12 septembrie 2017

Cartierul IREP – abandonat complet de municipalitate

Dacă nu de mult vă informam despre lipsa apei potabile în locuințele celor 18 familii din cartierul „21 Decembrie”, situat la marginea orașului de la ieșirea spre Valea Doftanei, acum, din nefericire, suntem obligați să semnalăm cititorilor noștri și reprezentanților administrației publice locale (care ar trebui să fie a tuturor câmpinenilor, dar din păcate este doar a unora dintre ei), că un alt cartier (aproximativ cu același număr de familii), a fost abandonat de municipalitate. Iar acest cartier nu se află la una din marginile sărăcăcioase ale orașului, ci chiar în zona istorică a Câmpinei, în cartierul IREP, pe un teren care în urmă cu un veac era înțesat de sonde, mai exact în perimetrul străzilor Lt. col. erou Oprescu Adrian și Salcâmului. 
Prima dintre cele două este o stradă importantă, deoarece reprezintă una dintre legăturile directe ale municipiului nostru cu DN1.  Din fața porților companiei Energopetrol coboară în pantă abruptă, cu toate numeroasele sale serpentine, strada amintită mai sus, care trece pe lângă societatea Concordia și ajunge în drumul național. Chiar dacă la capătul ei de sus te întâmpină un indicator rutier ce avertizează șoferii că iarna drumul este impracticabil, după cum veți vedea în continuare, pârdalnica stradă este adesea greu practicabilă și în afara anotimpului rece, la orice ploaie torențială, deoarece apa revărsată din strada Schelelor (care trece pe lângă Energopetrol), coboară în torenți vijelioși pe strada Lt. col. erou Oprescu Adrian, ce poartă numele unuia dintre eroii prahoveni morți în Revoluția din Decembrie. Așa cum a căzut părintele onomastic al străzii în prima zi a Revoluției, într-un convoi militar ajuns la Băneasa, răpus de gloanțele unor trăgători necunoscuți, așa vor cădea pesemne, din motive necunoscute, răpuși de depresia și  deznădejdea mersului pe poteci și scări aproape impracticabile, locuitorii cartierului IREP, în special bătrânii și copiii. 


În copilăria mea de odinioară, cel mai periculos și mai folosit derdeluș din oraș se forma pe această stradă. Mulți copii din toate cartierele câmpinene se strîngeau aici iarna cu săniuțele personale bine pregătite (sfori groase legate marinărește de șinele meticulos șmirgheluite și unse cu grăsime), roșii în obraji de la frigul de afară, accentuat puternic de curenții de aer glacial produși în vitezele amețitoare ale săniilor ce coborau la vale precum niște bolizi ai zăpezilor. Curenții șfichiuitori și reci ca gheața ne biciuiau fără milă obrajii, deformându-ne pielea pomeților mai ceva decât ni se întâmpla vara, la căderile verticale în gol din mașinile acelor montagnes-russes ale marilor parcuri de distracții. 


În zilele noastre, copiii cartierului IREP nici această plăcere nu o mai au, căci interzicerea accesului în acest loc iarna este mult mai strictă decât în trecut, bașca faptul că probabil cei mici nici nu mai îndrăznesc să se lase purtați la vale pe gheața groasă, dar plină de denivelări, călărind vehiculele pe șine de oțel, care nu au amortizoarele autovehiculelor, astfel încât nu pot evita  impactul extrem de dur cu gheața gropilor din carosabil, gropi pe care le detestă atât de mult în tot restul anului. Nemaivorbind că de la topirea zăpezilor și până la primele ninsori,  școlarii ce locuiesc pe cele două străzi abia reușesc să urce și să coboare scările care flanchează una din marginile străzii, în drumurile lor spre școală, spre casă, apoi iar spre școală și iar spre casă; și tot așa, întru desăvârșirea educației asigurate de părinți, dar și a nepăsării totale asigurate de stilul cu care sunt tratate problemele zonei de către conducerea Primăriei.  



Acuzații dure în plenul Consiliului Local
La ultima ședință a Consiliului Local Câmpina, dl Stoica, un locuitor al străzii Salcâmului, a criticat în termeni duri impotența conducerii Primăriei și indolența autorităților locale, care, în opinia sa, au scos cu desăvârșire zona din lista obiectivelor de investiții publice realizate în fiecare an și plătite din banii câmpinenilor, deci și ai locuitorilor celor două străzi amintite mai devreme. 
În ziua următoare, ne-am deplasat la fața locului, iar demersul nostru ne-a adus aminte de versurile poeziei „Tumefiere” a Ninei Cassian: „Pentru ca umilința jocului / să-mi fie lăsată, / m-am deplasat la fața locului; / fata locului era umflată.” Umflate și tumefiate am găsit și noi scările ca niște ruine, ce coboară de la marginea străzii Schelelor, străzi șchioape și strâmbe de parcă ar fi coborât dintr-un film de război apocaliptic. Umflată și tumefiată am găsit și strada Lt. col. erou Oprescu Adrian, atât de rău tumefiată, încât tare ne este teamă că, dacă printr-o minune, eroul Adrian de la Revoluție ar învia, le-ar cere mai-marilor municipalității să nu-i mai fie folosit numele pentru această stradă. Eu cred că, prin felul în care arată zona, este batjocorită și memoria eroului nostru, care a murit fără să înțeleagă de ce, așa cum locuitorii cartierului se chinuie să locuiască pe aceste două străzi moarte fără să știe de ce. 

