29 august 2017

Războiul pentru Băile Minerale Telega continuă

Administratoarea Băilor Centrale îl acuză pe primarul comunei că vrea să o distrugă

Acum o lună, informam cititorii despre faptul că Băile Minerale Telega sunt în pericol de a fi închise, iar administratoarea  Băilor Centrale (cum se mai numesc acestea), Virginia Cacarumbas, încearcă din răsputeri să păstreze baza balneară în stare de funcționare, în ciuda faptului că firma sa, Oaky SRL, cea care a câștigat concesiunea pentru administrarea Băilor timp de 49 de ani, este în insolvență. 


Controale ale OPC
Imediat după articolul amintit, colectivul publicației noastre a intrat în concediul de odihnă. În zilele următoare, la un control al OPC Prahova, au fost găsite la Băile Centrale câteva nereguli: la podețele de scânduri de pe plajă, la scările pe care oamenii coboară în lac, la cabinele de schimb ș.a. De asemenea, și la bucătărie. După realizarea amenajărilor solicitate (lucrările au durat o săptămână), Băile au fost redeschise (mai puțin bucătăria). În legătură cu anvergura modernizărilor, părerile beneficiarilor au fost și sunt împărțite. Există pe acest subiect două școli de gândire. Cei tineri sunt de părere că se impuneau modernizări serioase, chiar dacă volumul lucrărilor ar fi dus la creșterea prețului biletului de intrare. Cei mai mulți, oameni maturi sau în vârstă, majoritatea dintre ei veniți din București, cereau cu îndârjire amenajări minimale, pentru ca tarifele să rămână neschimbate. În acest sens, un pensionar bucureștean ne-a declarat următoarele: ”Noi nu vrem lux, noi am venit aici ca să ne găsim sănătatea în proprietățile miraculoase ale apelor acestui lac excepțional, mult mai sărat decât lacurile din apropiere. Dacă am fi vrut lux, ne duceam la o stațiune selectă din țară. Aici e de noi, lacul este aproape de București și de Brașov. Tinerii care vor standarde ridicate la îmbăiere poate că ar fi bine să se ducă la un parc acvatic sau la un ștrand ultramodern din Capitală. Băile Minerale Telega nu sunt de fițe.” Adevărul este că actualele Băi Centrale au, în bună măsură, aerul și atmosfera unor băi minerale vechi de peste un veac. Cine este melancolic după vremuri de mult apuse, în care locomotivele erau la putere, nu automobilele de mare viteză, iar ziarele erau  zeițele absolute ale informației, în care lumea care venea la băi era mereu aproape aceeași, drept pentru care foarte mulți vizitatori se cunoșteau între ei, cine este iubitor de așezăminte balneare patriarhale încărcate de patina timpului secular și de farmecul plin de mister al unui ținut încremenit în timp, cine iubește moda vintage, atunci acela să vină la Băile Minerale Telega. Iar cine nu, să-și aleagă o stațiune modernă și luxoasă, pentru că sunt destule în județ și în țară. 

Războiul se întețește
Într-un ziar electronic din Ploiești se menționa că primarul comunei vrea să trimită Garda de Mediu la ministațiunea din centrul Telegei. Patroana firmei Oaky crede că primarul Gheorghe Ilie o dușmănește de moarte și că vrea să-i distrugă afacerea și să-i desființeze concesiunea, fiind înțeles în acest sens cu patroana firmei care administrează Băile Șoimul, situate la 500 de metri mai sus, spre Melicești. Este curios totuși faptul că primarul comunei, aflat la al treilea mandat (mandate precedate de un mandat de viceprimar, în perioada 2004 – 2008), nu a văzut, în peste un deceniu în fruntea primăriei, neregulile din concesiunea firmei Oaky, pe care le semnalează și le critică azi cu atâta îndârjire, înfierând-o pe Virginia Cacarumbas cu o mânie aproape proletară, care ne amintește de vremurile de dinaintea Revoluției din Decembrie. Pentru ca cititorii noștri să tragă singuri concluziile care se impun, redăm mai jos punctele de vedere ale celor doi protagoniști din războiul pentru Băile Telega, băi benefice nu doar în clasicul tratament al bolilor reumatismale şi de articulaţii, ci şi în tratarea multor afecţiuni pe care nici nu le-ai bănui vindecate de o apă sărată. 

Administratoarea Băilor este nemulțumită de primar
Virginia Cacarumbas: „Primarul Gheorghe Ilie nu este în stare să-și desfunde izvorul de ape minerale sulfuroase acoperit în urma unei alunecări de teren, care stă de ani de zile în paragină, izvor de la care au primit sănătate multe generații de telegeni, consumatori ai apei miraculoase. Deși ar putea foarte ușor să împrejmuiască locul și să protejeze izvorul acoperindu-l cu o construcție ușoară, simplă, iar apoi să pună un om de pază. Ce-i așa de greu? Tot primarul este cel care nu reușește de ani de zile să realizeze canalizarea comunei, și nici să bage conducta de apă potabilă la Melicești, că vin oamenii din satul Melicești la mine ca să ia apă din interiorul Complexului. Nu e în stare să amenajeze lacul de peste deal, care a ajuns un fel de băltoacă mai mare. Nu este în stare să reabiliteze Tabăra de copii Telega, ajunsă și ea o ruină, din cauza acestui așa-zis gospodar al comunei care nu gospodărește nimic, căci pe ce pune el mâna praful se-alege. Nu mai vorbesc de imobilele fostei închisori Doftana, cărora nu le-a găsit o destinație corespunzătoare, astel încât acestea să fie o sursă de venituri la bugetul comunei. Foarte puțini oameni, primarul și apropiații săi, știu ce se întâmplă în spatele porților închisorii. Nu a reușit să repare căminul de la Buștenari, dar nu doar că nu a reușit, dar nici măcar nu vrea să îl repare, deși sunt mulți localnici care i-au cerut acest lucru. De aproape 10 ani conduce comuna, dar nu știe nici el încotro vrea s-o îndrepte, pe ce direcție... După ce că în atâția ani nu a reușit să realizeze nimic bun, după ce că a distrus atâtea în Telega, acuma vrea să distrugă și singurul lucru bun care mai funcționează în comuna asta: Băile Minerale Telega, băile acestea din centrul comunei care continuă să reprezinte o adevărată oază de sănătate. Vrea să mă dea în judecată că nu am respectat caietul de sarcini, deși eu l-am respectat. Am avut băi calde, dar clădirile s-au prăbușit la o alunecare de teren. Am făcut parcare, ca să nu stea mașinile în stradă.  


