20 iunie 2017

Club Dans „Dorina Popa” – școala de balet a celor mai grațioase balerine

În ultimii ani, Câmpina este tot mai cunoscută, la nivel național, ca o mică, dar durabilă cetate a baletului practicat de tinere școlărițe. Iar la această notabilă performanță a vieții artistice din orașul nostru s-a ajuns datorită unui club de dans local, deşi cred că mai corect ar fi să spunem „grație unui club de dans local”, dacă tot și-a câștigat acest club o fecundă notorietate în pregătirea aproape desăvârșită a grației celor mai mici balerine câmpinene. Este vorba despre Club Dans „Popa Dorina” din Câmpina, cu sediul în Complexul Fibec, condus de profesoara Dorina Popa, o fostă cunoscută balerină a Teatrului de revistă „Constantin Tănase” din București, care și-a câștigat un renume prin felul cum își pregătește micile balerine pentru fiecare competiție. La concursurile școlare de dans desfășurate în ultimii doi-trei ani, elevele Dorinei Popa au ajuns să cunoască de fiecare dată aerul tare al marilor performanțe, hrănite din multă muncă și un tot mai cultivat talent. Însă realizările notabile ale micilor artiste câmpinene nu s-ar fi putut clădi fără să aibă la baza lor o foarte atentă și meșteșugită selecție asezonată cu o meticuloasă formare și o exigentă coordonare din partea profesoarei lor – un profesionist adevărat și devotat. 


Istoria baletului
Conform Wikipedia.org, baletul mai este cunoscut și sub denumirea de „dans clasic”, iar originile sale pot fi găsite în urmă cu aproximativ opt secole. S-a născut, sub o formă arhaică, în Italia, apoi a fost consacrat și perfecționat la curțile regilor Franței. Deși în Italia apăruseră primele încercări de balet, sub o formă mai puțin finită, după un consens unanim, data nașterii acestor divertismente o fixează „Baletul comic al reginei” (Ballet comique de la reine) dat la 15 noiembrie 1581, la Palatul Bourbon din Paris. Ulterior, baletul a fost ridicat la rang de artă (în acest sens, a fost înființată Academia regală de dans) de către Regele Soare, Ludovic al XIV-lea, el însuși un practicant valoros al baletului până la vârsta de peste 30 de ani. Mai apoi, baletul avea să fie  fie șlefuit până la detaliu, precum un giuvaier al artei pure, de către marii coregrafi ruși. Mișcările din balet poartă toate denumiri franțuzești (jetés en tournant și grand jeté, fouettés en tournant etc), iar această tradiție va dăinui veșnic, împreună cu baletul. Denumirea artei ce reunește într-o simbioză perfectă muzica și dansul provine probabil din cuvântul italian „ballare”. În secolele XIII-XIV se numea balet o melodie care însoțea un anume dans. Dansul avea un caracter mimetic și comporta o mică punere în scenă. Combinându-se cu alte tipuri de reprezentații și divertismente, acest dans ajunge, după o lungă evoluție, îndeosebi sub directivele poeților și muzicienilor umaniști, să reunească toate trăsăturile caracteristice unui nou tip de distracție colectivă, care primește denumirea de balet. 
Site-ul Wikipedia mai precizează că „cine vrea să se orienteze în aspectele variate ale dansului clasic (baletului) nu o va putea face fără să cunoască felul cum a luat naștere această artă, evoluția și etapele ei, interpreții, coregrafii și teoreticienii care au contribuit la dezvoltarea sa. Dar o istorie a baletului întâmpină dificultăți insurmontabile și nu se poate realiza decât parțial, fiindcă n-a existat și încă nu s-a creat, cu toate eforturile depuse, un sistem de semne precise, care să fixeze principalul și indispensabilul său element, dansul, iar în scrierile despre viața și activitatea celor care au activat în acest domeniu ar trebui să se tindă spre rigurozitatea lucrărilor istorice scrise în alte domenii. Acest deziderat apare cu atât mai dificil cu cât, nici toți aceia care au scris în această materie nu sunt de acord dacă obiectul preocupării lor trebuie să fie numai dansul, sau tot complexul artistic denumit balet.”


Dedicată trup și suflet baletului
De-a lungul ultimelor decenii, Câmpina a mai avut trupe de balet alcătuite din elevi (formate la Casa Pionierilor și, ulterior, la Clubul Copiilor), dar niciodată acestea nu au strălucit în competițiile naționale, așa cum au reușit fetele Dorinei Popa.
„Sunt profesoară de balet și asta știu cel mai bine să fac. Însă chiar nu știu cum aș fi trăit dacă nu m-aș fi dăruit trup și suflet baletului. Sunt dedicată acestei arte - pentru că baletul este o artă, nu un sport - de când mă știu. Pasiunea pentru balet am căpătat-o la vârsta de cinci ani și de atunci nu m-a mai părăsit niciodată. Am fost balerină la Teatrul de revistă „Constantin Tănase” din București, prin anii 1980. Pe la sfârșitul anilor 1980 m-am căsătorit și m-am stabilit în străinătate. Am revenit în țară în anul 1997, iar apoi m-am hotărât să îi ajut pe copiii Câmpinei să descopere frumusețea teatrului fără vorbe, a teatrului animat numai de muzică și dans, să le insuflu pasiunea pentru mișcarea artistică cea născătoare de grație, pentru dansul artistic văzut ca o poveste muzicală, pentru tulburătorul și fermecătorul balet. Din dorința de a le arăta copiilor frumosul, am creat acest club acum șase ani”, ne mărturisește, cu o undă de emoție în glas, Dorina Popa. 


Baletul – leac pentru suflet, dar și pentru trup
De la o grupă restrânsă de copii, profesoara Dorina Popa a ajuns să aibă astăzi cinci grupe. E drept, numai două grupe merg la competiții, dar grupele valoroase sunt alimentate permanent cu balerine talentate de către celelalte trei grupe formate din balerine începătoare sau cu mai puțină experiență, care, în timp, ajung și ele la performanțe deosebite. Profesoara de balet, peste trupul căreia anii nu au lăsat urme, ține să ne precizeze: „Am două grupe de avansați și semiavansați cu care merg de doi ani la competiții naționale și internaționale. Am avut rezultate excelente, reușind să urcăm pe podium alături de reprezentante ale unor prestigioase școli și cluburi de dans din țară și din străinătate. Nu doar numele meu, ca profesor, dar și numele Câmpinei este pe buzele tuturor participanților la aceste evenimente. La decernarea unui premiu, se prezintă elevul, școala și orașul. Pot să mai spun că avem copii talentați în Câmpina, de care lumea nu prea știe. Pentru că pasiunea pentru dans și mișcări grațioase se dezvoltă de mic copil, i-aș ruga pe părinți să observe, ori de câte ori este posibil,  dacă micuții lor au într-adevăr astfel de înclinații. Nemaivorbind că baletul, împreună cu practicarea unor exerciții și proceduri de gimnastică medicală, corectează posturi incorecte ale copiilor, grăbind vindecarea unor afecțiuni ale coloanei vertebrale. De obicei, vin la mine copii care au mersul incorect, au probleme de coloană sau de musculatură neîntărită, dar aceștia rămân până la urmă, pentru că, încet-încet, începe să le placă baletul tot mai mult. Dar nu baletul ca leac al afecțiunilor de postură, ci baletul ca artă. Oricum, recomand tuturor părinților să nu-și țină copiii în casă, chiar dacă cei mici se încăpățânează să rămână în fața calculatorului sau a tabletei. Să-i trimită afară, să facă mișcare, sau la cluburi de balet, de dans modern, oriunde se poate face mișcare, fiindcă aceasta este cea mai bună cale spre sănătate. Mai ales că, în cazul baletului, această cale spre sănătate duce și spre frumos.”

