli, intonară cântece patriotice, faţă de care unii din călători stăteau impasibili – saşii, poate şi ungurii, - iar câţiva români uitându-se cu entuziasm la «studenţii» veseli şi într-o atitudine tăcută vor fi binecuvântat ceasul suprem al unirii lor cu noi. Trecem repede pe lângă cetatea Râşnovului şi elevii au simţi şi ei mirarea sufletească zărind pe vârful muntelui silueta rotundă a cetăţii în care poate multe suflete româneşti îşi vor fi ispăşit prin martiriu, cine ştie de câte ori, avântul şi curajul mărturisit prin graiu sau faptă, împotriva ungurului venetic pe acest pământ de milenară stăpânire românească.
Trenul se descarcă văzând cu ochii şi în fine noi grăbim golirea lui, când pe sub seară, iată-ne ajunşi în Zărneşti. Prima impresiune: străzi, lumină electrică şi fabrici de cherestea, iar orăşelul ceva mai departe de gară. Bulucindu-ne repede, eu, celălalt coleg şi însoţitorul nostru pornirăm încet ajunstându-ne povara pe umăr. Dar iată d-l ajutor de primar care acostându-ne şi bănuind că noi suntem autorii telegramei, scuză lipsa d-lui primar şi ca un român frate cu noi ne conduse spre satul orăşel. Încartiruirea fu repede făcută, prin hotărârea luată de a dormi cu toţi într-o şură a unui gospodar, care era plină cu fân proaspăt. Masa era asigurată în sacul fiecăruia, deosebită prin diversitatea ei, căci era încă cea ticluită de mama fiecărui elev după: apetitul, gustul şi moftul fiecăruia. Semnalul culcărei fiind dat, toţi se afundară în culcuşul din fân cum găsiră mai comod şi mai bine; era cea mai nemerită ocaziune de a înţelege fiecare că viaţa omului nu se rezumă numai la ceea ce plănuieşte şi pregăteşte anticipat, ci poate mulţi vor fi găsit mai comod fânul înfrăţirei ce o oferea ocaziunea, decât sofalele şi rogojina deosebirilor sociale de care se face atâta caz şi atât sgomot în viaţa noastră zilnică. Noaptea a trecut pe nesimţite şi a doua zi, dis-de- dimineaţă merserăm să luăm o cafea cu lapte, nu pentru a ne dezice obiceiul sau pentru a-l afirma faţă de alţii, dar pentru a mânca elevii ceva cald, fiindu-le necesar pentru drumul ce aveam a-l parcurge.


Iată-ne într’un local mare, cu un stăpân şi o stăpână – saşi – puţin cam voluminoşi, care ne serviră cafeaua cu renumitele cornuleţe bune şi fragede. Operaţia terminată, cerurăm informaţiuni pentru alegerea drumului spre Bran. Ca un îndemn, dar parcă şi ca o întâmplare plină de învăţătură, iată că sosi în calea noastră vreo 3-4 căruţe mari – ca nişte dricuri lungi – trase de cai frumoşi şi vânjoşi, pline cu... băieţi şi fete, saşi, roşii la faţă, cu rucksachurile în spinare, cu ciubote având dinţi pe de marginele tălpilor, de o veselie extraordinar de mare – dar cuviincioasă – şi spre mirarea noastră în excursiune neşcolară, dar de însănătoşire trupească, pregătindu-se de urcare pe muntele Piatra Craiului, atât de greu de urcat. Pentr’un moment aproape nu ne dădurăm seama de întâmplare; dar reflectai în mintea mea la principiile de călăuzire socială şi morală de care sunt capabili aceşti saşi minoritari ai ţărei noastre şi de marele individualism atât de dezvoltat la ei, creiat şi educat în mijlocul nostru, spre folosul lor şi spre învăţătura noastră. Căpătând orientarea drumului spre Bran, o luarăm apostoleşte prin acest Zărneşti cu direcţia sud. Satul mare, bine aranjat, cu gospodării avute, mergeam cârduri, cârduri, în pas de voie, căci drumul de făcut era mare şi cine se iuţeşte, curând osteneşte. Încet, încet, după popasuri voite şi nu comandate, iată-ne aproape de Bran, după vreo cinci ore de mers. Drumul se orientă din ce în ce mai mult după râul Turcului iar satul, vezi bine, trebui să fie tradus în limba stăpânitorilor şovinişti de eri în Törzburg. Aici făcurăm popas mare, cerut de drumul făcut şi de timpul mesei – prânzul – care trebuia luat aici. De astă dată merindele impuse se isprăviseră, iar elevii intrau în porţia legală, garantată pe tot timpul excursiunii de fondul susţinător al ei. Căutarăm restaurantul care aici în Bran i s’ar putea zice mai repede hanul. Repaosul fiind mare, elevii s’au deshămat de sacurile din ce în ce mai golite şi ca măsură preventivă, pentru un mai bun apetit, ne răcorirăm faţa, mâinele şi picioarele destul de încercate de drum în undele limpezi şi zgomotoase ale râuleţului Turcului. 