Am construit căsuțe de camping, dar acuma ele sunt în proprietatea asociației Hexi Farma Med, care le-a cumpărat după ce acestea au fost scoase la licitație de către ANAF. Am băgat mulți bani într-un hotel din vecinătate, pe care nu am reușit să-l termin, fiindcă mi l-au luat și pe ăsta, după ce mi s-a cerut intrarea în insolvență. Am investit de două ori mai mult decât mi se cerea prin caietul de sarcini. Am avut numeroase alunecări de teren, cea din primăvara lui 2009 făcând ca nivelul apei din lac să coboare cu 5 metri. Eu trebuie să am în permanență bani mulți pregătiți, deoarece mai ales primăvara se produc adesea alunecări de teren din cauza cărora am pierdut multe cabine cu căzi, căsuțe de camping etc. După aluncări de teren, lucrările de consolidare a malurilor lacului sunt extrem de scumpe. Fiind o investiție privată, trebuie să ne descurcăm cum putem, cu resurse proprii. Recent, am avut activitatea suspendată câteva zile, în urma unui control OPC, dar după ce a văzut că am îndeplinit toate condițiile cerute, inspectorul OPC ne-a dat voie să funcționăm din nou. Acuma toată lumea este mulțumită. Tot ce mi-au solicitat cei de la Primărie am dus la îndeplinire. Tot ce mi-a cerut primarul am făcut. Și-atunci, mă întreb, de ce vrea să mă distrugă? De ce trimite presa și atâtea controale (OPC, ISU, Ministerul Turismului), peste noi? Să nu fiu înțeleasă greșit, nu avem nimic de ascuns presei, dar toată lumea știe că, la o inspecție făcută la sânge, este imposibil să nu ți se găsească ceva în neregulă. Nu neapărat o neregulă gravă, dar oricum, o neregulă. Ce rău i-am făcut eu primarului? Din câte se aude, vrea să se alieze cu patroana Băilor Șoimul (de lângă Lacul 2), cele situate mai sus de noi, cu care este în relații de cumetrie, ca să îmi desființeze concesiunea și să modernizeze Băile Centrale cu fonduri europene. Păi, el n-a fost în stare să gestioneze cum trebuie fondurile comunei, adică sume mult mai mici, și crede cineva că va fi în stare să gestioneze milioane de lei, bani europeni? Nu mai zic că nu se înțelege cu o jumătate din comună, iar cealaltă jumătate nici nu vrea să-l vadă și să-i vorbească. Sunt mulți turiști care ajung la noi crezând că au ajuns la Băile Șoimul, fiindcă așa le indică GPS-ul din mașină, ceea ce înseamnă, probabil, că adresa noastră a fost însușită de concurență. Nu mai existăm nici pe internet, pe motoarele de căutare, dar cine ne-a furat domeniul de pe net nu pot să vă spun. Vom cerceta și noi acest aspect, cât de curând, pentru că o investigație se impune, ca să se facă dreptate și lumină în concurența neloială prin  care ne lovesc pe la spate unii oameni de bine, nu știm cine deocamdată. În general, clienții noștri nu vor ca băile acestea să devină băi de lux, fiindcă asta înseamnă ca biletul să se scumpească de câteva ori, iar accesul suferinzilor să fie limitat, ținând cont că vor intra numai cei bogați. Astăzi, pentru localnici, preţul biletului de intrare este mai puţin de jumătate din valoarea tarifului normal. S-a și făcut o petiție în acest sens, redactată de câțiva clienți mai vechi din București, care vin la acest lac sărat de mulți ani, prin care se cere să se salveze Băile Minerale Telega.  Petiția a fost semnată de aproape 500 de persoane. Și-atunci întreb încă o dată: de ce vrea să distrugă primarul comunei această investiție care merge bine? De ce vrea să mă distrugă? Îl rog pe domnul primar și pe această cale să spună public: Ce mi-a cerut și nu i-am dat?”.

Primarul e nemulțumit de administratoarea Băilor
Gheorghe Ilie: ”Eu nu vreau să comentez declarațiile acestei femei, o mare decepție pentru mine, despre care m-am lămurit ce-i poate pielea. Nu are nici puterea de a înțelege cum stau lucrurile, dar nici talentul de a desfășura activități economice profitabile și ei, și comunei. Prestarea unor servicii publice din care să câștige numai ea, asta-i place cel mai tare. Are comportamentul unei negustorese din Evul mediu. N-am cu cine să vorbesc, însă nici nu o pot lăsa să facă o grămadă de bani în Telega, dar să nu investească nimic în amenajarea acestei baze balneare, care este un bun al comunei, până la urmă. Lacul 1 nu îi aparține, ci îl are doar în concesiune. Nu o pot lăsa să stoarcă bani din bunurile comunei, iar cu banii obținuți să facă croaziere de lux după ce se termină sezonul estival și părăsește baza balneară. 