„Avem de gând să dăm în judecată Primăria”
Ne-am întâlnit cu reprezentantele a trei familii care locuiesc în acest loc uitat de timp și de edilii noștri cei cumsecade, atât de puși pe fapte mari în timpul campaniilor electorale, atunci când știu să promită cum se cade. Simona Stoica, soția acuzatorului din plenul Consiliului Local, este convinsă că fondurile alocate reabilitării străzii Lt. col. erou Oprescu Adrian au fost folosite de edilii câmpineni pentru modernizarea unei alei aproape nelocuite de pe Voila, drum care trece prin niște livezi și care a fost asfaltat pentru creșterea valorii locului pe piața imobiliară a Câmpinei: „Uitați-vă și dvs cum arată strada Lt. col. erou Oprescu Adrian, că nici dacă o bombardau în război americanii nu arăta așa.  Noi am avut alocată, anul trecut, pentru repararea străzii suma de 7.000 de lei, dar ulterior, banii au fost folosiți pentru asfaltarea unei alei de pe Voila, unde locuiesc câteva familii, iar cea mai mare parte a lungimii acestei alei trece prin niște livezi, deci prin niște locuri nelocuite deocamdată. Lumea zice că s-ar fi tras și utilități pe tronsonul nelocuit, doar pentru a crește valoarea străzii pe piața imobiliară. Noi nu avem nimic de obiectat la asfaltarea oricărei străzi, că și locuitorii respectivi sunt plătitori de impozite, dar nu vrem să fim luați de proști. Avem în cartier multe familii cu bătrâni și copii care urcă și coboară cu mare greutate scările de acces spre și dinspre strada Schelelor. Am solicitat conducerii Primăriei să-și aducă aminte că trăim și noi în acest cartier ce pare uitat complet de municipalitate. Strada Salcâmului, pe care locuiesc, a fost pietruită atât de superficial, că acum pietrișul abia se mai cunoaște, iar torenții de ape care vin în timpul ploilor abundente de pe strada principală pe Salcâmului afectează clădirea aflată la intersecția străzilor, imobil în care locuiesc mai multe familii. Zona este brăzdată subteran de multe tuneluri și adăposturi realizate de nemți în timpul celui de-al doilea război mondial. Sub curtea casei mele există un astfel de tunel cu mai multe săli subterane, iar infiltrațiile de apă din pereții acestor adăposturi îmi afectează puternic structura de rezistență a casei în care locuiesc. Mi s-a spus că rezolvarea acestor probleme nu ar fi posibilă. Mi s-a mai reproșat de către dl viceprimar  că am ales să plec din București ca să vin să locuiesc în această clădire. Dar cred că repararea scării de lângă gardul casei mele, care este aproape impracticabilă, așternerea unui strat de pietriș compactat corespunzător pe strada Salcâmului, asfaltarea conform standardelor legale a străzii principale, colectarea corespunzătoare a torenților formați de apele pluviale de pe această stradă și direcționarea lor spre Prahova în condiții de siguranță pentru locuințele din zonă, defrișarea zonelor cu vegetație care arată mai rău ca o junglă, toate acestea se pot face de către Primărie. 
Să vă mai spun că nu departe de casele noastre se ridică adesea munți de gunoaie, aruncate de cei care nu au contract cu firma de salubrizare a orașului?! Sau că – Doamne, ferește -, la o adică, mașina Salvării nici nu poate ajunge aici?! Într-o zi, au venit niște lucrători din partea Primăriei care au săpat un șanț pe marginea din dreapta drumului principal, cum cobori, dar a fost tot o lucrare de mântuială, fiindcă apa și-a făcut drum pe sub mal, ajungând apoi să se infiltreze în fundația clădirii de la  intersecția  celor două străzi. Toate acestea se pot face, nu-i așa, că nu cerem imposibilul, ci doar să fim respectați ca cetățeni onorabili ai acestui oraș, care își plătesc la timp taxele și impozitele către bugetul local, din ale cărui fonduri trebuie să se dezvolte și cartierul nostru, nu doar anumite cartiere ale orașului. Dacă vom fi tratați în continuare cu dispreț, avem de gând să dăm în judecată Primăria Câmpina”, ne-a declarat Simona Stoica.
O altă vecină a ei, Mariana Manea, ne-a asigurat că „locul acesta ar putea fi foarte frumos, dacă ar fi îngrijit de autorități. De zeci de ani, în zona noastră nu s-a mai făcut nicio investiție pentru asfaltarea străzii (nu plombarea ei), pentru repararea și consolidarea scărilor de acces la strada Schelelor, pentru igienizarea zonei verzi, pe care au năpădit-o buruienile și o vegetație aproape sălbatică, ca o pădure virgină. Aproape toți locuitorii străzii avem apă în beciuri după fiecare ploaie. Primăria nu a făcut niciodată nimic pentru noi. Vrem să se facă o minimă ecologizare a zonei, să se repare strada principală şi scările, să se amenajeze măcar un trotuar pentru a se circula în siguranţă și să se realizeze un sistem de iluminat al întregii străzi. Suntem la zece minute de mers pe jos de sediul Primăriei, dar cei din conducerea orașului ne-au uitat cu desăvârșire”.


