16 mai 2017

Tanti Maria – bunica florilor din Piața Centrală a Câmpinei

În Piața Centrală din Câmpina, de mulți ani de zile (atât de mulți, încât nimeni nu mai știe câți s-au scurs), câmpinenii vin să cumpere flori de la tanti Maria. Flori ornamentale, în ghivece mai mici sau mai mari, numai bune de înfrumusețat locuințele sau grădinile oamenilor. Flori de toate felurile și pentru toate gusturile. 

82 de ani cu demnitate și mândrie
Maria Ștefan, pe numele ei întreg, cea mai în vârstă negustoreasă din Piața Agroalimentară (posibil, din întreg orașul), nu este doar o bătrânică venerabilă, pentru anii ce-i împovărează trupul ușor aplecat de atâta trudă și de scurgerea timpului (82 de ani pe care și-i poartă cu demnitate și mândrie), ci și o bătrânică tânără și frumoasă în suflet și atitudini, având o înfățișare bonomă și o voce calmă, cu un chip veșnic senin pe care s-a întipărit parcă un zâmbet de neclintit. Un zâmbet discret, dar ușor perceptibil, dacă îi privești chipul câteva secunde cu atenție. 


Flori de pace și liniște interioară
O întâlnire cu tanti Maria poate fi un bun tratament pentru oamenii triști sau chiar depresivi, deoarece femeia oferă mereu clienților săi nu doar flori fără asemănare, pentru toate anotimpurile, ci și flori care aduc frumosul în sufletul omului, flori de pace și liniște interioară, de fierbinte fericire și de bucurie fără sfârșit, alinări pentru toate supărările. În fața tonetei sale te învăluie întotdeauna o stare de bine pe care mai greu ți-o poți explica. O fi, desigur, și de la mulțimea florilor pline de gingășie care o înconjoară pe bătrînă, și care delectează privirile oricărui trecător, dar este posibil ca starea minunată despre care vorbesc să se întâmple și grație lui tanti Maria. O femeie simplă – după vorbă, după port, dar bogată sufletește, cu o inimă imensă, atât de mare, încât pot încăpea în ea toate florile pe care le aduce spre vânzare de la mare distanță. Fiindcă tanti Maria vinde florile sale dragi din toată inima ei largă, cu toată dragostea pentru aceste plante veșnic admirate de oameni, eterne simboluri ale dragostei și frumosului pe acest pământ. 

Profitori, mărinimie și vânzări cu daruri
Bătrâna își vinde florile nu doar cu mulțumirea că a mai câștigat niște bani de pe urma muncii sale, cu satisfacția negustorului care a mai făcut un profit, ci și cu bucuria de a ști că florile sale, oriunde vor ajunge în casele oamenilor, vor înfrumuseța acele locuri cu un farmec aparte. De fapt, se poate spune că tanti Maria nu vinde mereu florile sale în stil strict negustoresc. La toneta ei nu se fac doar vânzări clasice de flori, ci, nu de puține ori, chiar vânzări-dăruiri. Pare fără sens afirmația de mai sus, dar nu este. Și asta fiindcă mulți amatori de chilipiruri de piață, cu puțină stimă de sine, încearcă să-i cumpere marfa pe prețuri de nimic, încercând adeseori s-o păcălească și s-o forțeze să le facă reduceri nejustificate, judecând după banii, munca și sudoarea cu care tanti Maria și-a crescut toată iarna florile. De multe ori, oftând a lehamite, bunica florilor din Piață știe să-i pună la punct pe bieții pomanagii și să-i aducă pe calea cea bună. Însă câteodată, sătulă de situații jenante, bătrânica îi fixează cu ochii săi pătrunzători, îi dojenește clătinând ușor din cap, învăluindu-i apoi cu o privire blândă în care se oglindește floarea dărniciei (floare ce nu e niciodată de vânzare), și le acceptă miloasă plata injustă, întărită de buzunarele ageamiilor întoarse mincinos pe dos. ”Hai, fie. Să zicem că te cred că nu ai destui. Dar data viitoare să vii cu bani potriviți, că nu mai pupi pomana asta”, le spune, de fiecare dată, celor care cred că au păcălit-o și își freacă nevrednic mâinile de mulțumire că au reușit să cumpere marfa mai ieftin, deși ar fi avut bani pentru prețul cerut. Alteori, tanti Maria acceptă să scadă prețul la rugămințile fierbinți ale unor cumpărători de bună-credință, care chiar nu au destui bani, dar își doresc foarte mult marfa cerută. Pe aceștia din urmă, cu experiența ei de-o viață în comerțul cu flori, tanti Maria îi simte din prima și nu-i mai dojenește din priviri. Și astfel ajunge bătrânica noastră la un amestec de vânzare și dăruire de flori către o parte a clienților săi, aparent (sau chiar în realitate), lipsiți de lichidități taman atunci când ajung în dreptul tonetei sale. ”Mai las de la mine, maică, ce să fac. Știu că oamenii nu au bani, că e greu în ziua de azi. Nu te-ajungi cu niciunele. Mâncarea e scumpă, iar oamenii de-abia au bani de alimente, de unde să mai dea bani și pe flori, că nu mănâncă flori. Fără flori lumea poate să trăiască, dar fără mâncare...  Deși, nici aia nu mai e viață: fără flori. Spune și matale. N-ar fi lumea asta mult mai urâtă fără flori?”, mă întreabă retoric bătrâna, explicându-mi motivele pentru care face ocazional reduceri neașteptate de prețuri. 