De fapt, bază balneară e mult spus, pentru că azi arată ca o ruină. Știe ea foarte bine despre ce croaziere este vorba. A pus niște mochetă pe scări și a îmbrăcat malurile lacului cu o plasă antimizerie. Astea-s investiții?! Nici trepte la scările de intrare în lac nu are. Oricum, alte cheltuieli nu va mai face, oricât s-ar degrada aceste minime amenajări. Vă garantez acest lucru. Acuzațiile pe care mi le aduce nu au niciun temei și, la început, mă gândeam să nu le comentez. Nici măcar cu un cuvânt. Să nu le bag în seamă. Dar din respect pentru alegătorii mei voi da câteva explicații. Canalizarea comunei nu o facem cu fonduri locale, ea fiind prinsă în master-planul gestionat de operatorul județean de apă Hidro Prahova (suntem într-o asociere cu comunele Scorțeni și Bănești). Lacul de peste deal este proprietatea comunei, dar totodată este înconjurat aproape din toate părțile de proprietăți private. Însă îl avem în vedere ca obiectiv de investiții pentru viitor. Pe terenurile din incinta fostei închisori au drept să cosească iarba ca să facă fân toți localnicii crescători de animale, conform unei hotărâri a Consiliului Local Telega. Nu se întâmplă nimic ilegal în incinta închisorii, nici în clădiri, nici pe numeroasele hectare din jur. Primăria a chemat în judecată firma Oaky, cea care a câștigat acum 14 ani concesiunea folosirii Lacului 1, pentru nerespectarea caietului de sarcini. Hotel nu are dna Cacarumbas, căbănuțele nu-a ale ei, ci ale firmei Hexi Farma Med, un ong cu care administratoarea firmei Oaky are ciudate contracte de colaborare pe bază de voluntariat. În trecut, înainte de a le concesiona firmei Oaky, Lacul 1 avea lângă el 30 de cabine cu căzi pentru băi calde, nu 6 cabine, câte a realizat firma Oaky, și alea, din câte știu, fără autorizație de construire. Oricum, în procesul pe care i l-am intentat Virginiei Cacarumbas, voi cere unui lichidator judiciar să-mi predea terenul Băilor liber de sarcini, așa cum era la organizarea licitației pentru concesionarea Lacului 1.”

Lacul Telega, printre cele mai sărate din Europa
Dintre cele trei lacuri sărate existente în centrul comunei, Lacul 1, administrat de firma Oaky, este  cel mai sărat și cu mineralizarea cea mai bogată (în afară de sare, se găsesc în apa acestui lac fier, iod, calciu, magneziu, potasiu, amoniu, sulf, în cantități apreciabile și în diferite combinații chimice). După mineralizarea apei izvorului natural din Poiana Câmpina, cel care alimentează bazinele din Baza de Tratament SanConfind (321 g/l), urmează valoric mineralizarea Lacului 1 de la Băile Minerale Telega (273 g/l), valoare care îl situează printre cele mai sărate lacuri din Europa.  Lacul 2 de la Băile Șoimul era, acum cinci decenii, cel mai sărat din comună, dar o masivă alunecare de teren din dealul învecinat a micșorat extrem de mult suprafața apei și a acoperit cu mult pământ zăcămintele de sare de pe fundul lacului, diminuând serios salinitatea și mineralizarea acestei ape, care se numea odinioară Lacul Palada. Cand spui sare în pământ, spui comuna Telega, însă, din nefericire, spui şi alunecare de teren.  Dar când spui lac sărat, spui sănătate, întrucât băile cu apă sărată, se ştie, sunt benefice în tratamentul multor boli. 


Existenţa comunei Telega este atestată documentar încă din 1562, istoria acesteia fiind strâns legată de exploatările de sare ce au asigurat dezvoltarea economică a localităţii în evul mediu şi mult după aceea. În acelasi timp, Ocna Telega a fost folosită şi ca loc de închisoare, aici fiind întemniţat, printre mulţi alţii, cunoscutul haiduc Iancu Jianu. Pentru colectarea sării, ocnaşii săpau gropi adânci de aproape 100 de metri în muntele de sare peste care se întinde comuna. Una din aceste gropi, săpată de ocnaşi în 1568, nu departe de centrul satului Telega, a fost abandonată, urmarea fiind umplerea ei cu apă  provenită din ploi şi topirea zăpezilor. Acest lucru a dus la formarea Lacului 1 (pe vremuri denumit Lacul Luca), vechiului lac sărat din centrul comunei Telega, în jurul căruia s-a dezvoltat astăzi celebra ministaţiune Băile Minerale Telega, un important reper al turismului medical practicat în zonă. 
Adrian BRAD

Editorial. O VIZITĂ DESPRE NOI

Vizita președintelui Franței la București nu a fost neapărat ilustrativă pentru relațiile bilaterale, eu vă propun să o citim ca o oglindă care ne-a reflectat vreme de cîteva ceasuri mizeria proprie. Nu sînt deloc specialist în politică externă, dar am resimțit această întîlnire fugitivă ca pe o umilință. Binemeritată, să fim bine înțeleși. Numai din vina noastră, care ne-am situat dintru început în postura aborigenului fericit că i se arată ceva cu sclipici. Să vină un străin să-ți spună că ai probleme cu justiția, e ca și cum ai primi musafiri care să-ți spună că n-ai mai dat cu aspiratorul prin casă de multă vreme. Adevărul nud este că singurul punct tare din faimosul program de guvernare al lui Dragnea este abolirea independenței justiției. Tot ce face de la începutul guvernării înspre asta este țintit. Restul actelor este subordonat acestui scop major. Degeaba ne spun străinii asta, dacă „poporul” e sensibil doar la șirul nesfîrșit de chermeze populare și pseudo-măriri de venituri! 