„Noi nu suntem cetățeni europeni”
În cartierul aflat la zece minute de sediul Primăriei ne-am mai întâlnit cu o familie care locuiește la demisolul clădirii situate la intersecția străzilor  Lt. col. Erou Oprescu Adrian și Salcâmului. Situația acestei familii nefericite a mai fost prezentată în presa locală, într-un ziar online, dar nimeni din factorii de decizie din Primărie nu s-a sinchisit să-i întrebe de sănătate și să încerce să le rezolve problema care le face viața un calvar. Despre ce este vorba.  Casa fiind mult sub nivelul străzii principale, după ploile abundente, o bună parte din apa torenților care curg la vale pe această stradă, o ia la vale și se infiltrează la temelia imobilului, umplând de igrasie toți pereții locuinței alcătuite dintr-o bucătărie, o baie și două dormitoare. 
Mioara Nicoară este o mână de femeie, cum se zice în popor, dar harnică, inimoasă și energică, mereu în luptă cu apele pluviale care i se infiltrează pe sub fundația casei și îi ies în beci, iar de aici, în pereții camerelor.  Mioara are 45 de ani, 1,45 metri înălțime și 37 de kilograme. Trupul ei firav contrastează cu o voință de fier și cu un spirit justițiar de la care se poate adăpa orice om de bine însetat de dreptate: „Am fost de multe ori la cei de la Primărie și i-am rugat să vină să facă ceva, ceva legal, bineînțeles, ca să oprim scurgerea apelor de pe drum spre locuința mea și să scap și eu, și fata mea de calvarul igrasiei. De când ne-am stabilit în această casă, moștenită de fată de la tac-su, acum doi ani, am făcut un zid de consolidare a malului ce pornește dinspre drum și se oprește la doi metri în fața casei. Am fost de multe ori la Primărie să cer ajutor, dar nimic. Portarii și alți funcționari de acolo mă evită de multe ori și mă iau în zeflemea.  Îi las în pace și îmi văd de ale mele. Acum două luni au făcut niște muncitori ai Primăriei un șanț de scurgere a apelor, peste drum, dar apa s-a infiltrat pe sub carosabil, strada fiind mult sub casa mea, iar apa tot la temelia casei mele a ajuns. Parcă sunt blestemată, parcă aș fura banii sau nu i-aș câștiga cinstit. Când au venit să ia pământul rezultat din săparea șanțului și să-l împrăștie mai sus de șanț, i-am rugat să vină să ia și pământul rezultat din consolidarea pe care o făcusem malului de lângă casă, dar nu au vrut.  Le dădeam bani, până la urmă, dar se pare că am supărat pe cineva de pe-acolo. Am turnat singură un perete de beton pentru consolidarea malului, ca să opresc infiltrațiile, și tot singură am împrăștiat (fata era la căpșuni în Spania) tot pământul rezultat din consolidare peste versantul malului de lângă locuință. Atunci am alunecat și mi-am rupt mâna, dar am muncit așa în continuare, cu mâna în ghips. Fata este cuminte și m-a ajutat foarte mult. Când lucra în Spania, îmi trimitea în fiecare lună circa 800 de euro, sau chiar mai mult, atunci când putea. Toți banii i-am folosit pentru rezolvarea problemei cu infiltrațiile în casă, dar tot degeaba. Am o mândrețe de fată, sunt sigur că mă va ajuta la bătrânețe, Dumnezeu a fost darnic cu mine, că mi-a dat-o, dar parcă atunci când văd câte necazuri am cu casa, de nu mai reușesc să le rezolv, parcă zici că și Dumezeu și-a întors fața de la noi”, ne mărturisește, cu amărăciune Mioara Nicoară. 


Luminița, fata ei, are 22 de ani și este doar cu cinci centimetri mai înaltă. Are trăsături fine și un chip plăcut, dar fața ei arareori se înseninează, de parcă ar trăi într-o permanentă nefericire. După ce a cules căpșuni o vreme în Spania, nu a mai găsit de lucru și s-a întors acasă, dar se pare că jobul din străinătate i-a întărit apartenența la valorile Uniunii Europene și la cetățenia europeană: „În Spania, autoritățile unei primării nu se poarta așa urât cu cetățenii localității respective. De fapt, așa este peste tot în Occident. Cetățenii europeni de acolo sunt mândri, pentru că sunt mereu respectați. Noi nu suntem cetățeni europeni. La noi, nu simți nicio mândrie judecând după cum se uită și îți vorbesc cei din Primărie. Este chiar umilitor uneori. Am făcut curățenie generală și am zugrăvit camerele de zeci de ori, cineva ne-a pus polistiren pe doi pereți, că nu am avut bani pentru mai mult. De fapt, și pe ăștia îi plătim mai târziu, ne-a îngăduit așa, că meseriașul este un om tare bun. M-am săturat de atâta umezeală. Vreau să stau într-o casă curată, nu cu apă în beci, nu cu mucegai pe toţi pereţii, nu cu parchetul umflat după fiecare ploaie. Vreau să trăiesc și eu într-o casă normală, să simt că trăiesc”, ne-a mărturisit Luminița cu ochii strălucind a speranță. 
Autoritățile nu găsesc o rezolvare imediată la problemele cartierului IREP. Motivul este veșnic același: nu sunt bani. Cred că nici copiii din cartier nu mai pot fi păcăliți cu acest motiv.
 „Promit public că scările de pe strada Lt. col. Erou Oprescu Adrian vor fi primele reparate în anul 2018! Anul acesta am reparat scările de pe Bulevardul Culturii, de la Gura Leului, anul viitor reparăm scările de pe strada Oprescu Adrian”, a declarat viceprimarul Adrian Pițigoi în plenul ultimei ședințe a Consiliului Local Câmpina. Om trăi și om vedea. Om o fi și domnul vice, om o fi și domnul primar…
Adrian BRAD

Editorial. EMINESCU PE „GENUNCHE”

