08 august 2017

Editorial. IDEI ȘI FANATICI

Nu mai trebuie demonstrat în ce măsură astăzi, în era proliferării cancerigene a „informației” (voi explica ghilimelele), ideile conduc lumea. Le mai spunem și manipulare și toată lumea caută să se „vaccineze” împotriva acestei boli. Nu-mi fac iluzii, nu cred că există vaccin, doar unii sîntem mai vulnerabili, alții au ceva anticorpi. Noua ordine a poliției ideologice mondiale elimină, de exemplu, pronumele de gen masculin sau feminin, în favoarea unuia „neutru”. Prostie, ar spune un om cu bun simț. Numai că însuși bunul simț este incriminat cel mai abitir. El a fost eliminat din componența umanului. Bunul simț îți spune că există, deosebiți, bărbați și femei? Ideea la modă îți spune că nu există deosebire de gen. Ideologia abolește însăși biologia și sexul devine ceva convențional, pe care ţi-l alegi și îl schimbi la fel cum îți alegi ținuta de dimineață. Există un fanatism bine atestat istoric al „ideii unice” („teme-te de omul unei singure cărți” spunea Toma d’Aquino) care a făcut sute de milioane de victime. 
Acum trăim în epoca post-fanatică a unui fanatism „open minds”. Adică un fanatism lax, al acceptării a orice, în numele „deschiderii minții”. Nu vă iluzionați, și acesta va face cel puțin tot atîtea victime. Ne spune bunul simț că o familie este compusă (biologic) din tată (sex masculin, penis), mamă (sex feminin, vagin) și copii rezultați în urma unui act sexual? De ce trebuie să fac aceste precizări ridicole? Pentru că vine fanaticul „toleranței” (e oximoronul vremii noastre) și îmi spune că familia e orice altceva, numai asta nu, că „schema” de mai sus e perimată, retrogradă, fascistă, bigotă, medievală etc. Iar dacă jocul genetic te-a dotat cu testicule sau cu sîni, nu-i nimic, asta este un mic inconvenient care se poate schimba la fel de ușor cum îți schimbi culoarea părului. Că neo fanatismul „tolerant” are o fundamentală dimensiune politică nu mai trebuie demonstrat aproape. Iată, spre ilustrare, pe unul dintre siteurile cele mai serioase dintre noi, următoarele afirmații. „Or, tocmai de aceea, referendumul e un pericol și semnul unui eșec politic: ordinea și pacea internă trebuie restaurate astfel încît să nu se ajungă la alegeri atît de dureroase. Căci referendumurile există doar pentru acele situații de urgență, în care politicienii nu își pot asuma singuri viitorul. Aceasta nu e o astfel de situație și nici nu trebuie să devină una”. 