Simbioza muzicii și dansului nu tentează băieții
Baletul nu aduce doar beneficii de sănătate, dar ne face frumoși și pe dinăuntru, nu doar pe dinafară. Fiindcă baletul este o artă. El îmbină cel mai armonios dansul cu muzica, ne ajută să ne formăm urechea muzicală și un simț estetic deosebit. Prin muncă, și cei care nu au ureche muzicală pot reuși, ne asigură Dorina Popa. Dacă stai și asculți și repeți, și repeți mereu, reușești să accentuezi timpii muzicali pe care trebuie să execuți o mișcare și poți dezvolta, până la urmă, ceea ce se cheamă capacitatea de a avea o ureche muzicală. Clubul Dorinei Popa nu are decât un băiat în grupele sale de balet, deşi baletul formează și grația masculină, nu doar cea feminină. Marile spectacole de balet sunt pline de personaje masculine care debordează de virilitate, masculinitate, curaj, eroism. Lipsa băieților din trupele de balet (fenomen care se regăsește la nivel național), ține probabil și de anumite mentalități care se pare că la noi nu au fost încă depășite. „Baletul te ajută să-ți dezvolți un corp armonios, dar te și disciplinează, dacă ai un temperament normal sau puțin peste limita normalului. Însă un copil care nu are deloc răbdare, care este foarte agitat, permanent agitat, nu are șanse să practice baletul, deoarece nu se poate concentra și distrage atenția și celorlalți colegi. Am avut rezultate bune cu copii extrem de energici, dar nu cu firi colerice, nu cu un temperament cu care nu se poate lucra”, ne mai spune interlocutoarea noastră.


Balerine micuțe cu rezultate foarte mari
Dansurile moderne, populare sau de altă natură îți modelează un corp frumos, dar nu te ajută să dobândești și grație. Baletul este singurul care formează grația în mișcări. Grația n-o câștigi decât din balet, combinat cu gimnastică ritmică. De aceea, o balerină fără gimnastică nu se poate, dar nici o gimnastă fără balet. Altfel nu merge. „Mobilitatea o câștigi prin gimnastică, dar grația o câștigi prin balet. De aceea, baletul și gimnastica merg mână în mână. De doi ani participăm la concursuri cu grupa „En avant”, grupa mea de elită, cum s-ar spune. Nu a existat un concurs național sau internațional la care am participat, unde să nu câștigăm medalii. Luna trecută, la Festivalul „Stelele Aurii” de la Constanța, am participat cu 21 de dansuri și am câștigat 17 premii. Am avut o fetiță la categoria 10-12 ani, solo balet, care a concurat cu 53 de copii de la școli de renume din toată țara și a câștigat, cu două dansuri, un loc I și un loc II. Până în prezent, consider performanța elevei mele drept cea mai frumoasă performanță a mea. Tot anul acesta, în aprilie, am fost la Festivalul „Lebăda de cristal”, desfășurat la Palatul Copiilor din București, un festival național cu caracter național (ca și cel precedent). Clubul nostru a participat cu 23 de dansuri, toate premiate. Anual, participăm la șapte festivaluri, iar în ultimii doi ani balerinele clubului nostru au câștigat în total cîteva sute de premii. Sunt tare mândră de elevele mele. Le văd cum cresc armonios, cum își dezvoltă personalitatea și caracterul într-un mediu cât se poate de sănătos. Și cât de frumoase sunt acum, după ce au găsit frumosul în balet”, conchide profesoara Dorina Popa.


Un palmares de invidiat
Grupa „En Avant” a fost grupa deschizătoare de drumuri începand cu anul 2015,  luna aprilie, când a participat la Concursul Naţional „Lebăda De Cristal”, unde a câştigat locul 1. În cadrul aceluiaşi concurs, profesoara Dorina Popa a câştigat Premiul Juriului pentru Pedagogie Coregrafică.
 A urmat un şir de mari reuşite, participând la concursuri renumite ca grup, minigrup, dar şi duo, trio, individual: Festivalul Internaţional „Dance Art Romania Open"- Năvodari, Festivalul - Concurs Naţional „D'Aor Grand Prix" - Buşteni, Festivalul Internațional de Dans și Coregrafie „Arlechin” -Botoşani, „Bucharest Dance Festival”, Festivalul „Stelele Aurii” - Bucureşti, Festivalul „The Joy of Life” - Bucureşti, Concursul Naţional de Dans „Dance For You”- Buşteni şi altele.  
Dintre multele premii câştigate, se remarcă cele două premii speciale obţinute în cadrul Concursului „Lebăda De Cristal” desfăşurat în acest an la Bucureşti, precum şi o bursă de participare, cu 50% reducere de preţ, la cursuri intensive de dans în Croaţia, pentru fetele din grupul „Pas De Cinq”  (Anghel Alessia, Dimitrescu Daria, Şerban Iuliana, Milu Ana Şi Petrovanu Ana), plus o participare gratuită pentru un grup  la  Festivalul Internaţional de Artă „Magia dansului” în Rimini, Italia. 
De asemenea, Grupul Allegro, cu dansul Primavara, a câştigat, în cadrul Concursului Naţional „Dance For You” de la Buşteni, Premiul Special al Preşedintei Juriului pentru cea mai bună coregrafie, dificultate, costume şi spectacol. 
La Festivalul „Stelele Aurii”,  desfăşurat la Constanţa în luna mai, Club Dans „Popa Dorina” a participat cu 21 de dansuri dintre care 17 au fost premiate. Astfel, Anghel Alessia a reuşit performanţa de a câștiga Premiului I şi Premiul al II-lea la Dans Clasic solo, o performanţă greu de atins; Micu Jessica, o fetiţă de nici 2 ani în grupă,  a câştigat Menţiune la solo balet; Petrovanu Ana a câştigat locul al III-lea la Jazz; Dimitrescu Daria a obţinut două Menţiuni la solo balet Juniori, o categorie dificilă; Şerban Teodora a câştigat Menţiune la solo balet, categoria 7-9 ani. Şi lista poate continua până la totalul de 17 premii obţinute de balerinele clubului .
 În luna iulie, balerinele Dorinei Popa vor participa la Festivalul „Dans Art Romania Open” desfăşurat la Năvodari, iar în luna august, Dimitrescu Daria şi Anghel Alessia vor reprezenta clubul la concursul internaţional „Constellations in Nessebar” ce va avea loc în Bulgaria. 
Adrian BRAD  