foto: news.ro
Macron (un tip visînd la gloria politico-economică a Franței de odinioară și de aceea în curînd în conflict cu d-na Merkel) a venit, și-a impus punctul de vedere şi a plusat profitînd la maximum de umilința oficialilor români (cu cine să discuți: cu Tudose, cu Meleșcanu, cu Liliana Țuroiu - nu e nimic dacă nu știți cine este, e cea mai bună dovadă asupra adevărului a ceea ce scriu aici, cu Firea, cu Țuțuianu, cu Victor Negrescu?). Ne trebuia măcar un singur om de pregătirea lui Macron. Știți vreunul în conducerea executivă sau legislativă a României? Tocmai de aceea laud intuiția Digi24 TV de a-l invita să comenteze evenimentul pe Gabriel Liiceanu, nu alți „specialiști” cu care ne intoxică TVR sau RRA. Daraș face o ușoară completare la modul în care filozoful a comentat stupida teorie a „mersului la înalta poartă”. Cîndva, existau în Europa așa zisele „mari puteri”: Anglia, Franța, Germania. Orice se făcea politic pe continent era, finalmente, decis de jocul de interese dintre aceste puteri și imperiile lor. Acum, trăim într-o retorică egalitaristă. Dar marile puteri există în continuare și se comportă ca atare. Diktaturile d-nei Merkel sau ale Bruxelles-ului sînt curente. Iar comportamentul lui Macron s-a înscris perfect în această linie de conduită. Este interesul Franței sau Germaniei să mai scadă numărul de  muncitori veniți din Est? Impunem chestia asta, mascată sub o complicată retorică, dar în esență problema este că nu ne mai convine circulația liberă a oamenilor de la est la vest, ci numai libera circulație a mărfurilor de la vest la est. Avem nevoie de bani pentru milioanele de imigranți care nu contribuie cu nimic la PIB-ul țării gazdă. Europa cu două viteze și alte bazaconii de genul acesta maschează (prost) o ipocrizie imensă, nimeni nu are curajul să spună: da, nu sînteți egali! Oameni ca Orban sau Beata Szydlo, prim ministru al Poloniei, spun lucruri neplăcute pentru timpanele de la Bruxelles, poate neconvenabile ideologic, dar au măcar meritul de a combate enorma ipocrizie a liderilor europeni. Da, există mari puteri și ar fi mai cinstit și mai folositor pentru toată lumea să o recunoaștem pe față. La București s-a auzit un discurs fad, fără nicio afirmare a intereselor naționale. Cei care au fixat programul președintelui Franței la București au fost, după a mea părere, foarte prost inspirați ducîndu-l la Muzeul Satului. Dacă vizita ar fi durat 2-3 zile, da, mai mergea, dar pentru cîteva ore cît a stat aici, e o imagine foarte proastă pe care am dat-o. Eu l-aș fi dus la Măgurele, să viziteze laserul în construcție, acolo e România viitoare, nu cea trecută. Pe asta ar fi mai bine să ne-o asimilăm noi mai întîi așa cum trebuie. Așa, am folosit un prilej politic rar pentru a oferi lumii și prietenei noastre tradiționale, Franța, imaginea unei țări subdezvoltate, de un folclorism rudimentar. I-aș fi oferit prilejul unei conferințe la Ateneu despre relațiile româno – franceze sau despre Europa de mîine, sînt sigur că întîlnirea cu intelectualitatea noastră francofilă ar fi fost mult mai folositoare, mai spornică. Încă o ocazie ratată. E clar că o țară complet lipsită de repere, cînd are de dat astfel de examene (căci de un examen a fost vorba, la care am picat, fiind complet nepregătiți), în disperare de cauză, se duce la trecut (un trecut edulcorat și prost prezentat, finalmente complet incult) crezînd că acolo are un teren solid sub tălpi. Veste proastă: o casă se construiește dinspre viitor spre prezent. Adică îți trebuie mai întîi proiectul. Asta trebuia să-i arătăm președintelui Macron ca să-i cîștigăm (să ne cîștigăm) respectul: proiectul cu ceea ce vrem să facem din România. Firește că ne pufnește rîsul dacă ne gîndim că cineva din actualul guvern ar putea vorbi cu cap și coadă o jumătate de oră despre asta. Despre „proiectul de țară”. De asta ne-am făcut de rîs în fața lui Macron (și ne facem în continuare, comentînd țigănește mai degrabă toaletele doamnelor decît profunzimea raportării noastre la valorile democratice). Paradoxul este că România e o țară mult mai racordată la actualitate (în bine și în rău deopotrivă) decît au prezentat-o politicienii noștri fără viziune președintelui francez. Dar nu la nivel politic. De aceea vizita domniei sale ne-a pus în față o oglindă care ne arată așa cum sîntem politicește: urîți și proști.
Christian CRĂCIUN

Strada Tineretului merită o asfaltare și o spargere a ghinioanelor

Strada Tineretului a fost urmărită de un șir de ghinioane în refacerea infrastructurii sale. Ghinioane garnisite bine cu indolența autorităților și cu neprofesionalismul celor care au executat lucrări de reabilitare a rețelelor de gaze și apă. În 2014, municipalitatea a vrut să treaca la asfaltarea ei, dar oamenii s-au opus (e poate singurul caz în care locuitorii unei străzi se opun asfaltării acesteia), și bine au făcut, deoarece rețelele de gaze și de apă ce treceau pe sub artera amintită erau în mare suferință. Numeroasele intervenții la branșamentele țevilor de gaze aduseseră cu sine la fel de numeroase petice în carosabilul (și așa, afectat), al străzii, astfel încât aceasta ajunsese să aibă nu un aspect tineresc (cum i-ar putea sugera propria denumire), înfățișarea străzii ducându-te cu gândul chiar la un peisaj de după război. 