Dacă luăm de bună teza democratului autor, Elveția este o țară eșuată politic, detestabilă pentru că apelează insistent la referendumuri pe tot felul de subiecte, iar situația familiei din România nu ar trebui decisă de populație într-o consultare publică (au, ce treabă are populația cu familia și cu sexul?), ci strict de către politicienii noștri, adevărate exemple de inteligență, cultură, discernămînt, clarviziune și profesionalism, după cum bine știm. Este vorba evident în citatul nostru, nu am vrut să precizez dinainte, de proiectatul referendum în chestiunea definirii corecte a familiei. Teza expusă de autor arată în toată nuditatea ei hidoșenia fanatismului care, sub voalul toleranței își ascunde anti-democratismul și propensiunea dictatorială. Fraza de mai sus se poate traduce cam așa: voi prostimea e periculos să decideți într-o chestiune atît de complicată cum e familia, asta o hotărîm noi, elita auto decretată cu minți deschise, voi nu aveți decît să vă supuneți, sub pedeapsa de a fi (deocamdată numai) ostracizați. 
E foarte ciudată ura asta a susținătorilor democrației împotriva referendumului, una dintre formele cele mai simple și clare ale acesteia. Am văzut săptămîna asta un filmuleț de animație cam pentru vîrsta 8-10 ani, despre dragostea dintre doi băieți. Atenție, nu prietenia: hai, ne împrietenim și să mergem să batem mingea sau să ne dăm cu rolele, ci dragostea, inimioara care (săraca!) bate și e sfîșiată. Iată cum, sub masca generoasă a toleranței, se induc copiilor idei. „Că voi egalitate, dar nu pentru căței”. Acum aproape două veacuri, la începuturile democrației românești, fabulistul surprindea candid ambivalența limbajului demagogic. Acum, la apusul democrației, regăsim (de ce nu mă mir?) aceeași stare. „Masele” au devenit mult prea periculoase pentru democrație, ea trebuie lăsată în seama „experților”, „tehnicienilor”, „specialiștilor în comunicare”, cu alte cuvinte a ideologilor care proclamă unghiul sub care trebuie deschise mințile. Nu noi decidem, noi suntem prostimea, decid ei. Sofistic pînă la marginile putinței, autorul citatului de la care am pornit aruncă în aer amenințarea unei sciziuni sociale grave dacă se face referendumul. Cu alte cuvinte: ori acceptați ce zicem noi, ori se lasă cu război civil. Cam asta înseamnă toleranța, așa cum o proclamă „mințile deschise”. Eu aș prefera minți cu discernămînt…
Christian CRĂCIUN