Tanti Maria – omul care sfințește locul
Tot ea mă asigură că nu face concesiile acestea ca să scape mai repede de marfă, întrucât doritori sunt destui, ci numai ca să-i vadă pe oameni plecând mulțumiți de la toneta ei. Gesturile sale de augustă mărinimie sunt hrănite poate și din faptul că bătrânica este o femeie extrem de religioasă, care știe că pe Lumea de Apoi nimic nu rămâne nerăsplătit. O clipă dacă o privești pe tanti Maria, îți dai seama că este o femeie de treabă (și nu doar pentru că a făcut multă treabă la viața ei, și sigur va mai face, după puteri), o femeie cumsecade și la locul ei. Iar locul ei nu este doar cel în care locuiește și de unde vine la Câmpina aproape zilnic, indiferent de vreme (comuna Gherghița, sat Ungureni), ci și orice loc pe care pășește și în care poposește. Pentru că tanti Maria este, cum spune o vorbă din popor, omul care sfințește locul, oricare ar fi acesta din urmă, numai să poată fi călcat de picioarele sale îmbătrânite, dar încă energice. 

Sabin – creierul afacerii de familie
Povestea florilor lui tanti Maria nu este așa de simplă pe cât ar părea, pentru că ea începe în fiecare an cu zecile de mii de răsaduri din cele două sere imense de acasă, de 1500 de metri pătrați fiecare, încălzite nu cu sobe, ci cu multe calorifere integrate într-un sistem de încălzire centrală. Acesta poate fi comandat lesne iarna, pe vreme geroasă, asigurând rapid căldura necesară, ceea ce este un mare avantaj pentru răsadurile de flori și patul lor germinativ, dar și pentru tanti Maria, care-și poate îngriji astfel florile cu cea mai mare atenție, aproape ca pe propriii săi copii. Aici trebuie să precizăm însă că tanti Maria nu este singură în munca sa. ”Creierul” afacerii de familie este Sabin, fiul ei, un inginer agronom care crește florile ca la carte, sau mai bine zis, ca în cărțile pe care le-a studiat în timpul facultății. ”N-aș putea, mamă dragă, să-mi cresc singură florile. Atâtea flori, îți dai seama câtă cheltuială înseamnă. De bani, nu mai zis de muncă. Eu nu sunt mama florilor, ci doar bunica lor, fiindcă tatăl florilor mele este Sabin, feciorul meu, care a terminat Agronomia. Fără el, n-am putea reuși. El a pus pe picioare toată treaba asta, el este în spatele florilor de pe rafturile tonetei mele din Piață. E inginer băiatul, dar pune mâna și dă și cu sapa oricând e nevoie, că nu-i cad galoanele și nu-i scade rangul, fiindcă așa l-am învățat eu: să fie modest și harnic. Că deșteptăciunea și ce calități o mai avea (că sigur mai are), nu i le-am dat eu, ci bunul Dumnezeu”, își caracterizează feciorul, în câteva vorbe, tanti Maria. 