„Iar în acest ritm, înainte chiar de a dispărea demografic neamul acesta, îi va dispărea limba. Vom vorbi tăcînd. Dar vom sărbători găunos și sforăitor în continuare”. Îmi  cer iertare de a fi atît de infatuat încît să-mi autocitez degrabă sfîrșitul articolului din numărul precedent! Dar ce să fac dacă lucrurile se leagă într-o nefastă încatenare a dezastrului? Am urmărit la începutul săptămînii trecute, o parte dintre lucrările emfatic numitului Congres mondial al Eminescologilor de la Chișinău. Ce legătură are acest eveniment cu caracterul social politic al acestui cvadrat? Păi tocmai aici a apărut dezastrul, că are. Adunarea aceasta a fost o imagine, à la Hyeronimus Bosch, a elitei academice romano-basarabene și a incapacității sale patologice de a înțelege lumea în care trăim. Mi s-a părut că eram într-o fantastică bulă temporală. Să încep cu un amănunt: în tot timpul ședinței, telefoanele mobile au sunat ca într-o sală de așteptare la gară. Inclusiv al vorbitorului de la înalta tribună. Paranteză psiho-antropologică. Participînd la zeci și zeci de evenimente culturale - lansări de carte, vernisaje, conferințe, spectacole - am observat că bătrînii (pot folosi acest cuvînt incorect politic, întrucît fac eu însumi parte dintre ei) omit cel mai adesea să-și închidă telefoanele. Ba chiar și în biserică. Am tentat o explicație și am impresia că, fie nu consideră că e important deranjul provocat celorlalți, fie li se pare prea complicată suita de butonări necesare opririi/ pornirii soneriei. Așa îmi explic și faptul că onorabilii academicieni nu realizau că sunetul sprințar, insistent reluat pe tot felul de melodii, era cel mai mîrlănesc afront ce putea fi adus lui Eminescu. Asta, se poate spune, e o chestiune de formă. Nu cred dar… iată și una de fond. Printre vorbitori a fost invitată și doamna europarlamentar Maria Grapini. Invitată de către cine? Și în ce calitate? Abia aceste întrebări te aruncă în străfundurile disperării. Suszisa doamnă a intrat de mult în folclor prin eșecurile gramaticale, prin dușmănia pe care i-o poartă cu perversiune dificila limbă română, care îi ridică mereu în față insurmontabile obstacole de acord și anacolut. Să recunoaștem că era cea mai potrivită să „îl proslăvească” pe Eminescu. Ce a făcut la tribună domnia sa? Ca și alții înainte, a plătit polițe. Simpla sa prezență acolo era în măsură să acopere de ridicol întreaga manifestare, de parcă nu ar fi arătat și așa destul de lugubru. 


Cui a plătit polițe ilustra nulă? Păi I.C.R.-ului condus de Patapievici. Adversarilor politici ai dumisale. Cum zic postatorii pe FB: e noaptea minții! În acest caz, formula chiar are deplină acoperire în realitate. Doamna chiar a dat lecții de patriotism și de corecta interpretare a operei lui Eminescu. Pe care îți vine, văzînd astfel de agresiuni la care este supus de către înalte foruri academice, să-l ascunzi în vreo piramidă dintre cele pe care le iubea atît de mult (nu vă obosiți, stimată doamnă, să înțelegeți de ce) și să-l scoți de acolo peste cîteva mii de ani. Presa nu a acordat vreo atenție nici evenimentului în sine (nul ca valoare științifică), nici prezenței doamnei. Mie mi se pare un fapt profund semnificativ pentru demisia intelectuală a elitei academice. Aveau neapărată nevoie să invite un politician? (Nu cred! Este, evident, o reminiscență comunistă, cînd trebuia să vorbească la orice reprezentantul partidului). Puteau găsi unul măcar decent în exprimare. 
Vreți să le cerem elevilor azi să învețe? De ce? Cînd fac parte dintr-un stat incapabil să le ofere modele, incapabil să le ofere manuale și școli care să arate ca în secolul XXI, un stat care a făcut din plagiat și corupție politică națională și din alungarea competențelor țel principal, un stat care pune un politruc ministru al învățămîntului și care taie fondurile de la cercetare, un astfel de stat nu are nici un drept și nu are interes să le ceară elevilor să învețe. Vor vorbi iar activiștii de partid(e) la deschiderea școlii, nu slăvind învățătura, lustruindu-se pe ei, ca să parafrazez vorba Poetului. Și iar, mă înfioară negru Tăcerea: nimeni dintre academicienii celor două țări nu a protestat față de prezența patologică, cu valoare de simbol malefic, a acelei doamne la manifestarea dedicată Poetului? Sînt vecinătăți contaminante, nefrecventabile, sînt oameni cu care nu e bine să împarți nici aerul de respirat. Mai ales printre gingașele chestiuni culturale. Se pare însă că venerabilii și venerabilele din sala de la Chișinău, nederanjați de telefoane, nu aveau de ce să fie deranjați de o luare de cuvînt care exprima propriile lor convingeri intime. Și Eminescu? Unde era? Nu acolo, oricum! În cel mai important poem al său, după ce ne descrie cum sînt înfrînți de Roma, poetul ni-i arată pe zeii dacici cum se scufundă pentru totdeauna în oceanul arctic. După gesturi publice precum acest funest „congres”, cred că și Poetul s-a dus, pentru cine știe cît, alături de zeii săi care de multă vreme nu mai sînt și ai noștri, nevrednicii…
Christian CRĂCIUN

"Pacienţii politici”, o carte necesară (1)