Câmpina şi Rafinăria «Steaua Română» văzute prin ochii lui Geo Bogza

1934. Rafinăria din Câmpina. O secvenţă citadin-industrială interbelică în liniile câtorva tablouri suprarealiste parcă, dar totuşi de viaţă reală, adevărată.
„O privire..., de pildă, de pe dealul de la nord, ne-o dezvăluie (...) tentaculară şi fumegândă”. „Curtea e vastă, imensă, câteva sute de oameni care, ca furnicile într-un muşuroi, se văd alergând acolo, în curtea Rafinăriei”. 
„Cele două coşuri de cărămidă, proiectate pe fundalul mereu schimbător al norilor, parcă s-ar afla într-o necontentită călătorie. O dungă subţire de fum se ridică tot timpul din ele, ca din măruntaiele unor vulcani. Înşirate pe lângă ziduri, rezervoarele metalice de capacităţi fabuloase. În centru, instalaţiile în care se rafinează ţiţeiul; un conglomerat de cazane, de tuburi, de ţevi şi scări în spirală. Dedesubt ard focuri năpraznice. Ţiţeiul fierbe, duduie, înnebuneşte. E frumos. Câţiva oameni, cu capul gol, cu mânecile cămăşilor sumese, conduc tot infernul acesta. O singură greşeală, o singură neatenţie şi rafinăria sare în aer. Seara se aprind lumini. O constelaţie de licurici, când priveşti din depărtare. Într-un punct, un abur alb, uşor roşiatic se ridică în aer din cine ştie ce ţeavă al cărei robinet n-a fost bine închis. Rafinăria a intrat în noapte”. 
„Dacă te apropii şi mergi pe lângă ziduri, se aud dinăuntru zgomote ciudate, ca dintr-un submarin. Deasupra, strălucesc miile de stele. Câteodată un gâfâit enorm străbate tăcerea nopţii. E o locomotivă care urcă din gară, cu garnitura. Lumini roşii şi verzi. Abia se zăresc siluetele cilindrice ale vagoanelor cisternă. Locomotiva s-a oprit. Se aud strigăte răguşite. Începe încărcarea. În partea de nord a rafinăriei sunt zeci de linii de garaj. Din chiar inima ei pornesc şinele de fier ca nişte şerpi strălucitori. Pornesc asupra pământului, să-l înconjoare. Merg în noapte, prin întuneric, adânc, spre oraşele Europei. Ajung. Pătrund în ele, în somnul şi respiraţia lor continentală. La capătul de aici, hornurile rafinăriei fumegă tot timpul”.
„În rafinărie, focurile ard ziua şi noaptea. Se rafinează tot timpul. Prin hornurile care de aici par de-a dreptul gigantice, urcă valuri neîntrerupte de fum. În rezervoarele enorme, înşirate pe lângă ziduri, se strânge tot ţiţeiul pe care, de pe toate dealurile dimprejur, sute de sonde îl sug din măruntaiele pământului. E negru, spumos, năvalnic. Pompele îl iau în primire; îl trec prin nenumărate conducte, îl fierb, îl chinuie, storc din el tot ce se poate stoarce: benzina, parafina, petrolul lampant, până ce nu mai rămân decât reziduurile ale căror miros greoi invadează străzile Câmpinei. În dreptul fiecărui grup de cazane avertizează o firmă cu «Pericole». Pericol să fumezi, pericol să pui mâna, pericol să te apropii, pericol de a fi carbonizat, pericol de moarte. Pericol de a arunca rafinăria în aer. Şi totuşi printre aceste mii de pericole, oamenii se strecoară, închid şi deschid ventile, supraveghează mersul năpraznic al maşinilor. Dar această îndrăzneală este atât de extenuantă încât seara, pe scările în spirală, coboară năuciţi de căldură, de zgomot, de prea marea încordare a nervilor”. 
„La poartă, un ceas electric măsoară trecerea vremii. Arătătoarele negre se mişcă sub geam ca nişte păianjeni. Noaptea, cadranul e luminat. Într-o parte şi alta a ceasului începe zidul de beton al Rainăriei. E nesfârşit. Peste drum, pe toată lungimea lui, mici, pipernicite, locuinţele lucrătorilor. În partea aceea locul e mai jos decât nivelul străzii, încât par aşezate într-o groapă”. 
„Rafinăria e zidită chiar în oraş. Aici, cele două entităţi... fabrica şi locuinţele lucrătorilor stau faţă în faţă. Astfel fiind, ceasul enorm din poarta rafinăriei pare că priveşte ca un ciclop spre locuinţele lucrătorilor şi le supraveghează viaţa. El le conduce odihna, somnul, visele. Arătătoare negre înscriu în interiorul cadranului destinul câtorva mii de oameni. Viaţa tuturor e legată de mersul hipnotic al arătătoarelor pe cadran. În clipa în care arată orele schimbului, de zi sau de noapte, o sirenă începe să geamă pe acoperişul rafinăriei. Dar şi înainte de aceste ore, ceasul face să izbucnească semnale de alarmă în creierul lucrătorilor. Când arătătoarele ating o cifră cu rost fatal în viaţa lor, fără să-i fi trezit nimeni, sar deodată din somn. Ceasul de la poarta rafinăriei sfredeleşte inima oamenilor, întrerupe înghiţitura de pâine la jumătate, frânge în două un gând început, paralizează mâna întinsă să mângâie...”. 
„Cu mult înainte de mugetul sirenei, de pe toate străzile încep să apară lucrători mergând întins, neliniştit, căutând cu toţii din ochi cadranul ceasului. Când acesta i-a văzut, când au ajuns sub privirile lui severe şi le-a spus: «Bine, bine, nu sunteţi în întârziere», răsuflă uşuraţi. Dar porţile nu s-au deschis încă. Pe stradă, în faţa lor, aşteaptă câteva sute de lucrători. De partea cealaltă, o cârciumă cu mesele murdare, neocupate. Înşirate în lungul trotuarului, câteva femei bătrâne de la ţară. Au întins pe jos basmale pe care au format grămezi simetrice cu fructele sezonului: 10, 15 cireşe, câteva prune, două-trei mere. Un leu grămăjoara. Cumpără băieţii tineri, ucenicii. Lucrătorii se grăbesc să fumeze ultima iarbă adânc, cu sete. Înăuntru nu mai e voie. Mai mult decât într-o pulberărie, în acest lăcaş al benzinei nu e voie. Sirena scoate geamătul ei prelung peste întreg oraşul. Oamenii din faţa fabricii sting ţigările. Poarta se deschide larg, îi înghite pe toţi. În stradă au rămas doar vânzătoarele de fructe moţăind lângă marfa lor prăfuită, copii mai mici de 12 ani care nu sunt primiţi ucenici şi nevestele lucrătorilor ieşite după cumpărături. Jumătate de litru de untură, de doi lei boia, de cinci lei zahăr, o sută de grame de griş. În astfel de cantităţi cumpără de la băcănia promiscuă din colţ, nevestele lucrătorilor celei mai mari rafinării din Europa. Numai cele tinere de tot mai au o urmă de cochetărie, o fustă mai roşie, o buclă de păr potrivită în oglindă, un mers feminin. Celelalte, cu mâinile mari, împreunate peste pântec, cu buzele strânse, lipite amarnic, cu câte doi trei copii de o şchioapă ţinându-se de poalele lor şi mâncând din ochi borcanele cu bomboane, abia lasă să se audă un: «De doi lei arpacaş»”
(Geo Bogza, „Rafinăria din Câmpina” în volumul de reportaje „Lumea petrolului”, 1934).