Editorial. ZBOR DEASUPRA UNUI CUIB DE CIUCI

Asta a ajuns România. Țară fără guvern, fără parlament (ceea ce poartă acest nume este doar o sinistră parodie), fără opoziție, fără democrație. Nici cei mai optimiști dintre manifestanții împotriva Alianței de astă iarnă nu sperau, sînt sigur, că destrămarea acesteia, cînd are toate pîrghiile puterii la îndemînă, se va petrece atît de repede. Și nici atît de ridicol. Alianța de apărare a infractorilor a intrat în sevraj. În zadar încercăm să aflăm cel mai firav fir de logică. Nu mai spun de interesul național. Duminică s-a citit textul moțiunii, care nu are absolut nicio legătură cu cele ce se reproșau acum cîteva zile guvernului. Acum, ținta s-a schimbat exclusiv spre Grindeanu. 
Nu vă așteptați în aceste rînduri la o „analiză”. Paranoia nu poate fi analizată. Aici pînă și Caragiale este depășit, ne trezim în plin Urmuz. Tragic & descompus & dezarticulat. De 20 de ani scriu că singura soluție viabilă pentru România este desființarea partidului înființat de inculpatul de azi Ion Iliescu, și a tuturor clonelor sale ulterioare. Numai pesedist „cinstit” să nu fii zilele astea! De partea cui să fii? Pentru că Dragnea & Tăriceanu formează un cuplu politic mai toxic chiar decît era cuplul vesel Ponta & Antonescu (uite că se poate!), nu înseamnă că dl.  Grindeanu e vreun îngeraș. Nu poți să descoperi abia acum că Dragnea e sforar sau că Vâlcov ți-a făcut planul de guvernare pe care l-ai fetișizat. Declarațiile lui de „fidelitate” față de PSD sună aberant. Iar aducerea, din disperarea de a avea aliați, în prim plan a primului plagiator al țării nu este deloc o notă de trecere pentru Grindeanu. Care PSD? Pentru că, zilele astea se arată doar un partid de nomenklatură, de tip „noi și-ai noștri”, cu declarații de adeziune din teritoriu întonul telegramelor pe care le primea „stejarul de la Scornicești”. 
Să fie limpede: zilele astea, grație activității neobosite a „binomului” Dragnea & Tăriceanu, România dispare de pe harta Europei. E o ficțiune ieșită din coșmarul unui vot inconștient (și a unei lipse la vot la fel de inconștiente) din toamna trecută. Din exasperarea prost țintită a revoltaților din iarnă. Singura soluție cît de cît acceptabilă pentru interesul național, dar care nu ar produce minuni și nici nu o văd realizabilă practic în actuala conjunctură, ar fi alegerile anticipate. 
Abia ce trecu scurta euforie a succesului, nu numai de imagine (deși la felul cum arată extern România azi, nici asta n-ar fi de lepădat), vizitei în S.U.A a președintelui Johannis, și veniră alde Dragnea să ne strice fasolea strămoșească. Ciudățenia ca un partid să-și dărîme brusc propriul guvern rămîne, sigur, prilej de uimire pentru toți diplomații europeni. Nimeni nu înțelege nimic. Cu excepția, sigur, a UDMR-ului care, a n-a oară, dă dovada că-l doare-n ciuci de interesele României și că se vinde imperturbabil cui dă mai mult. 
Uite că stăm iar pe televizor „ca-n vremurile bune”, uite că trecu nebăgată în seamă și comemorarea Pieței Universității, nici măcar redeschiderea procesului și inculparea lui Iliescu nu au stîrnit prea mari ecouri. Pe scurt: a alege între cuplurile Dragnea & Tăriceanu sau Grindeanu & Ponta este ca și cum ai alege între ciumă & holeră. Observați un lucru: Grindeanu n-a avut tăria să spună un lucru simplu: există în PSD o mulțime de oameni cinstiți și competenți, hai să-i lăsăm în offside pe ăștia penali, veniți cu mine! Să lăsăm nulitățile de genul lui Daea, Olguța, Firea, Iordache, Tăriceanu, Codrin Ștefănescu, Carmen Dan în mustul lor teleormănean! Un partid nou l-ar fi adus în poziția unui Macron de Dâmbovița. Și cred că ar fi avut destule șanse. Numai că a ales calea compromisului care compromite ca să nu rupă partidul… soldat credincios! De aceea Grindeanu nu este nici măcar o soluție de avarie. Eugène Ionesco are o piesă ce se numește Ce formidable bordel. Titlul se poate traduce în românește fie folosind înțelesul propriu, harababură, încurcătură, fie cel dat de transliterarea cuvîntului din titlu. Ambele înțelesuri se potrivesc perfect unei descrieri comprehensive a politichiei daco-valahe: și bîlci (al deșertăciunilor?), carnaval, în siajul Caragiale – Pintilie, și bordel. Tot spectacolul public e compus din noroaiele apocaliptice și prostia ticăloasă din filmul lui Pintilie. Sigur, țara nu va dispărea nici în urma acestei crize. Dar nimeni nu va putea cuantifica exact cît s-a pierdut în aceste șase luni de guvernare lunatică, preocupată exclusiv de două chestiuni: subordonarea justiției sub control politic și închiderea „gurilor”, eventual protestatare, prin măriri exagerate de salarii și tot felul de alte „daruri grecești”. Nici un alt punct din miticul program de guvernare nu prezintă interes și nu a fost realizat. 
Din fericire, România nu este nici Turcia, cum speră Ponta, nici Rusia, cum speră incredibil de mulți. Totuși, la sfîrșitul neuitatului film care mi-a sugerat titlul acestui text, indianul (indigenul?) sparge fereastra balamucului, spre libertate. Să fie aceasta un îndemn de a nu pierde speranța? Pentru ca, tot în ultima scenă, a celuilalt film amintit aici, De ce trag clopotele, Mitică? (trebuie să apelăm la ficțiune pentru a înțelege), Pintilie să ne arate cadavrul simbolului național, Mitică, „mișcînd” nițel din picior. Și o voce – divină?- spune: „Lasă-i să moară proști!”. Două finaluri deschise pentru țară….
Christian CRĂCIUN

DNA a finalizat cercetările în dosarul edilului Câmpinei. Primarul Horia Tiseanu va fi trimis în judecată

Săptămâna trecută, mai precis joi, 15 iunie, primarul Câmpinei, Horia Tiseanu, s-a prezentat în faţa procurorilor anticorupţie pentru a i se comunica faptul că au fost finalizate cercetările în dosarul în care este învinuit de abuz în serviciu şi delapidare şi că va fi trimis în judecată. 
Vă reamintim că Horia Tiseanu este acuzat de abuz în serviciu pentru că a folosit în scop personal şi exclusiv autoturismul Opel Insignia, achiziţionat cu bani publici pentru Poliţia Locală, cu încălcarea dispoziţiilor legale, după cum reiese din ordonanţa procurorilor DNA:  „În cursul anului 2014, inculpatul Tiseanu Horia Laurențiu, în calitate de primar al municipiului Câmpina, beneficiind de ajutorul suspecților Ecaterinescu Gheorghe, Micu Costin-Octavian și Gheorghe Carmen Daniela, a dispus achiziționarea unei mașini marca Opel Insignia, în scopul folosirii personale și exclusive, cu încălcarea dispozițiilor legale. Autoturismul a fost cumpărat din fondurile alocate Poliției Locale Câmpina (unitate fără personalitate juridică, aflată în subordinea primarului) deoarece, conform prevederilor legale, Primăria Câmpina nu avea dreptul de a achiziționa niciun fel de autoturism pentru folosința proprie. 


Pentru a păstra o aparență de legalitate au fost întocmite două facturi pentru cumpărarea autoturismului, ambele emise de societatea reprezentată de suspectul Micu Costin-Octavian, în valoare totală de 131.600,66 lei (79.802,20+51.798,46 lei), echivalent al sumei de 29.654 euro. Ulterior, documentele respective au fost înregistrate în contabilitatea instituției publice în conturi separate, cu consecința aparentei respectări a pragului valoric legal de 18.000 de euro, în contextul în care s-a considerat că o achiziție în această limită ar fi fost legală (este de menționat că, potrivit O.U.G. 34/2009, cu completările ulterioare, instituțiilor publice li se interzisese la acea dată însuși dreptul de a achiziționa autoturisme). Prin aceste demersuri, inculpatul Tiseanu Laurențiu Horia a prejudiciat bugetul local, fiind totodată creat un folos necuvenit atât pentru acesta, prin utilizarea nelegală a autovehiculului, cât și pentru societatea reprezentată de suspectul Micu Costin-Octavian, achiziția făcându-se cu încălcarea dispozițiilor legale.”
În ceea ce priveşte suspiciunea de luare de mită, pentru că ar fi pretins 10% din valoarea contractului încheiat cu firma care a montat acum patru ani termopane la Casa Tineretului, suma reprezentând mită solicitată patronului respectivei societăţi comerciale, cercetările nu au fost încă finalizate.
Horia Tiseanu se află în prezent sub control judiciar, iar instanţa va decide dacă va menţine această măsură şi pe perioada procesului, care cel mai probabil va începe după data de 31 august, la finalul vacanţei judecătoreşti. 

PNL şi-a ales o nouă echipă de conducere

Ludovic Orban a câştigat detaşat preşedinţia partidului. 
Prahova deţine două funcţii importante în Biroul Executiv Naţional

Sfârşitul de săptămână abia încheiat (sâmbătă, 17 şi duminică, 18 iunie) a fost unul extrem de important pentru liberali, având în vedere că după o lungă perioadă de timp în care conducerea partidului a fost asigurată de un preşedinte interimar (prin alternanţă, atât de la fostul PNL – Alina Gorghiu, cât şi de la fostul PDL – Raluca Turcan), alături de o structură politică interimară, partidul avea mare nevoie de o nouă conducere validată prin vot în Congres.
Cum era de aşteptat, după toate semnalele sosite din teritoriu în timpul campaniei electorale interne, veteranul Ludovic Orban a câştigat detaşat preşedinţia partidului, în confruntarea cu mai tânărul său contracandidat Cristian Buşoi, primind votul de încredere a 78% dintre cei aproximativ 4000 de delegaţi prezenţi la Congres, în timp ce 22% l-au susţinut pe Cristian Buşoi.
Sâmbătă, 17 iunie, în prima zi de Congres, la scurtă vreme după alegerea sa în fruntea partidului, Orban le mulţumea celor care au crezut în el şi le cerea sprijinul pentru echipa alături de care vrea să lucreze în conducerea partidului. „Un drum pe care am păşit, în urmă cu mai bine de 20 de ani, a ajuns ieri la maturitate. Vă mulţumesc tuturor celor care aţi crezut în mine şi în proiectul meu! Susţinerea voastră mă onorează şi mă obligă. Un lider bun este întregit doar de o echipă pe măsură. Oamenii pe care i-am atras alături, în echipa mea, sunt oameni valoroşi şi muncitori, cu care pot construi. Astăzi, îmi doresc să arătaţi şi echipei mele la fel de multă încredere. Eu cred în ei!”