„Oi munci până m-o ține Dumnezeu”
Am vrut neapărat să aflu care este secretul longevității interlocutoarei mele, iar răspunsul său sintetizează întreaga filosofie de viață a țăranului român, izvorul și fundamentul trăiniciei milenare a vieții de la țară, care l-au făcut pe Lucian Blaga să considere că veșnicia s-a născut la sat. ”Mă întrebați cum de mai pot munci atâta la 82 de ani. Nu știu nici eu, măiculiță, ce să zic. De bună seamă, așa a vrut Domnul din ceruri. Nu pot să stau și să aștept de la alții, dacă Dumnezeu drăguțul mi-a mai lăsat încă o bună parte din puterile de altădată. E drept, și eu am fost cumpătată. De 23 de ani, nu mănânc nici un fel de carne, nici măcar pește. Numai brânză, legume și fructe mănânc. Și tocmai de aceea mă simt încă în putere. Și azi mai dau cu sapa în urma oamenilor pe care îi angajează Sabin cu ziua, dacă nu-mi place treaba pe care au făcut-o. Cât oi mai munci așa? Cât o vrea Ăl de Sus. Trebuie multă muncă și mare grijă ca să crești flori. Dar și dragoste pentru flori. N-ai cum să nu le iubești, că-i păcat de Dumnezeu, fiindcă Domnul le-a lăsat pe pământ ca să fie chiar semnul iubirii. De 8 Martie sau de ziua soției tale, ia zi-mi, nu-i duci flori ca să-i arăți că o iubești? Sau nu-i trebuie flori ca să simtă că o iubești!”, concluzionă cu diplomaţie  bătrâna, lărgind brusc sensul susținerilor sale și lăsându-mi o portiță de întors, ca să nu mă simt jenat în cazul în care n-aș fi obișnuit cu ofrande de flori pe altarul dragostei. După care tot ea continuă, ușor tulburată: ”Dacă nu ne-ar trebui bani ca să cumpărăm cele trebuincioase, să putem trăi omenește, eu nici nu mi-aș vinde florile. Zău așa, le-aș crește doar ca să îmi umplu toată casa și curtea cu ele.  Că avem curte mare acolo, la țară, unde locuiesc. Nu le-aș vinde pe florile mele, după câtă dragoste le-am dat când le-am sădit și îngrijit. Le-aș crește doar ca să-mi umplu toată viața cu ele”, îmi mărturisește, la finalul întâlnirii noastre, bunica florilor din Piața Centrală. 
Adrian BRAD

Editorial. GRAMATICĂ ȘI SEX (sau de ce Nu Accept)