1934. Într-o lume reală a vieţii petrolifere a vremii, „Câmpina - scrie tânărul Geo Bogza - se înscrie într-o hartă geografică şi morală, de forma unui romb, incluzând în celelalte puncte extreme ale sale Ploieştiul, Ceptura şi Gura Ocniţei, unghiul de nord al acesteia. Aici înăuntrul său – continuă acesta – se nasc, trăiesc şi mor iluziile, escrocheriile, întreprinderile petrolifere (...) se zbate toată viaţa petrolului de la prima lovitură de târnăcop pe locul unde se va pune o nouă sondă, până la tentacularele rafinării cu coşurile fumegânde. Înăuntrul acestui romb sunt situate toate punctele strategice din marea şi imorala lui bătălie!” 
„În unghiul de nord al rombului petrolifer e aşezată Câmpina. Pe lângă Ploieştii analfabeţi şi destrăbălaţi, Câmpina e catolica, iezuita vieţii petrolifere. Aici totul se petrece cu bunăvoinţă, cu smerenie, cu respect. Lucrătorul trebuie să fie respectuos din cap până în picioare, respectuos până în măduva oaselor atunci când vreo nulitate birocratică trece pe lângă el. Iar atunci când trece directorul trebuie să îngheţe de respect. Respect când i se taie din salariu, respect când e amendat, respect când e dat afară. Respect când moare de foame. Nicăieri ca la Câmpina, n-am văzut mai mulţi imbecili preocupaţi de respectul ce li se datorează”. 
(Geo Bogza, „Harta geografică şi morală a industriei petrolifere”, în volumul de reportaje „Lumea petrolului”, 1934).
Ion T. ŞOVĂIALĂ

(Din volumul “Câmpina, pagini dintr-o posibilă istorie în date, oameni, fapte, evenimente, ipostaze, secvenţe de viaţă”, lăsat în manuscris de cel care a fost Ion T. Şovăială, regretat avocat şi publicist).

Prizonieri de război din Prahova la Spassk 99

Masivul volum [1] prezintă mai multe liste, aparent fără sfârşit, preluate din Arhiva de Stat a regiunii Karaganda, doar cu prizonierii de război care au trăit, muncit, murit sau doar trecut printr-unul din nenumăratele lagăre unde au fost repartizaţi prizonierii de război români capturaţi de Uniunea Sovietică de-a lungul perioadei 22 iunie 1941 - septembrie 1944. Lagărul Spassk 99 din Kazahstan rămâne însă unul din cele mai mari lagăre unde au fost trimişi militarii români, având în vedere că în perioada 1941-1950 s-au perindat pe aici 7.847 de prizonieri de război (cam cât un întreg orăşel de dimensiunea Bustenilor). Însă în regiunea Karaganda se mai aflau alte două mari lagăre care nu au fost (încă) cercetate: Djezkazgan şi Balhas. Până la urmă nici numărul exact al prizonierilor de război români în URSS nu este stabilit, chiar şi sursele sovietice oferă mai multe variante de lucru, de la una minimală, de numai 187.367 până la 236.420. Un sfert de milion de oameni este o cifră mult mai rezonabilă, având în vedere şi numărul de militari care nu au ajuns niciodată în lagăre pentru a li se stabili identitatea şi a fi preluaţi de administraţia penitenciară sovietică, murind în timpul marşurilor istovitoare sau în vagoanele suprapopulate.