Prahova deţine două funcţii importante în noua echipă de conducere a PNL
Votul delegaţilor la congres avea să-i confirme aşteptările, noua echipă de conducere a PNL fiind dominată de oamenii săi. Toţi prim-vicepreşedinţii şi majoritatea covâşritoare a vicepreşedinţilor şi membrilor Bex sunt în echipa lui Orban. Primul dintre cei aleşi în conducerea centrală a PNL a fost noul secretar general, care la propunerea lui Orban a fost ales de Consiliul Naţional cu 1615 voturi. Astfel, noul secretar general al partidului este deputatul de Bistriţa Robert Sighiartău. Cei patru prim-vicepreşedinţi ai PNL au fost aleşi şi ei tot dintre susţinătorii lui Ludovic Orban. Astfel, liderul PNL Oradea, Ilie Bolojan, a fost ales prim-viepreşedinte pe strategii politice, iar preşedintele PNL Sibiu, Raluca Turcan, a obţinut funcţia de prim-vicepreşedinte pe comunicare. Liderul PNL Alba, Mircea Hava, a fost ales prim-vicepreşedinte pe relaţii internaţionale, în timp ce senatorul Iulian Dumitrescu, preşedintele PNL Prahova, a obţinut funcţia de prim-vicepreşedinte pentru mediul de afaceri şi societatea civilă.
În funcţiile de vicepreşedinte, 16 la număr, au fost aleşi: Vlad Nistor (politică externă, apărare şi siguranţă naţională), Laurenţiu Leoreanu (administraţie, fonduri europene, dezvoltarea regională), Ben Oni Ardelean (justiţie), Florin Câţu (buget şi politici fiscale), Sulfina Barbu (sănătate, muncă, protecţie socială), Dan Motreanu (educaţie), Adrian Oros (agricultură), Virgil Guran (infrastructură de transport, comunicaţii şi societate informaţională), Ioan Bălan (regiunea Nord-Est), Victor Paul Dobre (regiunea Sud-Est), Răducu Filipescu (regiunea Sud Muntenia), Gigel Ştirbu (regiunea Sud-Vest Oltenia), Gheorghe Falcă (regiunea Vest), Lucian Bode (regiunea Nord-Vest), Florin Roman (regiunea Centru) şi Marian Petrache (regiunea Bucureşti – Ilfov).
Biroul Executiv al PNL a fost completat cu 16 membri simpli: Costel Şoptică, Costel Alexe, Cristian Buican, Viorel Badea, Ştefan Drăgulin, Ioan Ştefan, Adrian Miuţescu, Daniel Popescu, Adrian Veştea, Dan Vâlceanu, Ionel Palăr, Nelu Tătaru, George Siscu, Iulian Hutucă, Nicolae Giugea şi Tinel Gheorghe.
După cum se poate observa, judeţul nostru deţine două funcţii importante în conducerea centrală a partidului, prin intermediul senatorului Iulian Dumitrescu, în funcţia de prim-vicepreşedinte şi a fostului deputat Virgil Guran, în funcţia de vicepreşedinte.

Din ciclul „Olimpicii cu care ne mândrim”: Mara Merca, elevă la Colegiul N. Grigorescu” a câștigat anul acesta o mențiune la Olimpiada națională de limba română

Continuăm prezentarea unora dintre elevii câmpineni care s-au evidențiat în mod deosebit, în acest an școlar, la olimpiadele naționale la care au participat. Ei sunt olimpicii cu care ne mândrim. Printre ei se numără și Mara Merca, elevă în clasa a IX-a D la Colegiul Național „Nicolae Grigorescu”, cel mai titrat liceu al Câmpinei, înființat în urmă cu aproape un secol. 
Mara a câștigat o mențiune la ultima Olimpiadă națională de limba și literatura română, distincție onorifică bine meritată, care o îndreptățește să fie considerată printre cei mai merituoși elevi ai orașului, la acest moment. Suntem convinși că, în următorii ani, Mara nu va coborî stacheta în dobândirea și aprofundarea cunoștințelor și că își va consolida statutul de elev-model, înzestrat cu deosebite calități și cu o maturitate în gândire peste cea specifică vârstei sale. Pentru cei care vor să o cunoască mai bine, sperăm că interviul de mai jos va fi de folos.     



- Pentru cititorii săptămânalului „Oglinda”, spune-ne, te rog, câteva cuvinte despre tine. 
- Mă numesc Mara Merca, m-am născut în data de 17 octombrie 2001 la Câmpina. Clasele primare le-am făcut la Școala Centrală, iar din clasa a V-a sunt elevă a Colegiului Național „Nicolae Grigorescu”. Sunt pasionată de literatură, dezbateri academice, mitologie și astrologie. Sunt debater (< engl. debater, orator, participant la discuții, la dezbateri – n.red.) la AES, Asociația de Educație Socială „ARES”, care promovează educația non-formală a tinerilor prin dezbateri, oratorie și retorică, formarea viitorilor lideri de opinie ai României și educarea tinerilor în spirit civic și democratic. Aș mai adăuga faptul că sunt și câștigătoare a Primului Turneu ARGO 12, cea mai mare competiție de dezbateri pentru începători din România. Lucrez în organizația Youth Academy, unde organizez și particip la evenimente și sesiuni de dezvoltare personală.
- Numește și caracterizează profesorul/ profesoara care te-a pregătit pentru Olimpiada de română.
- Mama mea. Și cred că asta este cea mai bună caracterizare. 
- Cum a fost la Olimpiadă (locul de desfășurare, atmosfera, concurenții și concurența, subiectele, impresii)?
- Olimpiada a fost găzduită în inima țării, orașul Alba Iulia, deci nu este de mirare că patriotismul și sentimentul apartenenței la acest neam ne-au făcut să ne simțim ca o mare familie și nu ca niște competitori. Toți participanții au fost bine pregătiții pentru a face față unor subiecte complexe, așa cum au și fost. Eseul despre curiozitatea în literatură, pe care l-am avut de abordat, este un bun exemplu în acest sens. 
- Limba și literatura română este materia ta preferata sau ai mai multe materii pe care le iubești în egală măsură? 
- Limba și literatura română nu este doar o materie pentru mine, este ceea ce Eminescu numește „domă”, un univers perfect, un univers al absolutului. Îmi plac toate materiile, însă pasiunea mea se îndreaptă în special către domenii pe care încă nu am ocazia să le studiez la ore. Din fericire, româna mea este o parte din mine și nu doar o altă materie din orar.
- Când ai simțit o chemare către materia care îți place azi cel mai mult și ce (sau cine) te-a influențat în acest sens?
- Nu a existat un moment determinant pentru cristalizarea acestei chemări și cu atât mai puțin se poate vorbi despre o influențare, întrucât sunt o persoană independentă și greu influențabilă. Probabil este un dat.
- Limba română se evidențiază ca având o mare bogăție polisemantică, deoarece conține numeroase cuvinte care au, fiecare dintre ele, mai multe înțelesuri distincte. Multă vreme nu am înțeles de ce ar fi aceasta o calitate a limbii noastre, de vreme ce menirea unei limbi este să ajute la comunicarea rapidă între oamenii care o vorbesc. Oare nu se îngreunează comunicarea dacă una spun şi alta înțelege interlocutorul meu, care, nefiind un bun cunoscător al limbii, dă un alt sens cuvintelor mele?
- „Sensul vieții este să căutăm sensul vieții”, zicea Eliade. Este inevitabil ca polisemantismul să îngreuneze înțelegerea, dar mie mereu mi-au plăcut provocările. Din punctul meu de vedere, cea mai frumoasă provocare a vieții este să încerci să te înțelegi pe tine și să îi pătrunzi pe cei din jur. De cele mai multe ori, felul cum înțelegem mesajul care ni se transmite spune mai multe despre noi înșine decât despre mesajul propriu-zis. 
- Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, tinerii români întorși din străinătate, de la studii, au introdus, odată cu ideile progresiste, și obiceiul cosmopolit de a saluta cu „bonjur” în loc de „bună ziua”. Bonjuriștii, cum li se spunea pe vremuri, au îmbogățit limba română cu multe neologisme venite pe filiera franceză. Astăzi, suntem invadați de numeroase cuvinte și expresii din engleză, care intră rapid în limba română, cu transcrierea lor originară cu tot. E bine că se întâmplă asta?
- Unii lingviști contestă, într-adevăr, acest fenomen, prin care s-ar spune că vechile neologisme „franțuzești” sunt înlocuite cu unele „englezești”, înlocuire ce poate părea de prisos. Azi, aproape toate magazinele și companiile comerciale au firmele scrise în engleză. De parcă limba noastră ar fi săracă în cuvinte potrivite. Fenomenul de care vorbim se află la granița dintre globalizare, barbarism și snobism. Nu putem lupta cu aceste lucruri. Prin urmare, trebuie să luăm valul în piept.
Adrian BRAD 