Au trecut aproape doi ani de la lansarea volumului „Pacienţii politici” semnat de jurnalistul Florin Frăţilă şi încă există foarte multe solicitări venite la adresa autorului, prin care cititorii îşi exprimă dorinţa de a achiziţiona cartea. Având în vedere că tirajul a fost epuizat încă de la lansarea ce a avut loc în anul 2015 şi că orizontul în care ar putea fi reeditată lucrarea este destul de îndepărtat, unul din motive fiind acela că acum este în pregătire al doilea volum, am decis să-l publicăm integral, în serial. 
În "Nota asupra ediţiei", scriitorul Florin Dochia face o prezentare prin intermediul căreia familiarizează cititorul cu felul în care este structurată cartea: „Volumul „Pacienţii politici” (...) are la bază impresiile şi cugetările politice notate de autor într-o perioadă destul de tulbure a societăţii româneşti. Cronologic, însemnările lui Florin Frăţilă sunt datate între anii 2011 şi 2015 şi sunt structurate sub forma unor scurte povestiri de genul real-fiction dublate, în mare parte, de texte gazetăreşti (citate din articole, reportaje, comunicate de presă) în care personajele apar cu nume fictive sau reale, într-o dublă ipostază, cu jocuri politice de culise şi viaţă publică la vedere. (...) Nucleul central al volumului e reprezentat de însemnările din anul 2012, prin intermediul cărora autorul scoate la lumină, cu precădere, aspecte importante din partea nevăzută a politicii şi anume jocurile din jurul puterii, falsele camaraderii şi impostura, care, ni se spune, „inevitabil vor duce la prăbuşirea eşafodajului”. Că aşa s-a întâmplat o demonstrează şi însemnările din anii următori (2013, 2014, 2015) în care impresiile politicianului scot în evidenţă trădările, migraţia, corupţia, arestările masive din politică, oarecum prevăzute în cronologia anterioară a faptelor". 
"Argument"-ul din debutul cărţii, semnat de autor, vine să motiveze apariţia volumului, în contextul în care, spune acesta, "românii au văzut doar ceea ce li s-a arătat, fără să poată înţelege în profunzime dimensiunea jocurilor politicianiste din culise". 
Iată ce scrie Florin Frăţilă în continuare: "Volumul «Pacienţii politici» îşi propune să scoată la lumină aspecte importante din partea nevăzută a politicii locale, judeţene şi naţionale: jocurile din jurul puterii, camaraderiile de conjunctură şi, pe alocuri, impostura, care inevitabil vor duce, în anii următori, la prăbuşirea eşafodajului. El vine ca o continuare firească a volumului de publicistică „Rămân să disper printre ai mei” (debutul meu editorial), în care gazetarul de atunci, cel ce îşi asuma rolul şi răspunderea de a critica, argumentat şi fără menajamente, tarele societăţii contemporane şi puterea politico-administrativă, îi pregătea o schelă şubredă politicianului de mai târziu, semnatarul jurnalului politic de faţă.
Dincolo de povestea prostului glorios, care se regăseşte la tot pasul în „Pacienţii politici”, scriitura este şi o mărturie a unei prăbuşiri interioare, în care lucidul cedează în faţa iluzoriului din „admirabila” mizerie politică.
Dacă îmi reproşez ceva în toţi aceşti ani de activitate politică, este conformismul, starea latentă în care am ales să stau, fie din orgoliu, fie din incapacitate de adaptare. M-am supus evenimentelor conştient fiind că nu le pot înfrânge şi nu mi-a convenit să candidez la eroism. Poate că am greşit permiţând să devin o victimă şi participând la erorile altora, dar cum bine spunea Petre Țuţea, „orice sistem social rămâne până la urmă un joc deschis, neterminat. Încă nu s-a găsit formula de echilibru între individ şi societate care să n-aibă niciun rest”. 


19 decembrie 2011. Blestemata chestiune insolubilă. 
2011 se retrage discret. N-am să-i duc dorul!  Un an greu, dominat de atrocități fanatice, criză economico - financiară, măsuri guvernamentale draconice, austeritate forțată, incompetență politică.  Lumea stă pe un butoi de pulbere sub privirile impasibile ale conducătorilor săi, care  nu dau semne că au înțeles greșelile trecutului. Îşi urmăresc propriile interese globaliste (economice, militare) fără să ţină seama de problemele/ năzuințele individului  încătușat în sistem. Cetățenii, indiferent de orânduire socială, rasă, religie, cultură, protestează (peste tot în lume) arătând, din ce în ce mai clar, că s-au săturat să trăiască sub presiunea îndatoririlor aberante impuse de o societate manipulată  de cei care deţin controlul finanțelor mondiale. Un studiu recent arată că 80% din populația pământului trăiește de pe o lună pe alta, cu venituri modeste și chiar la limita sărăciei. Restul capitalului se concentrează în mâna unei minorități care deține controlul și influențează politicul, puterea. Nu cred în dreptatea socială obţinută prin violenţă, dar nici în NIMICUL PUTERII, exercitat de cerberii mondiali! 
Rețin din scriitura lui Marin Preda raportul otrăvitor dintre NIMIC şi PUTERE sau „blestemata chestiune insolubilă”: „Există în limba rusă două cuvinte care au capătat, după mine, semnificații noi: nicevo (nimic) şi sil (putere). Dostoievski a meditat primul asupra lor și în Demonii s-a înspăimântat de ceea ce puteau ele să însemne pentru oameni, dacă Piotr Stepanovici ar fi ajuns la putere și Stavroghin (prințul), stăpânul Rusiei. Nihilism! Toți oamenii se nasc cu puțin nihilism în e : este partea de revoltă irațională a ființei umane împotriva puterii condițiilor care o înlănțuie încă din fașă şi nu o eliberează decât în moarte. La ce bun atunci totul? Privește chipul unui prunc înfășat şi o să vezi cum apare pe el suferința că i se paralizează mișcările lui libere, trăsăturile lui inocente se crispează de revoltă şi neputință. Si el încă nu știe nimic, dar mai târziu va fi silit să afle, începând din școală, trecând prin căsătorie, prin robia zilnică a luptei pentru existență, că totul îl înlănțuie, ierarhia socială, nedreptățile oricărei orânduiri, imperfecte de la natură, legile dezvoltării economice, condițiile de existență ale țării sale în relația cu alte țări, care adesea dau naștere la războaie, unde este trimis, el sau copiii lui, să lupte și să moară. De aceea ia parte adesea cu frenezie la revolte şi revoluții, când vrea să nimicească toate acestea. Caracteristica sufletului uman este aspirația spre libertate, dar sensul vieții tot nu-i apare cu limpezime: da, libertatea totală, dar ce să faci cu ea, dacă într-o zi tot trebuie să mori? Scriitorii ruși au numit asta «blestemata chestiune insolubilă». Şi pe această incertitudine, pe această ispită a lui nicevo, apare sil şi îl prinde în arcane. Și atunci se supune și, ca să-și ascundă înfrângerea, îl acceptă pe sil cu fanatism, lăsându-se umilit şi martirizat, umilind şi martirizând la rândul lui pe alții și, dacă s-ar putea, întreaga lume.”