Și de parcă nu era de ajuns, fisurile din conducta principală de apă făceau ca beciurile și grădinile multor gospodării să fie inundate. Oamenii au făcut și o petiție în care cereau remedierea situației, iar în urma petiției, municipalitatea a notificat firma ce ar fi trebuit să facă asfaltarea să nu mai înceapă lucrările. După înlocuirea conductelor vechi de gaze, s-a trecut la înlocuirea conductei de aducțiune a apei potabile. Aici, din cauza unei grave neglijențe din partea celor care au condus lucrările investiției, malurile de pământ ale șanțului în care s-ar fi postat magistrala de apă s-au prăbușit peste doi muncitori, iar în urma incidentului, transformat într-un accident de muncă letal, unul dintre lucrători a decedat, celălalt fiind grav rănit. Ancheta penală care s-a deschis a dus la sistarea lucrărilor, iar cum în România un proces durează nepermis de mult, investiția a încremenit în peisaj aproape un an de zile. 
În fine, s-a terminat și cu modernizarea conductei de apă, iar funcționarii Primăriei au notificat firma Cast, responsabilă cu asfaltarea, că poate începe turnarea covorului asfaltic. Constructorul nu a trimis niciun răspuns Primăriei, dar nici oameni pe strada Tineretului, ca să înceapă treaba. Mai bine zis, ca să o termine cât mai repede, într-o execuție corespunzătoare, asfel încât chinurile locuitorilor acestei străzi ghinioniste să ia sfârșit, după patru ani plini de amar, în care oamenii nu au simțit deloc că trăiesc în al doilea municipiu al județului. Strada Tineretului merită o asfaltare, după atâția ani de refaceri și prefaceri.
Adrian BRAD

O sărbătoare: Ziua Limbii Române

La Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza” din Câmpina s-a marcat în avans Ziua Limbii Române cu o manifestare literar-muzicală şi plastică desfăşurată în sala Constantin Radu, sâmbătă, 28 august, de la ora 11.00.


Sub „bagheta” scriitorului Florin Dochia, au fost prezentate cărţi de poezie semnate de Liliana Ene (o excelentă traducere din opera lui Arthur Rimbaud – „Illuminations / Iluminări”), Violeta Anciu („alte maşini şi un fotograf amator”) şi Ioana Sandu („Safire şi îngeri”; „Tiparul dinăuntru”). În sală se aflau expuse lucrări de pictură şi sculptură mică semnate de Mihai Boroiu şi o mulţime de cărţi şi reviste editate la Câmpina, cu autori câmpineni ori aduse de poeţii invitaţi, acestea din urmă constituindu-se într-un benefic schimb între cei prezenţi. Reprize muzicale au fost oferite de Ştefan Alexandru - Saşa, aplaudat cu generozitate la scenă deschisă.


Partea a doua, şi cea mai consistentă, a fost dedicată recitalurilor personale ale celor 36 de scriitori prezenţi, venind din Braşov, Bucureşti, Buzău, Galaţi, Ialomiţa, Maramureş, Mureş, Prahova: Liliana Ene, Romeo Ioan Roşiianu, Valeriu Valegvi, Diana Trandafir, Violeta Anciu, Dan N. Minoiu, Irina Lazar, Ştefan Al.-Saşa, Mihaela Roxana Boboc, Ioana Sandu, Anastasia Tache, Maria Dobrescu, Firiţă Carp, Florentina Loredana Dalian, Coca Popescu, Daniela Marginean, Florin Ciocea, Christian Crăciun, Florin Dochia, Mioara Bahna, Adela Conciu, Adrian G. Secară, Raul Sebastian Baz, Marieta Rădoi, Ana Hâncu, Valentin Irimia, Ada Nemescu, Serghie Bucur, Dorel Vidraşcu, Codruţ Radi, Corenel Cubleşan, Costel Bunoaica, Vasile Ioan Ciutacu, Emil Almăşan, Corin Culcea, Florin Frăţilă. 
Abia după ora 16.00, „Maratonul de poezie” a luat sfârşit, în sala aşezământului cultural, pentru a continua pe terasa unui restaurant, ascunsă în pâlcurile de arbori care înconjoară oraşul…  