Reîntorşi la han, d-l hangiu, un sas care vorbea bine româneşte, plin de bucuria unor oaspeţi chear români, dar înfometaţi, deci consumatori bun platnici ai mâncărilor lui săseşti, ne oferi pe un preţ convenabil ciorbă de viţel, dar prea îngroşată cu sos făinos şi friptură bună şi grasă. Dar pentru că suprema mea grijă era ca elevul pedestru să poată călca mai departe drumul pe jos tot cu aceeaşi voie bună, mă grăbii a le oferi şi câte o bericică, destul de bine venită şi la timpul ei”. 
(va urma)
Alin CIUPALĂ

Precara stare a culturii române

Sunt sigur că nu ne dăm seama de fundătura culturală în care ne regăsim, fiind luaţi cu una, cu alta, dezbătând crizele care se succed. Şi nimic nu oferă o imagine mai devastatoare României anului 2017 decât debandada în care se află piaţa editorială autohtonă. Gabriel Liiceanu, direct interesat în acest fenomen, în postura sa de patron de grup editorial major, readuce în discuţie recent, într-un articol, prăpastia care separă România de alte ţări din Uniunea Europeană. Discrepanţele sunt uriaşe şi, dacă în anumite domenii am progresat remarcabil după 2007, anul primirii noastre în selectul club, de la care se împlineşte anul acesta, pe tăcute, un deceniu, în privinţa evoluţiei culturale dăm încontinuu înapoi. 
Piaţa de carte din România s-ar ridica undeva la cifra de 60 milioane de euro, la o populaţie de aproximativ 20 de milioane de oameni. Împărţind, ar rezulta că fiecare persoană din ţara asta cheltuieşte, în medie, doar 3 euro pe an pentru a cumpăra o carte, indiferent de domeniu.  Foarte puţin, oricum ai lua-o! Cât trei-patru din celebri kilmetri valahi de autostrada care, se ştie, sunt printre cei mai scumpi din lume, indiferent dacă vorbim despre munte sau câmpie. Cât cea similară din Bulgaria, cu amendamentul că în ţară vecină nu au rămas mai mult de 7 milioane de locuitori. Să ne comparăm cu piaţa editorială din Ungaria (230 milioane de euro la 10 milioane de locuitori)?  Sau cu cea din Cehia (432 milioane de euro tot la o populaţie de 10 milioane de locuitori)? Să lăsăm la o parte cazurile nordice, ştim bine că oamenii de acolo sunt blestemaţi cu ierni foarte lungi şi televiziuni proaste (nu un Can-Can TV sau Antena Stars, ca să nu mai aducem în discuţie sutele de emisiuni de spălare a creierului furnizate de televiziunile de Agitpro). Putem aminti doar că Germania, cu o populaţie de patru ori mai numeroasă (şi de douăzeci de ori mai educată) decât România are o piaţă a cărţii în valoare de 9,6 miliarde de euro. Adică de aproape 160 de ori mai valoroasă decât cea din ţară noastră. 