20 decembrie 2011. Ședintă la proțap. 
Mandatul 2008 – 2012 se apropie de final și primarul Laurian a hotărât să țină ultima şedinţă de Consiliu Local din acest an la o vilă de pe Valea Doftanei. Sindrofie de recompensă pentru aleșii locali şi angajaţii loiali  din Primărie. Şi, ce să vezi, porcul la proţap şi vinul ghiurghiuliu au ajuns pe mese, plocon, de la doi afacerişti, abonaţi la lucrări publice (H. şi M.), care au pierdut un pariu cu edilii, în sensul că au depăşit cu mult termenul de finalizare a unor lucrări plătite cu miliarde din bugetul public. Adică „boierii” au organizat un chiolhan, în loc să aplice sancțiuni  pentru nerespectarea contractului. 

Tăcere suspectă în cazul neregulilor sesizate de autorităţile statului la proiectul de modernizare Calea Dacia. Aflu, pe surse, că sancţiunea de 10 miliarde de lei vechi pe care trebuie să o plătească administraţia locală a rămas în vigoare şi trebuie onorată obligatoriu.  Să vedem din ce bani şi cine se face vinovat de subcontractarea ilegală a unor lucrări (iluminat public, căci despre asta este vorba)! Mai mult de atât, „gura târgului” vorbeşte că alt control, impus autoritaților române de Comisia Europeană, ar fi găsit multe „fisuri” pe la picioarele silfide de pod  construite de firmele lui Serghei, deputat portocaliu şi om de afaceri crescut la ţâţa Romtelecom-ului în timpul ţărăniştilor. Deranj mare! 