CÂMPINA - O ISTORIE ÎN DATE. 110 ani de la moartea lui B. P. Hasdeu

1907, august, 29. După ce în ediţia sa de marţi, 28 august, anunţa moartea lui B. P. Hasdeu, survenită cu trei zile mai înainte, „la orele 12 şi 5 minute (...) după o lungă agonie”, revista „Tribuna” publică integral, în ziua următoare, testamentul lui B. P. Hasdeu, „autentificat la secţia de notariat a tribunalului Ilfov”. Textul este reluat integral în pagina 2 a suplimentului revistei „Tribuna” de vineri, 31 august 1907, care la pagina 4 prezintă şi câteva detalii despre înmormântarea savantului.
„Testament.
Eu Bogdan Petriceicu Hasdeu, în deplinătatea facultăţilor mele intelectuale, slobod de orice înrâurire fac testamentul de faţă.
Din ce se compune averea. În primul rând constat că averea mea se compune din cele ce urmează:
1. Castelul «Iulia Hasdeu» din Câmpina str. Municipală, cu terenul său începând din stradă până în fundul proprietăţei mele şi cu atenansele castelului. Aceste atenanse sunt formate dintr-un corp de case pentru locuinţă de stăpân şi de un al doilea corp servind pentru bucătărie şi locuinţă de servitori. În sfârşit din diferite alte mici construcţiuni cari se găsesc pe terenul castelului.
2. Întreaga avere mobilă aflată în castelul «Iulia Hasdeu», compusă din cărţi, tablouri, obiecte de artă, mobilier etc.
3. Manuscrise.
4. Terenul în lăţime de aproximativ 8 metri, situat în partea de nord a castelului (vecinătatea Gârbăcica) pe care teren sunt construite o casă pentru portar şi al doilea corp de casă format din două odăi cu un antreu. Acest teren l-am separat încă din viaţă de proprietatea castelului printr-o despărţitură care se începe din strada Municipală şi merge până în fundul proprietăţii mele. 
5. Mobilierul necesar de locuinţă aşezat în cele două construcţii de pe acest teren.
Legatarul universal. Asupra acestei averi, precum şi asupra oricărei alte averi ce se va afla în momentul morţii mele, institui legatar universal pe Alteţa Sa Regală Principele Nicolae al României. Aceasta ca un omagiu de adâncă veneraţiune pentru dinastia domnitoare a Hohenzollernilor şi a o întrupare a speranţelor României viitoare.
Alteţa Sa Regală Legatarul meu universal va binevoi să primească rugămintea ca din averea ce o las moştenire să predea femeii Anica Manolescu, care ca menageră a purtat supravegherea bătrâneţelor mele şi dacă va purta aceeaş grijă până la moartea mea, imobilul de la numărul 4 (patru) cu obiectele de mobilier provăzute la numărul 5 (cinci) de mai sus.
Dacă însă Alteţa Sa Regală Principele Nicolae va preferi să reţie întreaga avere mobiliară şi imobiliară ce voiu lăsa în momentul morţii mele, atunci va avea facultatea să servească femeii Anica Manolescu o sumă de 20.000 lei (două zeci mii), liberând astfel succesiunea de orice sarcină. 
În toate cazurile rog pietatea A.S.R. Principelui Nicolae întreţinerea foarte modestă a mormântului funerar al familiei Hasdeu din cimitirul Şerban Vodă, unde şi eu doresc să fiu înmormântat.
Manuscrisele provăzute la numărul 3 (trei) doresc să fie încredinţate dlor Ciocazan, advocat şi Iuliu Dragomirescu, advocat şi publicist, care le vor da destinaţiunea pe care o vor crede mai nimerită. 
Tot dlor C.M. Ciocazan şi Iuliu Dragomirescu las exclusiv exercitarea dreptului legal de proprietate asupra tuturor operelor mele literare şi ştiinţifice, rugându-i însă ca să depună sumele cari le vor reveni la Casa de depuneri, alcătuind un fond numit Iulia Hasdeu, din care cu vremea se vor ajuta lucrările literare şi ştiinţifice cu caracter spiritualist şi liber evanghelic, pe cari le vor afla meritorii.
În caz de caducitate a acestui testament, întreaga avere o las executorilor testamentari mai jos prevăzuţi, cu obligaţiunea de a îndeplini dorinţele mele în ce priveşte femeia Anica Manolescu şi întreţinerea cavoului.
Executorii testamentari devenind astfel legatarii mei vor consacra castelul unui cult spiritualist, transformându-l într-un templu sau muzeu, cum vor socoti mai bine în majoritatea dlor, sesizând intenţiunile şi credinţa mea.
Pentru întreţinerea lor, executorii mei testamentari vor delega pe unul din dlor ca să vândă atât mobilierul şi obiectele caznice, conţinând lucrurile sacre, cât şi atenansele castelului cu terenul lor, până în strada Municipală din partea opusă terenului prevăzut la nr. 4, realizând astfel o sumă a cărui venit unindu-l eventual şi cu venitul operelor mele va fi îndestulător pentru acest scop.
În ce priveşte manuscrisele, rămâne neschimbată dispoziţiunea de mai sus.
Adaug în sfârşit, că orice alte testamente sau dispoziţiuni anterioare, ca spre exemplu cea făcută în favoarea fostului meu intendent Vasile Pascu, izgonit din serviciu, ca o slugă fără recunoştinţă şi periculoasă, sunt şi rămân revocate. 
Ca executori testamentari pentru aducerea la îndeplinire a ultimelor mele voinţe numesc pe dnii Emil Costinescu, fost ministru, C.M. Ciocazan, advocat, Barbu Delavrancea, advocat, Tudor Rădulescu, directorul Regiei monopolurilor statului, Gh. Ştefănescu, profesor la Conservator şi Iuliu Dragomirescu, publicist şi rog stăruitor să primească această sarcină.
Făcut la Bucureşti, astăzi douăzeci şi trei Noemvrie, anul una mie nouă sute şease.
B. P. Hasdeu,/ pensionar, Câmpina”.
(„Tribuna”, an. XI, nr. 191, 29 august/ 11 septembrie 1907)


1907, august, 31. Suplimentul revistei arădene „Tribuna” publică articolul nesemnat „Înmormântarea lui B. P. Hasdeu”:
„Luni la orele 11 şi 10 m. a.m. a sosit în gara de nord trenul în care se aflau rămăşiţele pământeşti ale lui B. P. Hasdeu.
În acelaş[i] tren au venit în Bucureşti şi dnii dr. C. Istrati şi C. Ciocazan, primarul Craiovei. 
Pe peron se afla o mare mulţime printre cari şi dnii A. Vlahuţă, G. Adamescu, D. Chiriac, [D.] Onciul, profesor universitar, Mehedinţi, profesor universitar, Tudor Rădulescu, Eugen Hoinescu, Holban, Göbl etc. etc. 
După ce a fost dat jos din vagon sicriul, P.S.S. arhiereul Nifon împreună cu un preot şi doi diaconi au oficiat un serviciu religios, după care sicriul a fost ridicat şi dus la carul funebru prin mijlocul mulţimei descoperite.
Sicriul a fost pus pe un car funebru tras de patru cai şi astfel s-a pus în mişcare străbătând cale[a] Griviţei, str. Polizu, Occident şi a intrat în calea Victoriei. În dreptul Academiei române cortegiul s-a oprit şi preoţii au rostit o rugăciune după care convoiul şi-a urmat drumul spre cimitirul Belu.
De carul funebru erau agăţate trei coroane mari de foi de stejar din partea «Academiei române», una de lauri în panglice negre «Din partea admiratorilor» şi una din flori naturale, din partea «Ministerului cultelor şi instrucţiunei publice». 
Convoiul funebru a ajuns la cimitirul Şerban Vodă pe la 2 p.m. Sicriul, purtat pe braţe, a fost dus la capela cimitirului, îmbrăcată toată în negru şi a fost aşezat pe un catafalc înconjurat de plante.
Slujba bisericească a început numaidecât, oficiind S.S. arhiereul Nifon, înconjurat de preotul bisericei Mihai Vodă şi doi diaconi. 
În tăcerea capelei, glasurile preoţilor se înălţau pline de acea neînţeleasă taină către care s-a înălţat pururea sufletul ilustrului răposat.
După slujba religioasă, dl. D. Onciul, profesor la facultatea de litere din Bucureşti, a rostit o frumoasă şi caldă cuvântare.
Dl Ilie Bărbulescu, din partea Universităţii din Iaşi, a rostit o cuvântare arătând însemnătatea operei de slavist a lui Hasdeu. După ce a amintit părţile minunate ale acestei opere uriaşe, d-sa s-a apucat însă să-şi facă propriul său elogiu, uitând că nu era nici loc nici timp pentru aşa ceva.
Apoi a răsunat «veşnica pomenire» din ce în ce mai pierdută, mai înduioşătoare şi sicriul ilustrului defunct a fost luat şi dus până la cavoul familiei, unde sunt îngropate şi soţia şi fiica sa.
Compania de bacalaureaţi a reg. 4 Ilfov nr. 21 a dat onorurile în vreme ce muzica aceluiaş[i] regiment intona imnul plin de misticism ce s-a cântat şi la moartea Iuliei Hasdeu”.
(„Tribuna”, an. XI, nr. 192, 31 august/ 13 septembrie 1907)
Ion T. ŞOVĂIALĂ