De ce se întâmplă asta? Există explicaţii logice? În primul rând pentru că românul generic nu mai citeşte. A descoperit că dacă nu poate trăi fără ţigări, alcool, smarphone şi Antena 3, în schimb o poate face foarte bine fără să pună mâna pe o carte cu lunile şi anii. Cartea este un duşman public. Cartea este privită ca un moft. Dacă numărul românilor care ar cumpără măcar o carte pe luna ( şi astfel ar cheltui, să zicem, o suma modică de 20 de lei) s-ar ridică la 4-5 milioane, cam cât reprezintă populaţia activă a ţării, altfel s-ar pune problema. Iar dacă oamenii ar cumpăra cărţi, probabil că s-ar şi concentra să le citească. Sau să încerce. 
O carte poate fi proastă sau, de ce nu, se poate întâmpla să nu-ţi placă. O carte este un risc (nu numai să o scrii, dar şi să o cumperi). Iar dacă s-ar vinde de două sau trei ori mai multe cărţi, atunci efectele acestui fenomen ar fi directe. Librăriile nu s-ar desfiinţa unele după altele (chiar şi în Bucureşti - în tot judeţul Prahova abia dacă mai funcţionează 4-5), lăsând locul bet-urilor, caselor de amanet, magazinelor de second hand şi farmaciilor (a căror prezenţă în spaţiul public a explodat, dovedind gradul de sănătate fizică al populaţiei, la fel cum dispariţia librăriilor dovedeşte boala spirituală). Editurile nu ar trăi cu transfuzii (subvenţii publice, şi acestea rare - Administraţia Fondului Cultural Naţional derulează sesiuni de depunere a proiectelor în genericul domeniu cultural cu sume totale de 4-5 milioane de lei, de două ori pe an, adică sunt puse la bătaie sume care se învârt în jurul a 3-4 milioane de euro, o suma ridicol de mică - sau subvenţii private, şi mai rare pentru că a subvenţiona cultura nu aduce imagine precum fotbalul). Iar scriitorii ar simţi că sunt scriitori  şi nu fundraiseri*, şi poate că nu s-ar mai certa între ei şi bate pentru un public din ce în ce mai puţin numeros şi capricios, ci s-ar concentra mai intens asupra actului creator şi a ideii - ce lăsăm viitorului? (Oricum, nu trebuie să-i condamnăm prea mult din moment ce pe nimeni nu interesează întrebarea asta fundamentală)
Codruţ CONSTANTINESCU
*) Fundraiser – persoană care strânge fonduri

Afecțiunile umărului - investigate și depistate rapid cu aparatul RMN de la Centrul Medical SanConfind

După ce, într-un material anterior, v-am prezentat punctul de vedere al medicului ortoped Emil Haritinian în legătură cu afecțiunile umărului – afecțiunile respective fiind descrise prin prisma unui specialist în ortopedie-traumatologie –, astăzi vă prezentăm punctul de vedere al unui medic specialist în radiologie și imagistică medicală, Sorin Ghiea, cu privire la același tip de afecțiuni. Ambii medici lucrează la Centrul Medical SanConfind. Investiigațiile imagistice cu performantul aparat RMN (un model de ultimă generație al companiei Siemens), ajută la diagnosticarea rapidă a afecțiunilor degenerative ale umărului, lucru care poate face ca vindecarea lor să nu se întindă pe perioade foarte lungi de timp.