3 ianuarie 2012. Anul șarpelui orb – De unde venim. Sărbătorile de iarnă îmi oferă răgaz de lectură. Citesc, în paralel, două cărți foarte importante, mărturii ale trecutului, care îmi arată de unde venim, unde suntem și ce trebuie să facem pentru viitor: memoriile lui Neagu Djuvara și jurnalul lui Constantin Trandafir. În fiecare dintre cele două volume recunosc cu ușurință sursa răului de azi (pasaje întregi, descrieri clare ce nu lasă loc de interpretare): fostul nomenclaturist ori politrucul mărunt rămas agățat la gâtul societății câmpinene/ românești.
Rețin din volumul „Un secol cu Neagu Djuvara”: „(...) La un moment dat, va trebui să ieşim din acest rahat. Iertaţi-mă, dar nu ştiu cum să-l numesc altfel! Atâta vreme cât suntem conduşi de fiii celor care au fost nomenclaturişti şi cât, în plus de asta, există pânza de păianjen a oamenilor din grupul Securităţii lansat pe 23 decembrie 1989, nu se va schimba nimic. Oamenii din acel grup au vrut să păstreze puterea în taină şi ei sunt cei care au pus mâna pe industrii şi pe comerţ. Probabil că ei continuă să ţină prin şantaj o mare parte din clasa politică şi să ne impună diverse chestii şi în ziua de azi. (...) Dacă cumva se va ajunge la un «proces Iliescu», mai întâi el trebuie chemat ca martor, iar ulterior, în urma dovezilor incontestabile, va trebui să fie învinuit. În momentul acela, Ion Iliescu i-ar da pe toţi de gol pentru că este un fricos. Pe toţi aceia trebuie să-i scoatem din pâine. Abia atunci poate să se însănătoşească ţara. (...) Ne trebuie două generaţii pentru a scăpa de păienjenii de care vă vorbesc şi pe urmă România se va întrema. Suntem deştepţi şi ne vom lua locul în Europa unită. Să ştiţi că politicienii noştri vor ajunge preşedinţi în Europa unită. Asta cu condiţia de a trece de hopul acesta, pentru că suntem încă ciumaţi. (...) Cei care nu sunteţi siliţi de meseria voastră să staţi în străinătate, încercaţi să veniţi în România, chiar înghiţind câteva hapuri. Trebuie să ridicăm ţara cu cunoştinţele pe care le avem. Mai întâi, trebuie să înceteze această hemoragie a creierelor. În al doilea rând, eu aş dori ca viitorii guvernanţi români, preşedintele republicii sau primul ministru să creeze un fel de jurământ al învăţătorilor. Aşa cum se cere un jurământ pentru medici, ar trebui să fie acum un jurământ al învăţătorilor. Ei trebuie să-i reînveţe pe copii că furtul este o crimă şi că face parte dintre cele zece păcate fundamentale. Dacă vor fi câteva generaţii care, de când au 7 ani şi până la maturitate, vor învăţa că furtul este cel mai mare păcat, România se va schimba. În momentul de faţă, nu toată lumea, dar majoritatea celor care au puţină putere, fură. Or, nu poţi să faci progrese în asemenea condiţii”.
Într-o altă abordare, C. Trandafir scoate în evidență  aceeași poveste în volumul „1990. Anul şarpelui orb - File de jurnal”: „Vineri, 22 decembrie 1989. [...] La Casa Tineretului, miting mare, staţii de amplificare, cu mai multe difuzoare, puse în funcţiune de Marcel Popescu. Reculegere în genunchi pentru victimele din ţară. Nu mai ştim ce e cu noi. Sunt ţeapăn de emoţie. Ne îmbrăţişăm, ne felicităm de parcă noi am fi fost implicaţi direct. Pe jos, portrete ale «eroilor», cărţi ale lor (?), rupte cu mâinile, călcate în picioare. La balcon, recunosc doar pe Palade, soţul Drinei, pe ofiţerul Ion Petrescu şi pe inevitabilul Biţă (George Severin – n.m.). Din păcate, între vorbitori sunt şi chipuri dubioase, de arivişti notorii. Începe să miroase şi a «gaze» puturoase [...]. 
Sâmbătă, 23 decembrie 1989. [...] Nu pot să stau în casă, ies, nimeni pe stradă. Numai la colţul dinspre ABC, în faţa hotelului Muntenia e prietenul Râncu, profesor de istorie, galben ca ceara, înspăimântat de ceea ce se petrece în ţară, zice el că nu-i corect aşa ceva, că se va termina urât de tot, se va întoarce «El» şi va fi prăpăd. Pun frica asta a lui pe seama unei gene originare... La Primărie nu mă duc, aflu că e tulbureală mare, să se organizeze, ce şi cum, să pună mâna pe conducere. Compun şi un Apel care se «dă» la difuzoare, Comitetul Orăşenesc Provizoriu, militari, gărzi patriotice, muncitori, funcţionari, intelectuali. Aş vrea să mă întâlnesc cu Sandrino, ajung până pe strada Mărăşeşti, figuri necunoscute. Mă opresc la Ileana, comentăm şi «servim» vişinată. Se vehiculează nume ca Motorca, Horeangă, Bercăroiu, Severin, «Capone», Fălcuţă, Petrescu, Cercel şi alţii pe care nu-i cunosc. «Prietenul» meu, tovarăşul Paraschiv, primarul, este mătrăşit. 
Duminică, 24 decembrie 1989. Mergem la Casa Tineretului, unde e o agitaţie năucă. Totul e răsturnat ca într-o revoluţie bezmetică, scăpată de sub orice control. Într-o cameră, mulţi inşi aţâţaţi urlă, îşi proclamă priorităţi. Niţă ţipă că el a prevăzut primul căderea regimului, mă ia de martor şi mă pupă bălos. Alţii tună împotriva lui Dan Teodorescu că s-a instalat în fruntea Casei Tineretului. [...] Merg, apoi, la «şambra» gherasâniană să vedem ce au scris el, Bebe. Aici se află Adina, încă o jună foarte înaltă, Sandrino, Ghiţă (beat turtă). El, Ghiţă, vociferează cu scrâşneli: «Şi cine o să vă conducă acum? Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Biţă?» 
Luni, 25 decembrie 1989. [...] La şcoală, ora 9, aveam întrunire pentru alegerea unui Consiliu de conducere. Animaţie, «libertatea» face ravagii şi în rândul oamenilor cu carte, fie ea, cartea, în unele cazuri, extrem de puţină. [...] Dl. Bălu spune că este «indicaţia» să fie alese persoanele din vechea conducere, care au experienţă... Trebuie alese şapte persoane. În faţă, Biţă ne explică ce fac «ei» la Conducerea oraşului, ca să fie bine. Deviază, apoi, pe tema pericolului terorist. Când vede că s-a ajuns la nr. 7 pentru Consiliu şi el nu e încă propus (eu am refuzat, la fel Lungu, Dabija, Dascălu, Nichifor, Cobrea), Biţă se înalţă şi se autopropune. Dar fiindcă nu-i corect, Dabija îl propune el. Votat! Încep să înţeleg pericolul care urmează.”
Ştim bine ce a urmat, până în zilele noastre, când, după mai bine de douăzeci de ani, suntem tot în rahat, pentru că nu vrem (sau poate că nu suntem în stare) să facem curățenie.  Am intrat în politică şi mă omoară gândul că n-am sa reuşesc să schimb lucrurile atât cât îmi doresc.
(va urma)    

Weekend-ul vine cu Serbările Toamnei

PROGRAMUL EVENIMENTULUI

Sâmbătă, 16 septembrie:
- ora 13.00 - deschiderea oficială în faţa Hotelului Muntenia. Deplasare către scenă. Participă: oficialităţi, invitaţi, reprezentanţi ai localităţilor înfrăţite cu municipiul Câmpina.
Recuzita: membrii Clubului moto „Roata de Foc” Câmpina; majorete.
- ora 13.30 - alocuţiuni susţinute de primarul municipiului şi de alte persoane invitate;
- premierea elevilor cu rezultate deosebite la Olimpiadele şcolare naţionale şi a sportivilor campioni sau vicecampioni naţionali sau internaţionali
- orele 11.00 – 17.30: program artistic susţinut de artişti amatori din Câmpina.
- Spectacol de seară. Ora 19.00: program Casa Tineretului; ora 19.30 - Dan Ardelean; ora 20.15 - Irina Loghin; ora 21.00 - Corina; ora 21.45 - Vunk.


Duminică, 17 septembrie:
- orele 11.00 – 17.00: program artistic susţinut de artişti amatori din Câmpina;
- Spectacol de seară. Ora 19.00: program Casa Tineretului; ora 19.30 - Angelica Bălaşa; ora 20.15 - Mioara Velicu; ora 21.00 - Pepe; ora 21.45 - Zuralia orchestra & Rona Hatner.