CĂLĂTOR PRIN LUME. Berlin, capitala renăscută din ruine

Berlin, noiembrie 1966. Am străbătut cunoscutul bulevard Unter Den Linden (Bulevardul Teilor) din dorinţa de a vedea Poarta Brandenburg, celebrul simbol al Berlinului. Mă opresc la circa 200 de metri de poartă, în faţa unei bariere. Mă aflu în Pariser Platz (Piaţa Pariser), la graniţa dintre Berlinul de Est (capitala Republicii Democrate Germane) şi Berlinul de Vest (parte a Republicii Federale Germane, cu capitala la Bonn). Atmosfera e dezolantă: piaţa pustie e păzită de grenicerii est-germani, în uniformele lor cenuşii, care fac atmosfera şi mai apăsătoare. Poarta Brandenburg, pe care doream să o văd, o zăresc doar în depărtare. În imediata apropiere a porţii trece celebrul zid al Berlinului ce desparte în mod artificial o naţiune. Nu pot vedea nimic dincolo de el şi mă întorc dezamăgit la hotel. 

Cum s-a ajuns aici
La origini aşezare de pescari şi vânători, prin unirea a două aşezări - Cölln şi Berlin (a nu se confunda cu Köln de pe Rin) - se formează un oraş menţionat documentar pentru prima dată în 1237. Aşezat în apropierea unui vad la traversarea râului Spree, unde se încrucişau drumurile comerciale ce străbăteau Europa de la est la vest şi de la nord la sud, oraşul se dezvoltă rapid şi în 1359 aderă la Liga Hanseatică. Un secol mai târziu, în 1486, devine reşedinţa principilor electori de Brandenburg din dinastia de Hohenzollern, iar în 1709 este capitala Prusiei. Oraşul devine din ce în ce mai important şi mai numeros, având în 1800, 170.000 de locuitori, pentru ca în 1880 să depăşească 1,3 milioane de locuitori, după ce în 1871 devine capitala Germaniei unite sub Bismarck. La sfârşitul primului război mondial, după înfrângerea Germaniei, revoluţia din 3 noiembrie 1918 proclamă Germania republică, iar un an mai târziu, republică sovietică la Bremen şi în Bavaria. În timpul celui de-al doilea război mondial, Berlinul este distrus aproape în întregime de raidurile aviaţiei aliate; în mai 1945, trupele sovietice intră victorioase în ruinele celui ce fusese o mare metropolă şi la 9 mai 1945 este semnat actul de capitulare necondiţionată a Germaniei în faţa aliaţilor (URSS, SUA, Marea Britanie şi Franţa), pentru ca în iunie 1945, Berlinul, ca şi întreaga Germanie, să fie împărţit în patru zone de ocupaţie sub administrarea celor patru mari puteri. În 1948, SUA, Marea Britanie şi Franţa hotărăsc să unească împreună trei zone, formând astfel Berlinul de Vest, în timp ce zona sovietică se va transforma, la 7 octombrie 1949, în capitala Republicii Democrate Germane. Din păcate, separarea aceluiaşi oraş în două părţi se va adânci şi mai mult câţiva ani mai târziu, în 1961, prin construirea faimosului zid al Berlinului.



Arc peste timp
Berlin, august 2016. Sunt din nou în Pariser Platz, lângă Poarta Brandemburg, între clădirile impresionante şi moderne ale ambasadelor SUA şi Franţei, înconjurat de o mulţime de turişti ori localnici ce petrec veseli acest sfârşit de săptămnă. Este doar un singur Berlin acum, capitala Germaniei unite din 20 iunie 1991, ca urmare a unificării Germaniei survenită pe 3 octombrie 1990. Din odiosul zid al Berlinului nu au mai rămas decât câteva pietre, lăsate pentru a aminti generaţiilor viitoare de zilele grele prin care au trecut înaintaşii lor. Autocarul ne lasă undeva în apropierea Porţii Brandenburg, în faţa Memorialului Holocaustului, monumentul dedicat celor 6 milione de evrei are au murit în timpul celui de-al doilea război mondial. Situat simbolic în proximitatea locului în care a fost bunkerul lui Hitler, monumentul este alătuit din 2711 lespezi din piatră gri, sub forma unor morminte cu cinci feţe de diferite înălţimi, fără avea avea inscripţionate vreun nume sau vreo dată. Ne aflăm pe teritoriul fostului Berlin occidental şi la câteva sute de metri de noi se află...

Poarta Brandenburg (Brandenburger Tor)
Când spui Berlin nu poţi să nu pomeneşti de această poartă simbol a oraşului, proiectată la cererea împăratului Wilhelm al II-lea, care i-a cerut arhitectului Carl Gotthard să creeze un monument al păcii, dar şi al victoriei, prin care se dorea totodată a fi evidenţiată forţa Prusiei. Arhitectul s-a inspirat din Propylaea - poarta de acces la Acropole, în Atena. Impresionanta construcţie, ridicată între 1778 – 1781, are 28 de metri înălţime, 65 metri lăţime şi este alcătuită din 12 coloane dorice ce formează cinci pasaje, dintre care cel din mijloc este mai lat. 


Deasupra pasajului central se află Carul Victoriei tras de patru cai şi condus de Zeiţa Victoriei, construit în 1793. Interesant este faptul că în 1806, când Berlinul a fost ocupat de francezi, Napoleon a ordonat ducerea carului la Paris, pentru ca mai apoi, în urma înfrângerii acestuia în bătălia de la Waterloo, acesta să fie adus înapoi la Berlin şi montat la loc. Monumentul, ca întreg oraşul de altfel, a fost grav avariat în timpul luptelor pentru cucerirea Berlinului în 1945; poarta a fost restaurată de RDG în 1958, întrucât se afla la graniţa dintre Berlinul de Est şi cel de Vest, în timp ce Quadriga a fost refăcută de Berlinul de Vest. După căderea zidului Berlinului în 1989, poarta a fost complet renovată în 2000 şi redeschisă în 2002. 

Reichstag 
Cunoscuta clădire cu cupolă rotundă a fost sediul Parlamentului german până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, revenit în această clădire după unificarea Germaniei. Traversăm o piaţă largă, de unde începe şi frumosul Bulevard 17 Iunie, un bulevard larg, asemănător Bulevardului Aviatorilor din Bucureşti. Paralel cu acesta, în apropierea Pieţei Republicii, într-o zonă plină cu vedeaţă, se vede clădirea impunătoare a Reichstag-ului, care la sfârşitul celui de-al doilea război mondial era doar o grămadă de fier şi dărâmături. Din vestita clădire nu mai rămăsese decât un schelet metalic, în vârful căruia, în primăvara lui 1945, un soldat sovietic ridica steagul roşu, simbol al înfrângerii Germaniei. Când Berlinul a fost împărţit în patru zone, Reichstagul „a picat” pe teritoriul Berlinului de Vest, fiind reconstruit parţial între 1958 – 1972. De menţionat faptul că până la unificarea Germaniei din 1990, Parlamentul se afla la Bonn (capitala RFG), dar parlamentarii vest-germani se întruneau o singură dată pe an aici, în Berlin.


Construită între 1884 – 1894 de către Paul Wallot, al cărui proiect a fost ales câştigător dintre alte 183 de proiecte, clădirea are o lungime de 137 de metri, o lăţime de 97 metri şi dispune central de un dom din sticlă, în care se poate urca. Ca o curiozitate, clădirea neorenascentistă a fost finanţată în special cu bani de la francezi, plătiţi drept daune de război în urma războiului câştigat de Prusia în 1871. 
O splendidă zonă verde mă desparte acum de această construcţie simplă, dar care emenă forţă. Două esplanade urcă din lateral către treptele largi ce duc spre intrarea principală, ale cărei coloane sprijină un fronton ce aminteşte de Grecia. Faţada de 137 metri este mărginită de două turnuri pătrate deasupra cărora flutură steagul german, iar între ele steagul UE. Edificiul, vizitat anual de peste 3 milioane de turişti, este dominat de domul din sticlă, adăugat deasupra sălii de şedinţe a Bundestagului (Parlamentul German), acolo unde parlamentarii se întâlnesc din 6 septembrie 1999. 
Dacă tot te afli aici, ai ocazia să faci o fotografie cu Angela Merkel, cancelarul federal a cărui reşedinţă se află în apropierea Reichstagului. Lângă un magazin cu suveniruri berlineze se află un panou cu silueta doamnei Merkel zâmbitoare, alături de care e conturată o altă siluetă, care are o nişă tăiată special în care îţi poţi introduce faţa astfel încât să pară că ai făcut o fotografie cu celebrul demnitar. 
Un alt monument de marcă al Berlinului, grav avariat în timpul războiului este...