În reaprinderea dezbaterii în legătură cu familia cred că nu s-a observat un amănunt. Mereu citatul articol 48 din Constituție spune: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi”. Formula mi se pare a ridica dificultăți semantice, înainte de a vorbi de căsătoria între parteneri de același sex șamd. Doi parteneri, X și Y, devin soți, juridic vorbind, din clipa în care au semnat actul de stare civilă. Deci cei care întemeiază familia nu sînt încă soți. Raportul este, logic și cronologic, de succesiune. Nu soții întemeiază o familie, ei devin soți în momentul în care este valabil actul de stare civilă. Fie și din acest motiv de inadvertență semantică, articolul tot trebuia schimbat. 
În al doilea rînd, în fața campaniei, pe care nu mă sfiesc să o declar odioasă, a LGBT-iștior, s-a căzut în capcana folosirii unei expresii și ea inadecvată: „familia tradițională”. Un fluviu de ironii s-a revărsat pe zidurile scrise ale Rețelei;  dacă te-ai lua statistic după aceste comentarii, majoritatea zdrobitoare a populației lumii de azi (sau, specific, „doar” din România) s-a născut din părinți alcoolici, care se băteau între ei și își rupeau copiii cu parul și cureaua, ba îi și abuzau sexual. Asta ar fi „familia  tradițională” în viziunea liber pansiștilor de școală nouă. Eu aș folosi, mai decis, sintagma familia normală. Cuvîntul normal este urît de post-gîndirea atoate relativizatoare. De aceea el trebuie repetat cu insistență. Și de aceea apărătorii „familiei tradiționale” sau normale nu prea pot avea cîștig de cauză în polemici: normalitatea există, se acceptă, dar nu poate fi demonstrată! Și se legiferează. Cum să demonstrezi că e normal să-ți iubești părinții, respectiv copiii? Pentru că, brusc, inchizitorii „familiei tradiționale” au devenit mari apărători ai unui concept foarte gingaș: iubire. „Ce poți să le faci dacă se iubesc?”. Exact, ce poți să le faci? Nu le faci nimic, îi lași să se iubească, dar atît. Nu încurajezi anormalitatea. Un alt „argument” este cel așa zis european, construit după tiparul indestructibil al lui: să avem și noi faliții noștri. Aș prefera să fim europeni la raportul dintre stat și cetățean via administrație, acolo suntem medievali, nu în preferințele sexuale. Iată  un exemplu pe care istoria recentă mi-l servește gratis. 
La noi, comentarii grobiene și de un nivel moral scîrbos s-au tot referit la diferența de vîrstă dintre președintele de azi al Franței, Macron, și soția lui. Doi oameni care s-au iubit și au întemeiat o familie de un tip să zicem ieșit din comun. Dar normală. Sigur că nu putem decît să admirăm o poveste de dragoste. Dacă am urma însă logica strîmbă  a activismului legebetist, ar trebui să impunem căsătoriile cu diferență de vîrstă de minim două decenii. Restul fiind decretate retrograde. Mi se pare ciudat că susținătorii „deschiderilor de mentalitate” elimină scurt, cu epitete jignitoare o consultare democratică extrem de semnificativă, cum nu mai există alta în istoria noastră. Cu alte cuvinte, dacă 3 milioane de oameni s-au pronunțat democratic într-o anume chestiune, noi, declarativ avangarda gîndirii liber democratice, decretăm că respectivii sînt înapoiați, medievali, needucați, neinformați, manipulați, bețivi ordinari șamd. Halal, apărători ai democrației! 
Revin la aspectul sensului unor cuvinte. Acești apărători ai aberațiilor se feresc de folosirea cuvîntului normal, pe care-l consideră vag, imprecis, greu de definit. Și totuși, mereu trebuie trasă o linie între normal și anormal. Altfel lumea devine un haos. De ce să nu legiferăm poligamia, căsătoria de tip swinger între două cupluri, incestul, căsătoria 3 femei + unu sau 3 bărbați + una și combinațiile se pot înmulți. „Dacă se iubesc?” Chiar activiștii legebetiști trag la un moment o linie, și atunci de ce să n-o lăsăm acolo unde biologia și cultura au trasat-o? Există relații de tip homosexual? Firește. Trebuie ele condamnate? Firește că nu. Dar nu trebuie nici încurajate prin propagandă și nici considerate normale. Cînd îmi spuneți că ele trebuie acceptate pentru a nu-i ofensa pe cei implicați, îmi spuneți că eu, cetățeanul obișnuit, merit să fiu ofensat. Drepturile mele nu sînt la fel de importante ca drepturile lor. Pentru că nu de relații libere este vorba aici, ci despre un sistem legislativ. Pasul imediat următor, făcut în multe țări „progresiste”, este înfierea de către aceste cupluri sau triunghiuri sau tetrade sau orice or deveni ele a unor copii. A analizat cineva absolut științific efectele asupra copilului? Nu. Dacă mă încrunt nițel la un copil la școală, risc să fiu sancționat că îl afectez emoțional. Creșterea în cupluri uni nu-i afectează? Este adevărat că oamenii ăștia suferă și se simt marginalizați. Tocmai pentru că au devenit subiectul unei uriașe fraude ideologice post-marxiste, care a înlocuit lupta de clasă cu lupta pentru „drepturile” minorităților sexuale. Și, așa cum proletariatul a avut cel mai mult de suferit în regimurile de comunism primitiv, tot așa, aceste minorități nu cîștigă nimic devenind carne de tun ideologic. Pentru că mi-e milă de ei, nu accept!
Christian CRĂCIUN