Provenienţa prizonierilor de război din judeţul Prahova care au ajuns în acest lagăr mare din Karaganda este una destul de echilibrată, aproape toate localităţile fiind reprezentate. Însă se impun câteva precizări preliminarii. Birocraţia lagărului este interesată de soarta deţinutului doar atât timp cât el trăieşte sau moare în interiorul lagărului, odată transferat, urma lui se pierde în hăţişul Gulagului sovietic (structura în care au fost vărsaţi prizonierii de război, GUPVI fiind calchiată după cea a GULAGULUI). În multe din listele publicate în volum este specificat, în cadrul rubricii „locul naşteri”, doar judeţul (57 trecuţi cu menţiunea jud. Prahova- o dată apare şi forma sa slavizată Prahovo, iar altundeva se specifică „fostul judeţ Prahova”, ceea ce denotă gradul de aproximare utilizat de sovietici care nu cunoşteau încă prea bine România). Cei mai mult provin din Ploieşti, fireşte, având în vedere că era şi este oraşul cel mai populat (17 din care trei au decedat în perioada 1942-43 când sistemul de detenţie sovietic a suferit pierderile cele mai mari, unul din ploieşteni fiind capturat în Caucaz – apare şi un anume Saba Iosif născut în 1927, civil, ajuns în lagăr la o vârstă destul de fragedă, 15-17 ani). În altă listă mai detaliată apar alţi doi ploieşteni (Ferenţ Ion şi Marinescu Gheorghe) ambii capturaţi în timpul ofensivei sovietice de la Cotul Donului din noiembrie 1942.
 În mod ciudat, având în vedere că cel de al doilea oraş prahovean ca populaţie era Câmpina, în listele cu cei aproximativ 7.000 de prizonieri de război români din lagărul Spassk 99 apare doar un anume Stoica Vasile Vasilievici (remarcăm moda rusească de a indica patronimul), născut în 1917 în Câmpina, judeţul Prahova, provincia Moldova (?) care a fost luat prizonier în iulie 1941 la Edineţ, în timpul luptelor pentru dezrobirea Basarabiei şi care a decedat la 27 august 1942, după doar un an de captivitate sovietică. Pe o altă lista am regăsit un anume Radu Emil Gheorghe cu menţiunea „Câmpia, România” ceea ce dat fiind necunoaşterea sovietică ar putea fi de fapt Câmpina.
 Aproape toate localităţile din Prahova şi-au trimis, vrând nevrând, fiii în lagărul Spassk 99 din Kazahstan: Filipeştii de Pădure (1), Comarnic (1, decedat în 1942), Telega (4, doi transferaţi, altul transferat la spital şi ultimul decedat în 1941) Chiojdeanca (1 transferat), Starchiojd (1), Blejoi (1), Buda (1 decedat) Slănic (1), Drăgăneasa, acum sat în com. Proviţa de Jos (1), Ceraşu (1), Bucov (1), Boldeşti-Scăeni (1), Târgşoru-Nou acum sat în Ariceştii Rahtivani (1 decedat 1942), Slon, sat în comuna Ceraşu  (1 decedat în 1942), Brazi (1), Urlaţi (un caporal), Apostolache (1), Şoimari (1), Băneşti (4, unul murind în 1946), Albeşti (1 căzut în captivitate la 25 august 1944 lângă Bacău), Văleni (2, Ciobanu Ghe. Ion născut în 1915 soldat, decedat în 1945 şi Gheorghe Mihai Ion, caporal, luat prizonier în cleştele de la Kleţkaia, după spargerea frontului de sovietici în zona Stalingradului - a se vedea memoriile lui Radu Mărculescu), Vărbilău (1), Floreşti (1), Tomşani (1), Mizil (1), Proviţa de Sus (un sergent), Azuga (1), Ciorani (1), Adâncata (1) Diţeşti, sat în com. Filipeştii de Pădure (1 decedat în 1942), Fîntînele (1), Păuleşti (1). 
În mod sigur numărul prahovenilor care au trecut doar prin Spassk 99 este mai mare având în vedere carenţele şi necunoaşterea sovieticilor. Având în vedere că nu ştim (deocamdată) câţi ofiţeri au fost luaţi prizonieri de sovietici, până când nu se va studia şi arhiva lagărului de la Oranski, aceştia fiind separaţi imediat de restul trupei pentru a nu o mai putea influenţa şi organiza, totuşi studiind nenumăratele liste cu prizonieri am remarcat faptul că o proporţie însemnată din militarii români ajunşi la Spassk 99 originari din Prahova aveau grade inferioare (sergenţi, sergenţi majori, plutonieri sau fruntaşi) această realitate explicându-se şi prin gradul de alfabetizare din Prahova care era mult mai mare, judeţul fiind industrializat şi urbanizat (cel puţin pentru standardele anilor 1930-40) faţă de alte judeţe agricole şi sărace ale României Mari. Iar sergenţii trebuiau să ştie neapărat să citească (ordinele). Nu ştim ce s-a ales de cele mai multe destine prahovene din lagărul Spassk 99 deoarece fie nu se oferă informaţii mai detaliate, fie prizonierii au fost transferaţi (dar asta nu înseamnă că au scăpat de la moarte) unii fiind eliberaţi în final. Toţi cei care au murit au făcut-o la scurt timp după ce au ajuns în prizonierat în cumpliţii ani 1942-43 când prizonierii de război au fost puşi la munci grele, în condiţii groaznice (suprapopularea barăcilor) fiind foarte prost hrăniţi.