Biserica Memorială Kaiser Wilhelm al II-lea
Situat într-un important cartier comercial din fostul Berlin de Vest, lăcaşul a fost construit între 1891 – 1895 drept simbol al unităţii Prusiei. Iniţial având o arhitectură neo-romanescă, îmbogăţită cu multe ornamente şi un mare mozaic reprezentând istoria Prusiei, biserica fost complet arsă în noiembrie 1943, în urma unui raid aviatic al britanicilor, rămânând în picioare doar un turn numit de berlinezi „dintele cariat”, unde astăzi se găseşte o expoziţie cu istoria bisericii. 


După război, turnul nu a fost demolat şi, mai mult decât atât, lângă el s-a construit o frumoasă biserică octogonală cu faţada din sticlă albastră, complexul dorindu-se a fi o amintire a trecutului, un memorial al distrugerilor războiului. De aici, din centrul Berlinului de Vest, mă întorc în Berlinul de Est, vechea capitală a RDG, pentru a vedea cea mai detestată construcţie de aici...

Zidul Berlinului
Mai mult decât un simplu zid, acesta a fost un simbol al „războiului rece” care a despărţit o naţiune, familii şi prieteni, cauzând adevărate drame şi victime omeneşti: peste 192 de oameni au murit în tentativa de a trece din Berlinul de Est în cel de Vest. Totul a început în noaptea de 12 august 1961, când s-a ridicat prima porţiune a acestuia, pentru ca mai apoi să fie prelungit pe o distanţă de 155 km înconjurând astfel Berlinul de Vest. 


Zidul înalt de 3,6 metri avea deasupra sârmă ghimpată şi, din loc în loc, 302 turnuri de pază, cu grăniceri înarmaţi, care aveau ordin să tragă în oricine încerca să fugă în Berlinul de Vest, parte a RFG. Scopul acestui zid a fost să stopeze exodul populaţiei din est către vest, deoarece între 1949 – 1961, aproape 2,5 milioane de germani au fugit în RFG. Cum spuneam, după cel de-al doilea război mondial, Berlinul, ca şi întreaga Germanie, a fost împărţit în patru zone de ocupaţie. În 1949, partea sovietică a devenit RDG cu capitala în Berlin, iar celelalte trei zone au revenit RFG cu capitala la Bonn, iar Berlinul occidental, oraş liber, înconjurat de RDG. Pentru a trece din Berlinul de Vest în RFG s-au creat câteva puncte de trecere printre care şi celebrul punct de control C – Charlie (Checkpoint Charlie), deoarece turiştii veniţi din vest trebuiau să străbată Berlinul de Est, capitala RDG. Zidul a fost distrus la sfârşitul anului 1989, când graniţa dintre est şi vest a fost desfiinţată. 


Până în Bernauer Strasse – locul de unde început dărâmarea lui – merg de-a lungul unor străzi pe care o linie ori câteva cărămizi mai amintesc de vechiul zid.  Unii au făcut din aceste resturi de zid o afacere, vânzându-le turiştilor, însă cei mai mulţi le păstrează cu sfinţenie pentru a le aminti de acele vremuri întunecate. De aici mă îndrept spre „Checkpoint Charlie”. 


Ajuns în faţa acestui punct simbol, mă opresc în faţa unor saci de nisip ce înconjoară o cabină a punctului de trecere, pe care e arborat steagul american şi unde sunt prezente semne ce-ţi amintesc că aici părăseai Berlinul de Vest. Lângă steagul american, un negru îmbrăcat în uniforma armatei americane, cu faimoasa cască albă pe cap, te îmbie să faci poze alături de el în acest punct de referinţă pentru istoria Berlinului, martor al unor incidente între cele două mari puteri, americană şi sovietică, cel mai cunoscut fiind cel din 1961, când tancurile americane şi sovietice stăteau faţă în faţă gata să deschidă focul. 
Privesc ceasul şi fug spre poarta Brandenburg pentru a mă reîntâlni cu grupul şi a străbate împreună...

Unter Den Linden – bulevardul din inima Berlinului
Mă întâlnesc cu grupul meu în Pariser Platz, în imediata apropiere a porţii Brandenburg. Suntem în partea ce odinioară a fost capitala RDG, de unde porneşte acest bulevard de tradiţie cunoscut în întreaga lume – Bulevardul Teilor. Piaţă este animată de oameni veseli cu feţe fericite şi de mulţi tineri gălăgioşi. În partea mea stângă este moderna clădire a Ambasadei Franţei, iar în dreapta Ambasada SUA, ce pare a se întrece în frumuseţe cu cea franceză. În spate am Poarta Brandenburg, refăcută şi strălucitoare, în timp ce în faţă se întinde acest bulevard larg, umbros, încărcat de istorie. Încerc să-mi imaginez cum arăta această zonă la sfârşitul celui de-al doilea război mondial: grămezi de ruine, fiare contorsionate, copaci calcinaţi din care au rămas doar cioturi, Poarta Brandenburg grav avariată, fără Quadriga Victoriei, nicio clădire rămasă în picioare, întrucât aici luptele s-au dat pentru fiecare stradă, pentru fiecare casă. Felul în care arată Berlinul astăzi, renăscut din propria cenuşă şi moloz, este un exemplu de hărnicie şi dorinţă de a şterge urmele trecutului.


Plecăm mai departe spre Insula Muzeelor, de-a lungul acestui bulevard, pe sub minunaţii tei pe care regretăm că nu i-am prins înfloriţi. La câteva sute de metri de Poartă, în dreapta, vedem clădirea impozantă din piatră de culoarea chihlimbarului, cu un gard înalt, tot din piatră, ce se întinde pe aproape 200 de metri: este ambasada Rusiei, a cărei frumuseţe nu e cu nimic mai prejos de cea a ambasadelor menţionate anterior. Zona poate fi numită şi a ambasadelor, căci pe străzile laterale mai vedem steagurile altor ţări precum Marea Britanie ori Ungaria. Bulevardul se remarcă prin multitudinea de spaţii dedicate galeriilor de artă, săli de expoziţii, sedii ale unor instituţii internaţionale sau ale unor fundaţii, cum ar fi cea dedicată lui Willy Brandt, fostul cancelar federal al RFG, a cărui poză zâmbitoare ne salută din vitrina fundaţiei. Magazinele sunt întânite mai rar aici, în schimb clădirile istorice sunt la tot pasul. Parcurgem câteva sute de metri şi ajungem în faţa Bebel Platz (Piaţa Bebel), o piaţă închisă pe trei laturi, unde se află...

Universitatea Humboldt
Celebra universitate, una dintre cele mai mari şi mai importante din lume, poartă numele ligvistului şi pedagogului german Karl Wilhelm Humboldt (1767 – 1835), care a fondat-o în 1810 şi al cărui bust poate fi văzut în curtea interioară. Aceasta funcţionează în fosta Bibliotecă Regală ce fusese iniţial construită între 1748 – 1753 ca palat pentru prinţul Heinrich, fratele lui Frederik cel Mare. Aici au studiat de-a lungul timpului fraţii Grimm, Karl Marx şi Frederik Engels, iar Albert Einstein a predat aici fizica între 1914 – 1932, după care a emigrat în America din cauza persecuţiilor rasiale. 


Piaţa Bebel a fost martora unui eveniment ce cu greu poate fi imaginat: din ordinul sinistrului ministru nazist al propagandei, Joseph Goebbels, pe 10 mai 1933, mii de cărţi ce aparţineau unor scriitori evrei, comunişti sau opozanţi ai lui Hitler au fost aruncate în foc de către nazişti. Pornind de aici, astfel de ruguri ale ruşinii au fost aprinse în întreaga Germanie. Pe latura opusă universităţii se află peretele lateral al Operei de Stat, a cărei construcţie se datorează regelui Frederik al II-lea cel Mare, mare iubitor de muzică. Edificiul cu aspect de templu grecesc a fost terminat în 1743 de către arhitectul Georg Wenzeslaus, cel ce a construit şi Palatul Sanssouci de la Potsdam. 
Ne continuăm drumul pe Unter Den Linden şi după câteva sute de metri ajungem în faţa unui alt punct de atracţie berlinez, vizitat de milioane de turişti anual...