(Din volumul „Câmpina, pagini dintr-o posibilă istorie în date, oameni, fapte, evenimente, ipostaze, secvenţe de viaţă”, lăsat în manuscris de cel care a fost Ion T. Şovăială, regretat avocat şi publicist).

Atitudinea NU dăunează grav sănătăţii. TELEGA ŞI EŞECUL

Multe mici localităţi din România ar avea potenţial turistic dacă ar şti cum să-l pună în valoare, cum să pastreze patrimoniul istoric. Dacă în Transilvania fenomenul pare a lua amploare, impulsionat de mai mulţi factori (de la vizitele şi proprietăţile Prinţului Charles, până la vestigiile unui trecut medieval mult mai influenţat şi conectat la realităţile central şi vest-europene care chiar dacă a fost lăsat de izbelişte în comunism, măcar nu a fost pus la pământ în ciuda faptului că aceste vestigii nu au fost ridicate de poporul român care le-a moştenit, volens-nolens, după 1918), în schimb în celelalte regiuni istorice, dinamica este mult mai domoală. Cum nu am vizitat toate comunele şi oraşele din Muntenia, Moldova sau Dobrogea pentru a avea o imagine de ansamblu, mă voi referi doar la cazul comunei Telega, pe care-l cunosc îndeaproape pentru că se pretează de minune drumeţiilor cu bicicleta (plecând din Câmpina).


Fiecare drumeţie cu bicicleta îmi reconfirmă mai vechea mea teorie că geografia şi istoria ne favorizează/ ne-au favorizat, dar noi ne batem joc de ele. Altfel nu ai cum să înţelegi cum monumentul care atestă că prin prăpăditul sat Meliceşti a trecut Regele Carol I, zace uitat şi complet nevalorificat turistic. Una din legende spune că Domnul Carol I nu ar fi ales acest ţinut datorită faptului că armăsarul său şi-ar fi rupt piciorul pe acest drum. Dacă ar fi venit acum chiar cu un jeep negru, blindat şi fumuriu, şi-ar fi spart două pneuri şi baia de ulei, atât de bun este drumul de bolovani care face legătură între „centrul” satului Meliceşti şi singurul monument important din toată comuna Telega. Nu găseşti un indicator adevărat şi doar spre finalul traseului, probabil cei care locuiesc în zonă s-au gândit să-i ajute pe temerari cu o tablă pe care au zgâriat cu un cui mai ascuţit „Spre cruce”. Greşind drumul, la o mică intersecţie, un sătean mai în vârstă, care-şi făcea de lucru prin faţa gospodăriei, m-a abordat sfătos şi victorios, la întoarcere: „Flăcău, ai greşit drumul?” (După ce era evident că ajunsesem într-un tăpşan, am întrebat un localnic care mi-a indicat direcţia potrivită: coborâţi la asfalt şi apoi mai mergeţi zece metri şi abia după aceea o luaţi la stânga şi meeergeti... mergeti şi o să daţi de ea). I-am răspuns afirmativ şi l-am întrebat de ce nu pun şi ei un indicator, de ce nu se plâng primăriei. Răspunsul a fost unul moromeţian: „Ehe, flăcău, ştiinţa nu a ajuns aici!” Cum nu au ajuns nici drumurile asfaltate, căci până la Crucea Domnitorului am fost obligat să merg mai degrabă pe lângă bicicletă, de teama de a nu mi-o rupe în două şi a mă regăsi în imposibilitatea de a mă întoarce în Câmpina. 