Câmpina - o istorie în date. NICOLAE GRIGORESCU - IN MEMORIAM

Un necrolog

1907, iulie 26. Nicolae Iorga tipăreşte în „Neamul românesc” (an. II, nr. 24) articolul necrolog „Moartea celui mai mare Român, Nicolae Grigorescu”. 
„Una din cele mai mari şi mai curate glorii ale patriei şi neamului, un mare erou modest al artei, un uriaş lucrător, un intim al naturii cu care vorbia de-a dreptul, fără învăţător şi tălmaciu, un suflet românesc de o energie şi lumină genială, a dispărut. Pot jubila elevii diplomaţi ai celebrităţilor apusene, dichisiţii şi decadenţii, profesorii, tehnicienii, diletanţii şi teoreticianii picturei: marele Grigorescu nu mai este. Şi-ţi pare în împrejurări de acestea ca şi cum o mână pizmaşă s-a răpezi asupra mantiei de glorie şi onoare a ţărei tale şi-ar smulge, pentru a nu-l mai da niciodată înapoi, unul din cele mai curate mărgăritare ce-o împodobeau.
Ce frumos bătrân, cu ochii de o strălucire minunată, de străbătător diamant negru! Ce aristocratică distincţie, ca de prinţ, de rege, în această faţă de fiu din popor, care nu era măcar boier şi care începuse ca zugrav de icoane! Ce siguranţă în mişcări, parcă ar fi fost un tânăr! Ce cumpănire a cuvintelor, luate totdeauna într-ales! Ce bunătate şi simplicitate desăvârşită în tonul blând al glasului său care nu se va mai auzi! Ce bucurie în a face bucuria, ce regală munificenţă în a răspândi darul minunilor ce-i răsăriau de la sine supt mâna magică! Ce însuşiri rare strânse din mila lui Dumnezeu în acelaşi suflet mare de simplu genial! 
Va veni o vreme când se vor scrie volume despre fapta lui, care a coprins jumătate de veac, din anii săi de încercare ca meşter, de rătăcire în Apus în căutarea tehnicei nouă, până la zenitul de siguranţă şi măiestrie, de armonioasă perfecţie a artei sale, până la seninătatea de idilă a bătrâneţei harnice care pe încetul jertfeşte contururile, formele, topeşte tot mai mult natura în albastrul visului, parcă ar fi coborât tot mai mult cer asupra pământului, până ce, el însuşi, marele singuratic, de mult fără nicio legătură cu oamenii, s-a deslipit de pe aceasta pentru a se pierde în lumina bună a aceluia, pe care era mândria sa s-o descopere, s-o urmărească, s-o redea. 
Se va spune însă oricând ceea ce se spunea ieri cu mândrie, azi cu durere peste mândria aceasta naţională: se va spune că prin voia unor puteri mai mari decât noi, s-a dat în el acestei ţări, acestui neam întreg, omul care să le înţeleagă în toată adâncimea şi nevinovăţia, în toată mândria şi duioşia, în toată frumuseţea şi simplicitatea, în toată castitatea şi poesia lor. El a ajuns astfel cel mai mare poet prin culori al Românimii adevărate, al vieţei ţărăneşti, al idilei păstoreşti milenare. Raza ce-i căzuse pe fruntea înaltă, inspirându-l pe vieaţă, raza aceea i-a luminat, până în ultima clipă de lucru, i-a luminat cu aureola de ideal pe cei mulţi, săraci şi nevinovaţi ai acestei naţii, cu cari toţi s-a simţit una şi al căror măreţ înălţător prin artă a fost.
Nu e nevoie să-ţi dorim, bătrâne, ca ţărâna să-ţi fie uşoară. Cui altuia i-ar putea fi mai dulce decât ţie, care ai fost prietenul cel mai călduros al acestei ţărâne, cu toate florile ei, cu toate podoaba ei, cu toata vieaţa ce s-a desfăşurat pe dânsa; pe cine l-ar putea ea învăli mai cu iubire, pe cine l-ar cuprinde mai larg în braţe de mamă, pe cine l-ar feri mai cu îngrijire de tot zvonul şi vălmăşagul zadarnic al celor ce aleargă deasupra pentru binele şi triumful micei lui fiinţe?


Pe malul înflorit al Prahovei, în faţa zărilor largi, supt cerul curat al verii,care a fost bucuria ta, în revărsarea de lumină a soarelui, care-ţi sărută veşnic pânzele, dormi, poete alb, dar fără bătrâneţă, dormi, muncitor neodihnit, dar fără oboseală. Nu-ţi trebuie fier şi bronz, lux şi mândrie, lucruri ale oamenilor, tu care te afli împreună cu zeii câmpului şi pădurii, tu care te-ai dus cu sufletul între geniile idilei româneşti. Crucea însă, să fie crucea datinei pe movilă şi numele tău singur pe dânsa face cât toate străluciriile gloriilor false laolaltă. 
În sufletele noastre ai lăsat însă o icoană pe care nimeni nu ne-o poate lua înapoi şi ea va fi o parte scumpă din comoara pe care n-o arătăm nimănui, dar din care hrănim zilnic munca noastră pentru scopuri cari au fost şi ale tale, pentru ideale cu gândul la care ţi s-au închis pleoapele asupra dumnezeieştii lumini a ochilor veşnic tineri!”. 