Listele cu numele miilor de oameni care au trăit, uneori au supravieţuit, dar sigur s-au chinuit şi au murit, ascund tragediile care au avut loc şi în cadrul lagărului Spassk 99 a cărui populaţie a fost sensibil egală cu a unui oraş de mărime medie, indiferent care a fost fluctuaţia deţinuţilor (locul celor morţi şi îngropaţi în morminte comune, la grămadă, abia acoperiţi cu 20-30 cm de pământ iar iarna cu un strat subţire de zăpadă, pământul fiind îngheţat bocnă, fiind luat de alte transferuri din alte lagăre). Relevant este şi că după 1950 regimul sovietic a înfiinţat exact în aceste locuri un tancodrom ca şi cum nu ar fi găsit suficient spaţiu în imensa şi deşertificata RSS Kazahă! Sperăm ca efortul Asociaţiei Naţionale a Tinerilor Istorici din Republica Moldova care a derulat proiectul Expediţiile Memoriei să continue laborioasa muncă, oferind informaţii relevante despre alte lagăre pe unde au trecut şi  murit români, în ciuda faptului că efortul este unul supraomenesc având în vedere amploarea sistemului Gulagului sovietic [2] (considerând Gulagul la nivel generic, cu toate subdiviziunile şi nuanţele represiunii staliniste).
 Codruţ CONSTATINESCU




[1] Spassk 99. O istorie a prizonierilor de război români din Kazahstan în documente, Nurlan Dulatbekov, Octavian Ţîcu, Silviu Miloiu, Editura Eikon, Bucureşti, 2016 – 601 pagini.
[2] Pentru o imagine de ansamblu se poate consulta Viaţa şi moartea în Gulag, Editura Vremea, Bucureşti, 2016.