Peisajul superb, îţi tăi răsuflarea şi te gândeşti că totuşi Carol I a avut ceva dileme. Cum este îngrijită Crucea este o altă poveste. De fapt este abandonată şi uitată, caii pasc prin zonă, iar balega te îmbie să o ştergi cât mai rapid. Monumentul este însă foarte interesant, cel puţin pentru cei care iubesc şi cunosc istoria noastră. A fost  ridicat în anul 1868 pentru a comemora un eveniment inedit. La venirea în ţară, domnitorul Carol de Hohenzollern Sigmaringen era în căutarea unui loc unde să îşi ridice viitorul castel. Ajuns şi în această zonă, ar fi luat drept semn rău accidentul calului pe care îl călărea (şi–a rupt piciorul, cum am mai menţionat) şi a renunţat la planul său. O altă versiune indică faptul că moşnenii din zonă nu au vrut să-i vândă terenul, domnul ajungând astfel la Sinaia! În amintirea acestei vizite, datată în iunie 1866, s–a ridicat Crucea Domnitorului, inscripţionată atât cu caractere latine, cât şi chirilice. Pe cruce a fost scris: „Această sacră Cruce s–a ridicat spre menirea fericitei călătorii a Măriei sale Domnului Românilor Carol I, Principe de Hohenzollern, prin acestu judeţu Prahova şi a trecerii înălţimei sale peste acestu piscu de la Miliceşti în anul 1866 mergind de la Telega”. Pe partea opusă, se poate citi: „Consiliul General al Judeţului Prahova, în şedinţa sa din 12 Novembre anul 1866, a hotărâtu în unanimitate a ridica acest monument în onoarea domnului României Carol I, dreptu semn de credinţă ce are pentru prea iubitul seu Domnitor întregul judeţu Prahova, fiind preşedinte al Consiliului General de Prahova George Grigore Cantacuzino, şi prefect al Judeţului Prahova, Theodor Constantin Văcărescu. Sculptor Paul Focşeneanu”. 
Carol I l-a apreciat pe acest Theodor C. Văcărescu (1842-1914), altfel nu se explică cum el a devenit mareşal al Curţii lui Carol I, ocupându-se alături de fiul său, Radu Văcărescu, de supravegherea lucrărilor de construcţie la castelul Peleş, tot în Prahova, fapt ce i-a servit ca model de inspiraţie pentru reconstrucţia conacului din Măneşti care acum este o altă ruină istorică a judeţului Prahova (de data asta de vină sunt comuniştii români). Din păcate, această inscripţie abia mai poate fi desluşită pe soclul din piatră. Rămâne totuşi un mister cum a fost salvat acest monument (în plus şi o cruce) de furia distrugătoare a comuniştilor  care au avut grijă să radă toate urmele istoriei regale a României, de la cărţi topite până la celebra statuie a regelui Carol I din faţa Fundaţiilor regale (acum sediul reconstituit al BCU din Bucureşti, după ce viteaza Armată Română a tras în faţada ei trei vagoane de cartuşe).
Dacă acest monument este lăsat în paragină şi uitare, celebrele băi cu apă sărată de la Telega şi-au câştigat o proastă reputaţie pe plan naţional şi nu neapărat datorită apei puternic salinizate, cu proprietăţi terapeutice unanim recunoscute. Problemele sunt altele, un control al OPC a scos la iveală atât de multe neregularităţi, încât te întrebi cum a funcţionat unitatea atât de mult timp. Nici celălalt complex (Şoimul) nu ar sta mult mai bine, ultimele investiţii datând de acum câţiva ani. Însă există acea categorie a turistului român fidelizată şi nostalgică (probabil şi cu dureri în oase) care acceptă orice. Şi pe ea se bazează o bună parte din întregul sistem turistic valah.
Plimbându-te prin comună nu ai cum să-ţi dai seama că în Telega s-a exploatat  sarea încă din 1562 în celebrele ocne ale Principatului Valahiei care asigurau venituri importante domnitorul muntean, sare care ajungea chiar şi la Constantinopole. Ocna unde munceau şi de regulă mureau condamnaţii penali, dar şi deţinuţii politici (chiar şi celebrul haiduc Iancu Jianu se pare că a fost băgat în ocnă, dar ar fi reuşit să scape în 1816), a fost înlocuită cu o la fel de celebră închisoare, Bastilia românească, cum i se spunea pe nedrept. Închisoarea de la Doftana a fost atât de intens mitizată de regimul comunist, încât ai avea impresia că a fost construită în mod special pentru a-i extermina pe comunişti. Ceea ce, evident, nu a fost deloc cazul, altfel Dej şi Ceauşescu nu ar fi ajuns la cârma României bolşevizate. Faptul că acest adevărat obiectiv turistic de primă importanţă al judeţului Prahova a fost lăsat în paragină, mai mult, fiind devastat şi furat bucată cu bucată, reprezintă o altă dovadă a inconştienţei noastre proverbiale. Scrisă şi prezentată corect, istoria  închisorii - dată în folosinţă în 1895 şi având 397 de camere (tocmai pentru a se evita suprapopularea care avea să caracterizeze din plin sistemul penitenciar comunist), unde au fost întemniţaţi atât deţinuţi de drept comun, cât şi ţărani răsculaţi în 1907 sau legionari (Codreanu şi Sima ar fi petrecut timp aici) - ar fi atras o mulţime de turişti. Pe lângă acest edificiu s-ar fi putut dezvolta micul comerţ de suveniruri, iar sectorul serviciilor (cafenea, restaurant) ar fi oferit alte locuri de muncă. 
Nu în ultimul rând, satul Buştenari, care acum şase-şapte decenii furniza un sfert din petrolul brut al Prahovei, moţăie în letargie şi doar cei mai bătrâni îşi aduc aminte cum un anume Geo Bogza a trăit în localitate, chiar scriind despre personajele pe care le întâlnea pe uliţele satului ce forfotea de lume. Fiind o localitate în care banii se făceau relativ uşor, evident şi sectorul servicilor s-a dezvoltat, familia lui Bogza având o sifonerie. De altfel el scrie şi împrejurările simpatice care au dus la apariţia revistei de avangardă «Urmuz», una din primele de acest fel din România: „În toamna anului 1927, când locuiam la Buştenari, m-am hotărât să lansez o revistă care să se cheme «Urmuz» şi să fie de avangardă. Umblând pe trotuarele Câmpinii, oprindu-mă în faţă clădirii pe firma căreia scria «Tipografia Gheorghiu», am întrebat dacă pot tipări o revistă”.
Evident, nimănui nu i-a trecut prin cap să comande/ realizeze un bust al scriitorului Geo Bogza pe care să-l amplaseze în pseudo-centrul satului (o intersecţie), acolo unde o sumedenie de mountainbikeri din Bucureşti, cu echipamente de mii de euro, se opresc pentru a bea un suc, o apă plată cu lămâie şi a-şi trage sufletul. Lăsăm la o parte că o idee minunată (dar cine s-o aibă?) ar fi tocmai realizarea unor piste de biciclete care să comunice între ele (de exemplu, am aflat că de la Crucea Domnitorului din Meliceşti s-ar putea ajunge pe jos la Buştenari - dacă se poate pe jos, nu credeam că ar fi imposibil să se traseze o pistă pentru biciclete). Am enumerat tot atâtea lost chances (şanse pierdute) pentru a dovedi, cred eu, fără tăgadă, faptul că nepăsarea (dă-o dracu’, că merge şi aşa) şi ignoranţa merg mâna în mâna cu proasta administrare.
Codruţ CONSTANTINESCU