Devastatorii casei lui Grigorescu: Poliţia secretă germană

1919, octombrie. În numărul său din octombrie, publicaţia bucureşteană „Lamura” tipăreşte sub semnătura lui Al. Vlahuţă, însoţit de reproduceri fotografice, articolul „Devastatorii”. 
Textul, ultima apariţie tipărită de scriitor în timpul vieţii, este dedicat dispariţiei, mistuită de incendiu, a casei pictorului Nicolae Grigorescu şi a unei bune părţi a bunurilor de aici ale artistului, în vara anului 1918, când îşi avea aici sediul, în timpul ocupaţiei, poliţia secretă germană. Însuşi scriitorul vede, în vara anului 1919, la ultimul popas aici în timpul vieţii, ruinele lui.
 „Cu un sentiment de adâncă şi discretă pietate se păstra, la Câmpina, casa pictorului Grigorescu. Era mai mult decât casa unui om mare. Era un altar, prin viaţa de muncă tăcută şi nobilă care a sfinţit-o, iar prin frumuseţea şi raritatea lucrurilor de artă care o împodobeau, era un muzeu cald, intim, în felul muzeului «Mesdag» din Haga, unde casă şi lucruri exprimă atât de profund sufletul artistului care a trăit în mijlocul lor. Nepreţuită deci şi vrednică de tot respectul era casa aceea plină de tot ce munca şi gustul ales al marelui Grigorescu au putut strânge într-o jumătate de veac.
Dar au venit nemţii. Câmpina era acum sub neîndurata stăpânire a acestor sălbatici dresaţi. Au venit nemţii. Câtă groază în aceste trei vorbe! Li s-a spus cine a fost Grigorescu. Li s-a arătat că atelierul pictorului e menţionat şi în «Baedeker»-ul lor. Toate au fost în zadar. Acei care-şi adăposteau caii în bisericile noastre, acei care-şi făceau o voluptate din devastarea caselor şi din profanarea altarelor, nu puteau întâmpina decât cu răutate batjocoritoare implorările fiinţii duioase ce părea că nu mai trăieşte pe pământ decât pentru paza acelui sanctuar. 


Şi-au instalat acolo... «poliţia secretă». Nicio cruţare pentru casă, nicio consideraţie pentru văduva marelui artist al cărui suflet palpita îndurerat în lucrurile lui batjocorite. Sălbăticii, brutalităţi, spaimă de fiecare clipă, suferinţi până la nebunie – administrate toate cu acel rafinat sistem de a tortura, care a ajuns o specialitate germană – au sfârşit, fireşte, prin a înfrânge orice răbdare şi toată casa a rămas fără nicio pază în prada năvălitorilor. Foarte puţine lucruri şi cu nespuse greutăţi au putut fi luate de familie şi puse la adăpost. Trebuia să te faci tâlharul propriului tău avut ca să te mai poţi şi tu alege cu câte ceva din lucrurile ce-ţi erau aşa de scumpe. Ceea ce au făcut nemţii cu acel interior şi cu odoarele din el nu se mai ştie. Erau stăpâni, n-avea nimeni a le cere socoteală.
În vara anului 1918, din cauze ce nu se pot cunoaşte, căci poliţia secretă germană îşi păzeşte bine secretele ei, casa Grigorescu a ars. Ce s-a pierdut acolo, în focul acela mistuitor, e greu să precizăm. Într-o singură odaie din cele zece încăperi ale casei au ars 34 de covoare persane a căror valoare nu se poate socoti în bani. Au dispărut colecţii de monede, vase japoneze, mobile, ţesături şi alesături vechi româneşti, din toata casa n-a rămas decât o grămadă de moloz şi de cenuşă sub apărarea câtorva pereţi înnegriţi de fum. 
Era pentru ţara noastră, pentru cultura neamului nostru, o pierdere mare şi ireparabilă. Cu toate acestea, lucrul a fost trecut sub o inexplicabilă tăcere. Nici un cuvânt în presa capitală. Fiul pictorului a vrut să-mi trimeată ştirea pin ziarul «Lumina», dar... nu s-a putut. Nici un rând la mica publicitate!... Nu ştiu cine a spus, desigur nu un german, că arta este patrie condensată. Cel puţin din acest punct de vedere ar fi trebuit să arătăm că ştim ce a însemnat sanctuarul de la Câmpina şi ce am pierdut prin distrugerea lui. Dar a fost, se vede, ca în acele flăcări blestemate să se mistuie nu numai un tezaur al artei, ci şi o parte din demnitatea noastră naţională. (...)
P.S. Tot la Câmpina, castelul rămas de la Hasdeu şi casa doctorului Istrati au fost devastate de nemţi şi prefăcute în grajduri, aşa că azi nu mai sunt decât nişte ruini, cari te umplu de jale!
Al. V.”.
Ion T. ŞOVĂIALĂ
(Din volumul “Câmpina, pagini dintr-o posibilă istorie în date, oameni, fapte, evenimente, ipostaze, secvenţe de viaţă”, lăsat în manuscris de cel care a fost Ion T. Şovăială, regretat avocat şi publicist).

Desenele și schițele lui Grigorescu au fost asigurate de către municipalitate

Din toamna anului trecut, cele 202 desene și schițe ale lui Nicolae Grigorescu sunt expuse în spațiile special amenajate de la etajul Casei Căsătoriilor și pot fi admirate de marele public. Operele de artă ale pictorului național s-au întors, de fapt și de drept, anul trecut în proprietatea Câmpine,i după un război juridic îndelungat, de 12 ani, pe care municipalitatea l-a purtat cu Muzeul Național de Artă, custodele, vreme de șase decenii, al lucrărilor grigoresciene.  