Insula Muzeelor
Aici se termină Bulevadul Unter Den Linden. De la capătul podului pe care îl traversăm spre insulă începe Bulevardul Karl Liebknecht, numit astfel în memoria celui care în 1918 a proclamat prima republică germană. Insula Muzeelor este parte a patrimoniului universal UNESCO, datorită valorii excepţionale a celor cinci muzee ce compun acest complex, gândit ca un sanctuar al artei şi ştiinţei. 


Din păcate, asemenea întregului Berlin, muzeele au fost grav avariate (peste 70% din clădiri), dar au fost refăcute după cel de-al doilea război mondial. Ideea construirii acestui grup extraordinar de muzee a avut-o marele iubitor de artă şi de frumos de numele căruia se leagă numeroase construcţii din Berlin – regele Frederic Wilhelm al III-lea, care a domnit între 1797 – 1840 şi care a moştenit de la tatăl său, Frideric al II-lea cel Mare, pasiunea pentru frumos. Primul muzeu – Muzeul Regal, devenit astăzi Altes Museum (Muzeul Vechi), a fost deschis în 1830, în ideea de a pune la dispoziţia germanilor comorile de artă regale, pentru a fi admirate şi pentru a dezvolta în rândul oamenilor simpli mândria de a fi german. Totuşi, abia zece ani mai târziu, în 1840, apare propunerea ca insula să devină un adevărat centru cultural, propunere primită cu entuziasm. Astfel că, încetul cu încetul, apar aici şi celelalte muzee: Muzeul Nou (1859), Galeria Naţională (1876), Muzeul Bode - fost Kaiser Frederik (1904) şi Muzeul Pergamon (1930). 

Catedrala Berlinului (Berliner Dom)
Impresionanta clădire de 114 metri lungime şi 73 înălţime a fost ridicată pe locul unde anterior mai fuseseră construite alte trei biserici (1465; 1745 – 1747; 1816; 1822). Ultima a fost demolată în 1894 şi înlocuită cu cea pe care o vedem noi astăzi, care a fost la rândul ei distrusă de  bombă cu napalm în cel de-al doilea război mondial. 


Construcţia ei a durat 11 ani (1894 – 1905) şi s-a dorit a fi un răspuns la catedrala catolică Sf. Petru din Roma. După incendierea ei în timpul celui de-al doilea război mondial, a fost refăcută în etape succesive (1975, 1984, 1993) şi sfinţită în 1996. În interior pot fi văzute numeroase ornamente, însă marele punct de atracţie îl constituie orga masivă cu 7000 de ţevi, construită în 1905, având o mare acurateţe a sunetului. Altarul principal, vitraliile deosebite şi mormintele familiei Hohenzollern întregesc acest tablou. 
Mergem mai departe spre interiorul insulei, trecem de o zonă în care este organizat un festival al berii de la care nu lipsesc berea spumoasă în căni mari de lut şi celebri cârnaţi albi nemţeşti, şi ne îndreptăm spre alte două cunoscute muzee: Pergamon şi Bode. 

Muzeul Pergamon
Este socotit ca fiind cel mai nou de pe insulă, apărut în 1930, deşi idea unui muzeu care să găzduiască exponatele găsite de către germani prin exacavaţii în întreaga lume apăruse încă din 1907. Au trebuit să mai treacă însă 20 de ani (1910 – 1930) până când acesta a fost deschis. Numele de Pergamon vine de la vechiul oraş Pergam sau Pergamus, din Grecia Antică, ce atinsese apogeul dezvoltării între 263 – 133 (î.Hr.), iar despre biblioteca sa se spune că era întrecută doar de cea din Alexandria. În Pergamon, arheologii germani au început săpăturile arheologice în 1878, scoţând la suprafaţă multe comori, printre care şi marele altar al lui Zeus, care adus aici ocupă o sală întreagă. În timpul celui de-al doilea război mondial, clădirea a fost distrusă aproape în întregime, dar multe dintre exponate au fost din timp depozitate în alte părţi. Cele mai mari, care nu au putut fi transferate, au fost zidite. După cel de-al doilea război mondial, muzeul - ca de altfel toate muzeele de pe insulă - au fost parte a Berlinului de Est, însă multe exponate au fost împărţite între Berlinul de Est şi cel de Vest. 
Muzeul are trei secţiuni importante: colecţia de antichităţi, artă islamică şi Orientul Apropiat. În prima secţiune, unde pot fi admirate antichităţi greceşti şi romane, piesa de cel mai mare interes este fără îndoială altarul lui Zeus din Pergamon, construit între 180 – 160 (î.Hr.). Dintre antichităţile romane se detaşează poarta de intrare în piaţa din Milet (astăzi în Tucia). Arta islamică prezintă exponate din secolele IX – XIX, bijuterii, ceramică, textile, în special din Egipt şi Persia. Cea de-a treia secţiune, a Orientului Apropiat, acoperă peste 6000 de ani de istorie, cu exponate din Babilonia, Persia şi Asiria, distribuite în peste zece săli. Dintre ele, se remarcă faţada din cărămidă smălţuită în culori vii a sălii tronului din palatul lui Nabukodonosor al II-lea (605 – 562 î.Hr.), cel ce a cucerit Siria şi Palestina. Tot aici poate fi văzută Poarta lui Iştar din Babilon, precum şi inscripţii cuneiforme, obiecte din sticlă şi ceramică. 


Nu departe de Pergamon se află Muzeul Bode (1904), care expune o amplă colecţie de sculpturi, picturi şi colecţii numismatice. În muzeul redeschis în 2006, după ce fusese şi el grav avariat, poate fi admirat în toată splendoarea un bust al reginei Nefertiti. Dacă doreşti să vezi şi artă germană din secoul XIX, trebuie să mergi spre Vechea Galerie Naţională (1876), iar în Muzeul Nou (1859) găseşti opere greceşti şi egiptene. În sfârşit, Muzeul Vechi (1830), cu aspectul său de templu grecesc, este gazda operelor de artă greceşti şi romane. 
Părăsim acest valoros complex cultural situat într-o zonă atât de frumoasă şi ne continuăm periplul berlinez spre...

Alexander Platz (Piaţa Alexander)
Vechea „Piaţă de tauri”, devenită Piaţa Alexander în 1805, după vizita ţarului Rusiei, Alexandru I, a reprezentat întodeauna centrul Berlinului. Grav avariată în urma bombardamentelor aliaţilor în timpul celui de-al doilea război mondial, piaţa care a fost centrul Berlinului de Est, a fost rapid reconstruită, fiind socotită la vremea aceea un model de arhitectură socialist. Spaţiile comerciale dimprejur, precum şi un ceas  (Weltzeituhr) ce arată ora în diferite oraşe din lume, sporesc atractivitatea zonei. 
Punctul cel mai important de atracţie este însă turnul tv înalt de 365 metri, construit în 1969, „alintat” de berlinezi „Scobitoarea”, datorită aspectului său. Turnul din beton are o platformă de observaţie aflată la 203 metri, o sferă din metal situată la 206 metri (care se roteşte şi găzuideşte în interior un restaurant de la fereastra căruia se deshide o panoramă de 360 de grade asupra înregului Berlin) şi desigur o antenă tv. 
Seara coboară uşor peste Berlin. A fost o zi extrem de plină, în care am văzut o frântură din istoria milenară a unui oraş refăcut din ruină şi cenuşă, asemenea păsării Phoenix. Am întâlnit şi locuri ce amintesc dureros de ororile create de război, un „remember” de altfel necesar. Dar, mai mult decât atât, am văzut ce pot face nişte oameni harnici din dragoste pentru oraşul lor. Am revenit în Berlin de mai multe ori şi mereu am văzut câte ceva nou, semn al progresului.
Alex. BLANCK