În primul rând, doctorul Sorin Ghiea ține să precizeze că ”investigația umărului care doare poate să înceapă cu rezonanța magnetică, dar poate să înceapă și cu o ecografie, sau doar cu o simplă radiografie. Există multiple fațete ale diagnosticului durerilor de umăr, care reprezintă unele dintre cele mai răspândite afecțiuni. Este o patologie care supără pe foarte mulți pacienți, iar mulți dintre ei, din nefericire, ignoră durerile multă timp; nepermis de mult. Întârzierea în punerea diagnosticului nu este în regulă, pentru că articulația umărului este una dintre cele mai folosite din corpul omenesc, o articulație cu grad de mobilitate foarte mare, ceea ce presupune că în cazul ei există o uzură permanentă. În general, uzura articulației apare într-un procent foarte mare la persoanele de 60-70 de ani. În această situație avem de-a face cu tendinopatii (afecțiuni ale tendoanelor, rupturi ale tendoanelor), care, în final, duc la artroza umărului – o boală degenerativă foarte dificil de tratat. Este bine să nu se ajungă acolo, iar acest lucru se poate împiedica printr-un consult medical la apariția primelor dureri. Sigur, algoritmul de investigație al umărului începe întotdeauna cu o radiografie, pentru că aceasta ne oferă cele mai rapide informații și, analizându-le dintr-o privire, de cele mai multe ori avem de-a face cu un diagnostic de excludere. Însă dacă nu găsim sursa simptomelor pacientului pe radiografie, trebuie să continuăm cu investigațiile, iar una dintre ele, cu bune rezultate, este ecografia umărului, pentru că ne permite să vedem umărul în dinamica sa, căci putem mișca umărul sub control ecografic, să vedem cum se mișcă tendoanele, cum se mișcă mușchii și ce probleme există. Ecografia este o investigație rapidă, noninvazivă, noniradiantă, cu multe informații, care ne poate lămuri asupra eventualelor repercusiuni asupra sănătății pacientului. La rezonanță magnetică ajungem doar atunci cand aceste două metode prezentate (radiografia și ecografia) nu au lămurit problema, fiindcă nu au putut fi evidențiate anumite structuri cum ar fi ligamentele, labrumul, cartilajul, sau o eventuală patologie intraosoasă. Am fost întrebat de multe ori dacă pacientul trebuie să vină la medic, pentru consultații și investigații, la primele dureri sau puțin după aceea, atunci când durerile revin. Sigur că fiecare om își cunoaște corpul și știe dacă simte o durere nouă sau durerea este cronică. La umăr, în general, durerile sunt cronice și atunci trebuie să fie bine ales momentul primei consultații medicale. Ideal ar fi ca pacientul să se prezinte la medic la primele dureri, dar din nefericire, oamenii vin la doctor atunci când nu mai pot suporta durerile. Ideal ar fi să vii la medic la primele semne de imposibilitate de a efectua mișcări normale ale umărului, la primele semne că lucrurile nu se îndreaptă înspre bine sau, bineînțeles, în cazul unui traumatism acut, cu durere mare, eventual, cu umărul dislocat. Dacă este un traumatism acut, pacientul trebuie să se adreseze unei camere de gardă cu ortopedie. Dacă există o simptomatologie cronică, trenantă, dacă pacientul are dureri de luni, de ani de zile, sigur că el se va adresa unui medic de recuperare sau de ortopedie. Recuperarea medicală poate să cearnă lucrurile și să decidă ce se poate face: merge bolnavul la investigații imagistice, începe direct tratamentul sau este trimis la ortopedie. Sunt multe aspecte ale patologiei umărului. Una dintre cele mai frecvente probleme la umăr este tendinopatia calcică, adică acumularea de calciu în tendoane și în jurul tendoanelor umărului. Afecțiunea este foarte răspândită și foarte dureroasă, având uneori pusee acute de dureri care imobilizează efectiv pacientul la pat și îl scot din câmpul muncii. Rezonanța magnetică este dificil de făcut în timpul puseelor acute de durere, pentru că atunci pacientul nu suportă nici cea mai mică mișcare sau atingere a umărului. Însă ecografia este mai ușor de suportat. Pe de altă parte, chiar dacă rezolvarea problemelor nu este imediată, ea poate fi făcută prin tratamente de recuperare țintite pe această patologie. RMN-ul de umăr se face la SanConfind cu o antenă specială dedicată, care are forma umărului și care există în dotarea  Departamentului de Imagistică Medicală SanConfind. Antena permite obținerea celor mai bune imagini posibile. Chiar dacă pacientul are dimensiuni neobișnuite, putem folosi antena cu diferite artificii care ne permit să îmbunătățim imaginea. Antenele dedicate unor articulații sunt foarte importante, deoarece permit obținerea unor imagini mai bune în regiunea respectivă decât în cazul folosirii unor antene generice, deoarece acestea din urmă sunt făcute să acopere un câmp de investigație mai mare.” 
Dr. Sorin Ghiea,
medic primar radiologie și imagistică medicală