Ele au fost vândute Primăriei Câmpina de către fiul marelui pictor, în data de 6 noiembrie 1939, în schimbul a 600.000 de lei, ca o dovadă de prețuire și de recunoștință a lui Gheorghe N. Grigorescu față de orașul care l-a găzduit și l-a adoptat pe ilustrul său părinte. Câmpina, se știe, a fost orașul în care Nicolae Grigorescu și-a trăit, în liniște, ultimii ani ai vieții. Marele pictor a murit la locuința sa din Câmpina,  în iulie 1907, oraș pe care l-a iubit și pictat în multe dintre pânzele sale realizate în crepusculul vieții sale. Până anul trecut, lucrările nu au fost expuse niciodată la Câmpina, din lipsa unor spații corespunzătoare. În timpul Celui De-al Doilea Război Mondial, ele au fost trimise în custodie Muzeului ”Toma Stelian”, iar în 1950 au intrat în proprietatea statului și a Muzeului Național de Artă, instituție care a înlocuit Muzeul Toma Stelian. Lucrările au fost expuse pentru prima dată publicului câmpinean pe data de 18 noiembrie 2016. La acest eveniment  au participat numeroase oficialități câmpinene, dar și județene. Dintre invitați s-a remarcat Doina Păuleanu, directorul Muzeului de Artă din Constanța. Aceasta din urmă a evaluat recent lucrările respective la suma de 680.000 de euro, mult mai puțin decât se zvonea, în anii trecuți, că ar valora ele, și anume un million de euro. Și mai mică este suma pentru care au fost asigurate desenele și schițele, adică aproximativ 517.000 euro. Diferența nu trebuie să deranjeze (așa cum a deranjat autorii multor postări pe rețelele de socializare), deoarece este o practică obișnuită în domeniul asigurărilor. Primăria Câmpina va plăti anual o primă de asigurare de 9.986 lei, pe care o va achita în patru rate trimestriale.
Ieri s-au împlinit 179 de ani de la nașterea lui Nicolae Grigorescu (15 mai 1838 - 21 iulie 1907), prilej cu care muzeul memorial ce poartă numele marelui artist (mult mai cunoscut în țară decât peste hotare) a  găzduit mai multe manifestări artistice omagiale.
Adrian BRAD

Ziaristul Grigore Cartianu îşi va lansa cărţile la Câmpina

Casa de Cultură „Geo Bogza” va găzdui vineri, 19 mai, începând cu ora 10.30, conferinţa cu tema „Crimele revoluţiei române. Sângeroasa diversiune a KGB-iştilor din FSN”, susţinută de ziaristul Grigore Cartianu. 


Autor a patru cărţi meticulos documentate despre evenimentele din decembrie 1989 - „Sfârşitul Ceauşeştilor”, „Crimele Revoluţiei”, „Teroriştii printre noi” şi „Cartea Revoluţiei” - Cartianu a realizat, de asemenea, şi scenariul filmului documentar „Moartea Ceauşeştilor. Trei zile până la Crăciun”, în regia lui Radu Gabrea. Autorul va vorbi inclusiv despre masacrul de la Otopeni, în care au murit 48 de militari de la unitatea de transmisiuni din Câmpina. 
Conferinţa va cuprinde o sesiune de autografe şi dialog cu publicul.

Concursul „Câmpina, citeşte-mă!" a ajuns la faza pe oraş

Joi, 18 mai, de la ora 13.00, sala mică a Casei de Cultură "Geo Bogza" va găzdui faza pe oraş a concursului Câmpina, citeşte-mă!", adresat elevilor claselor a IV-a din şcolile câmpinene. 
În prima fază a competiţiei, elevii au avut de parcurs o bibliografie în decurs de două sau trei săptămâni. Fiecare profesor înv. primar a organizat faza pe clasă și a desemnat o echipă reprezentativă formată din trei membri după ce elevii au fost invitaţi să răspundă la un chestionar-grilă de 30 de întrebări cu o singură variantă de răspuns corect.
La faza a doua, care va avea loc joi, sunt invitate echipele câştigătoare din fiecare şcoală, împreună cu cadrele didactice îndrumătoare.


Concursul este înscris în calendarul activităţilor din acest an al Bibliotecii Municipale "Dr. C. I. Istrati", aprobat de Consiliul Local în şedinţa desfăşurată la sfârşitul lunii martie şi are ca obiectiv creşterea interesului pentru lectură în rândul elevilor.