Terapia Vojta

Vă prezentăm astăzi un material despre terapia Vojta, o terapie mai puțin cunoscută în România, prin care se pot trata eficient tulburările de mișcare la sugari, copii, adolescenți, chiar și la adulți. Cu cât tratamentul este început mai devreme, cu atât mai bine. Tulburările de postură, ca și cele ale aparatului locomotor, necesită un tratament complex care se întinde pe o perioadă de luni de zile, chiar ani, atunci când aceste deficite sunt asociate cu leziuni ale funcției creierului. Terapia Vojta stimulează creierul să activeze modelul de mișcare înregistrat, înnăscut, ca mișcare coordonată, apoi să îl trimită către musculatura trunchiului și a membrelor. În urma unui consult la medicul specialist, metoda Vojta este folosită ca terapie de bază în domeniul recuperării medicale, în special în următoarele cazuri: - tulburarea de coordonare centrală la sugar (toate cele trei forme), tulburare ca urmare a unor leziuni ale creierului; - parezele cerebrale (hemipareza, tripareza, tetrapareza etc.); - afecțiunile neuronului periferic: pareza plex brahial, spina bifida; - boli musculare (miopatii, distrofii musculare etc.);   - deviații ale coloanei vertebrale: scolioza, cifoza, cifoscolioza, lordoza etc.; - tratamentul dezvoltării vicioase a șoldurilor: displazia congenitală a șoldurilor, luxații etc.; - ameliorarea și îmbunătățirea masticației, deglutiției și a funcției respiratorii. În cadrul Centrului Medical Sanconfind din Poiana Câmpina, puteti beneficia de această terapie cu ajutorul unui kinetoterapeut specializat: Cristina Tăbârcă (Radu), singurul kinetoterapeut cu competenţe în domeniu din toată zona Câmpina. Prețul unei ședinte: copii – 55 lei; adulți – 65 lei. 


Ce este și în ce constă terapia Vojta? 
Terapia Vojta este o metodă a kinetoterapiei folosită pentru tratamentul afecţiunilor sistemului nervos central şi ale aparatului locomotor. Principiul Vojta poartă numele medicului ceh prof. dr. Vaclav Vojta, care a dezvoltat tehnici de diagnostic timpuriu şi de tratament pentru copiii ce sufereau de paralizie cerebrală, între anii 1950 şi 1970, în Germania. Terapia Vojta este acreditatã în România de Centrul Naţional de Perfecţionare în Domeniul Sanitar Bucureşti. Medicii şi terapeuţii au o specializare profesionalã recunoscutã pe plan internaţional de către Societatea Internațională Vojta, după încheierea cu succes a cursurilor. Terapia şi tehnicile de diagnostic dezvoltate de Vojta sunt bazate pe locomoţia reflexă. Terapia constă în aplicarea de stimuli externi, prin tehnici speciale, care vor provoca întotdeauna aceleaşi reacţii în mod automat. Terapeutul stimulează pacientul prin aplicarea unor presiuni uşoare în anumite zone ale corpului, care duc la două reacţii reflexe: târârea şi rostogolirea. Activarea coordonată şi ritmică a întregii musculaturi scheletice şi a sistemului nervos central duce la accesarea unor funcţii blocate în centrele nervoase dintre creier şi măduvă. Pe scurt, se poate descrie astfel structura de bază a cercului de transmitere: stimulul care este primit şi dirijat prin căile aferente ajunge la sistemul nervos central (SNC), iar de aici are loc o transmitere către periferie şi apare răspunsul sistemului la stimul (el poate fi motor sau sensitiv). Kinetoterapia specializată după metoda Vojta nu este însă disponibilă doar specialiştilor, ci şi părinţilor, care pot continua acasă munca terapeutului, după ce învaţă de la acesta cum să execute corect procedurile ce încurajează dezvoltarea ideală a micuţului lor. Şedinţele de terapie se efectuează zilnic, dar sunt scurte şi nu impun alte restricţii pentru copiii aflaţi sub tratament.

Afecţiunile în tratamentul cărora este folosită cel mai des terapia Vojta sunt: - tulburări de mişcare ca urmare a leziunilor sistemului nervos central (paralizia cerebrală infantilă, parapareza spastică, tetrapareza spastică); - tulburari de coordonare centrală; diskinezii; - spina bifida; - scolioza; - displazia şi luxația șoldului; - torticolis; - mielomeningocel; - paralizii periferice ale membrelor superioare şi inferioare (pareze de plex brachial); - problemele specifice prematurilor; - sindromul Down; - sindromul hipoton; - diferite boli musculare (miopatii); leziuni ortopedice / traumatologice relevante ale umărului şi braţelor, ale șoldului şi picioarelor; - probleme ale funcţiei respiratorii, ale deglutiției şi masticației.

Terapia Vojta la sugari
În cazul sugarilor, rezultatele cele mai bune pot fi obţinute înainte ca micuţul să dezvolte modele motrice înlocuitoare De exemplu, pentru a merge corect, avem nevoie de o dirijare posturală automată, iar când pășim, să o facem astfel încât să realizăm legătura normală călcâi - vârful piciorului. Însă, în urma unor afecțiuni, copilul poate dezvolta un model greșit de mișcare, iar cand merge, prima oară pune pe sol vârful sau partea laterală a piciorului, iar apoi călcâiul. Scopul terapiei este activarea şi menţinerea modelelor de mişcare fiziologice corecte. Micuţii pot plânge adesea în timpul terapiei, acest lucru nefiind un indiciu al durerii provocate, ci mai degrabă un răspuns adecvat la terapia Vojta. După primele şedinţe, plânsul este mai rar, iar sugarii se liniştesc mai repede, în pauzele dintre exerciţii sau chiar imediat după terapie. De asemenea, la copii mai mari, care se pot exprimă verbal, plânsul nu mai apare. Această terapie nu provoacă efecte negative din punct de vedere psihologic, ba din contra, poate avea mai mult un efect pozitiv, crescând interacţiunea mamă-copil. Un exemplu care să indice un blocaj în centrele nervoase dintre creier şi măduvă ar fi cel prezentat în continuare. Dacă un sugar până la vârstă de 6 luni nu se rostogoleşte de pe spate pe burtă, acest lucru reprezintă un semn de întrebare pentru părinţi. Un alt exemplu în același sens este următorul. Dacă un sugar sau un copil de câțiva ani își folosește mai mult mâna dreaptă decât mâna stângă, acest lucru nu înseamnă că el este dreptaci, deoarece abia la vârsta de 6-7 ani se diferențiază emisferele cerebrale. De aceea, dacă micuții au astfel de gesturi până la ultima vârstă amintită, acestea nu sunt normale, sunt numite asimetrii și nu reprezintă deloc un lucru încurajator. Trebuie să urmărim evoluția copilului și împreuna cu medicul de familie, medicul pediatru, medical specialist, iar la îndrumarea acestora, să înceapă un program de recuperare personalizat, adresat special micuţului. Scopul tratamentului copiilor cu tulburări de coordonare centrală, paralizie cerebrală infantilă sau orice altă stare patologică cu leziune la nivelul neuronului motor central, indiferent de etiologie, este de a le asigura o dezvoltare motrică optimă. Astfel, micuţii pacienţi vor avea, mai târziu, o viaţă de adolescenţi şi adulţi cât mai aproape de normal. 

Terapia Vojta la copiii născuți prematur
Pentru copiii prematuri, medicii neonatologi sunt cei care identifică principalele aspecte patologice ce ţin de riscuri ale dezvoltării neuro-motorii. Împreună cu părinţii, medicii specialişti şi de familie, precum şi terapeuţii specialişti în tratamentul şi recuperarea copiilor prematuri trebuie să formeze o echipă pe termen mediu şi lung, până la obținerea unor rezultate stabile în recuperarea copiilor. Terapia Vojta vine să adauge un plus de valoare în diagnosticarea şi tratamentul copilului cu risc de afecţiuni neuro-motorii, reușind să pună la dispoziţie noi căi de a direcţiona copilul spre o viaţă cât mai normală. De asemenea, prin implicarea obligatorie a părintelui, terapia Vojta apropie şi mai mult mama de copil. 

Terapia Vojta în Romania
Numărul specialiştilor români acreditaţi de Societatea Internaţională Vojta (IVG) este în creştere. Totuși, acest număr rămâne redus la nivel naţional. Centrele de tratament şi spitalele în care se practică această terapie pot fi găsite în doar câteva oraşe din România, alături de care se numărără şi comuna Poiana Câmpina, în care se află Centrul Medical SanConfind.

Pentru mai multe informaţii despre terapia Vojta ne puteţi contacta la numerele de telefon ale Centrului Medical SanConfind sau puteți  vizita unul dintre site-urile www.sr-vojta.ro şi www.vojta.com.
                                                                
Cristina Tăbârcă (Radu), kinetoterapeut