SanConfind Poiana Câmpina – un nume tot mai cunoscut în turismul balnear din România

Centrul Medical SanConfind promovează cu succes conceptul de turism medical. Unitatea a găzduit mai multe infotripuri organizate de către Asociația de Promovare și Dezvoltare a Turismului Prahova, cu scopul de a face cunoscută Clinica SanConfind agențiilor de turism din întreaga țară. Președintele ADPT Prahova, Adrian Voican, consideră că „este demn de toată stima și admirația faptul că dl Ioan Simion, președintele societății petroliere Confind, finanțatorul spitalului, a investit în sănătate zeci de milioane de euro, un domeniu de mare importanță strategică pentru țara noastră, al cărei sistem public de sănătate este în mare suferință.”  
SanConfind, un nume din ce în ce mai cunoscut  în lumea medicală românească, a participat la patru ediții ale Romexpo (Târgul de Turism al României), în 2015 și 2016. De asemenea, la două ediții ale Târgului Expo Vacanța Ploiești Shopping City. 
Pe de altă parte, SanConfind a asigurat asistență medicală unor manifestări sportive de masă dedicate bicicliștilor, motocicliștilor etc. A mai participat de două ori la Târgul de turism din Chișinău, în standul României, precum și la Târgul de turism de la Moscova – ediția 2016. 
Totodată, SanConfind este membru al OPTBR (Organizatia Patronatelor in Turismul Balnear din Romania), precum și în relații de colaborare cu Clusterul BioTech Valea Prahovei, cu Seytour, prima firmă de turism medical din România, cu Infotravel Romania, cu turoperatorul BibiTouring etc. 
La Confind și SanConfind s-au desfășurat evenimente turistice şi medicale de succes: Forumul de turism de incoming, pe 21 ianuarie 2017 (170 de participanți), Școala pentru pacienții cu scleroză multiplă, Câmpina 5-7 mai 2017 (30 de persoane participante), Sesiunea de comunicări medicale “Alege Sănătatea” (la Liceul Forestier Câmpina, cu dr Răzvan Bucur, pe tema: Acneea la adolescenți, în februarie 2017), un seminar având ca tematică radiologia musculo-scheletală (la Bușteni, 2016) etc.


Pe data de 9 mai 2017, Asociatia pentru Promovarea si Dezvoltarea Turismului Prahova (APDTP), in parteneriat cu Centrul Medical SanConfind din Poiana Campina, a organizat infotripul “Sarea si sanatatea”, demonstrand, inca odata, ca judetul Prahova mai are multe de spus in turismul romanesc de sanatate. Evenimentul a fost in atentia presei, a unor agentii de turism si touroperatori de renume, precum si a institutiilor publice partenere, ai caror reprezentanti au raspuns invitatiei APDTP, fiind prezenti la eveniment. 
Participantii au vizitat spitalul din Poiana Campina, iar apoi au avut parte de un tur al municipiului Campina, din care nu au lipsit muzeele si obiectivele turistice ale orasului. Inainte de finalul evenimentului, au avut ocazia sa incerce o procedura de recuperare chiar in Baza de Tratament SanConfind din incinta spitalului.


Centrul Medical SanConfind si-a deschis portile in aprilie 2015, iar de atunci, scrie istorie in turismul balnear romanesc. La Baza de Tratament a unitatii se foloseste aparatura medicala de ultima generatie, dar si un izvor de apa sarata cu o concentratie salina foarte ridicata si o mineralizare totala (321g/l) apropiata de cea a Marii Moarte, izvor a carui apa a fost captata si directionata spre spital prin conducte subterane. In asociere cu baile sarate se foloseste si namolul de la Techirghiol (pastrat in conditii speciale), care confera tratamentelor balneo si procedurilor de recuperare o inalta calitate si o eficienta sporita. Eficienta este asigurata si de faptul ca Poiana Campina beneficiaza de o pozitionare geografica extrem de prietenoasa turismului medical, in zona cu cele mai multe zile insorite din an, beneficiind totodata si de un aer puternic ionizat.
Asociaţia pentru Promovarea şi Dezvoltarea Turismului Prahova reprezinta un parteneriat public-privat, înfiinţat, în urmă cu 8 ani, la iniţiativa ANAT, având ca membri numeroase entitati: agenţii de turism, hoteluri, Camera de Comerţ şi Industrie Prahova, Universitatea Petrol-Gaze din Ploiesti, Consiliul Judeţean Prahova, Primăria Campina, Primăria Breaza etc.