Concursul de pictură „Câmpina 24h” revine în actualitate

Zilele trecute, pe 9 şi 10 septembrie, a avut loc o nouă ediţie a concursului de pictură „Câmpina 24 h” având ca temă „peisagistica din oraşul în care a trăit şi muncit pictorul Nicolae Grigorescu”, manifestare culturală organizată de Casa de Cultură „Geo Bogza” cu sprijinul Primăriei şi Consiliului Local Câmpina, ce revine în actualitate după câţiva ani de pauză.


Sâmbătă, 9 septembrie, a fost o zi plină pentru cei 18 artişti plastici profesionişti (Mihai Boroiu, Dan Fântâneanu, Costel Tanislav, Viorel Popa, Andreea Rus, Alina Dumitrescu, Dragoş Minculescu, Tiberius Adet, Valter Paraschivescu, Iarina Nicolae, Marin Vasile, Minu Movila, Mihaela Baltag, Alexandra Cîrîc, George Costea, Dorin Apreutesei, Camelia Tache, George Paunescu) care, prezenţi pe străzile oraşului, sub privirile curioşilor ori retraşi în zone mai puţin accesibile, au avut la dispoziţie doar 24 de ore pentru a-şi definitiva lucrările şi a le prezenta juriului. 


Duminică, 10 septembrie, a avut loc festivitatea de premiere, la care câştigătorii concursului (Constantin Tanislav – locul I, George Păunescu – locul al II-lea, Camelia Tache – locul al III-lea, Irina Nicolae, Viorel Popa, Valter Paraschivescu – menţiune) au primit diplome şi premii, iar lucrările semnate de fiecare autor au intrat în patrimoniul Casei de Cultură.


Câmpina ar putea lua exemplul Ploieștiului. Bulevardului Carol I i-ar sta mai bine flancat cu arbori răcoroși

Dacă tot se anunță continuarea încălzirii climei la nivel global, iar încălzirea globală ar putea lovi puternic și Câmpina noastră, atunci peste aproximativ 50 de ani nu este exclus totalmente ca orașul nostru, cu cele mai multe zile senine din an, să se transforme în orașul cu cele mai multe zile toride din România, dintr-un an calendaristic. Dacă am lua exemplul multor orașe din țară, unele chiar de mărimea Câmpinei, ar fi bine, chiar mult mai bine, credem noi, ca artera centrală a municipiului nostru să aibă două perdele vegetale care să apere trecătorii, dar și șoferii de căldura insuportabilă ce va să vină peste noi, peste o jumătate de secol. Acest lucru ar fi lesne posibil și pentru că trotuarele Bulevardului Carol I sunt largi și permit decuparea asfaltului pe zone care să îngăduie buna creștere a unor platani, de exemplu, care să asigure răcoarea binefăcătoare. Iar un bun exemplu în acest sens ar fi chiar bulevardul central al capitalei județului nostru. Aici nu trebuie să ne mai dăm dacă ”Republica de la Câmpina” – miezul din mijloc. 


Mă adresez tot aici celor din conducerea municipalității. Dacă diriguitorii vremurilor trecute ai celui mai mare oraș din Prahova au intuit bine că ploieștenii se vor simți de minune pe un bulevard flancat cu platani (tronsonul dinspre Gara de Sud al Bulevardului Republicii), atunci ne întrebăm, dar nu retoric, de ce nu ar merge un asemenea demers și la Câmpina. Și tot noi am putea răspunde (doar am zis că nu v-am propus o întrebare retorică), am putea răspunde cu sufletul liniștit, plini de adevăr și de speranțe: Da, domnule, ar merge foarte bine un bulevard cu platani și la Câmpina. Sugestia ne-a fost dată de profesorul Alin Ciupală, unul dintre cetățenii de onoare ai Câmpinei și cel mai informat câmpinean despre istoria trecută a orașului nostru. Acum, mingea este în terenul edililor câmpineni. Numai să nu fie onorabilii plecați pe teren. Adică pe un alt teren, știu ei unde...
Adrian BRAD 

O descriere a Câmpinei făcută de Nicolae Iorga la începutul secolului XX

„Câmpina nu se vede, ca şi cele mai multe din vechile aşezări româneşti, - şi aceasta e foarte veche, trecutul ei se coboară până în străvechile vremuri ale Slavilor, căci, cu toată aparenţa, numele de «Câmpina» n’are nimic a face cu câmpul. De la gară, o şosea bolovănoasă, plină de prund adânc, duce în sus, spre o culme de lut goală, pe lângă începuturi sărăcăcioase de fabrici, pe când la dreapta malul se rupe prăpăstuit, lăsând privirea să străbată în adâncul din care răsar gâturile negre ale sondelor uriaşe, ca turnuri cernite ale unei straşnice capişti a diavolilor răi. Din sus, vin şiruri de care încărcate, şi din jos, de la tren, suie altele, ducând mari cocioabe de lemn cu un rost nelămurit. Rar, câte un drumeţ pe jos face să scrâşnească boabele mari ale pietrei de râu, care nu se va preface lesne în drum uşor şi tare.
Un mare şi frumos pod se ridică la înălţime asupra cursului sfâşiat în şuviţi de oţel albăstriu al Prahovei, ce se zbenguie în pietriş, curată pare că nu s’ar revărsa în preajma ei duhorile negre ale păcurii care pătează totul, în marginea liniei, cu murdăria ei grasă, îndărătnică. Şi aici, afară de clădirile prundului pe drumul cel nou, trecutul a rămas stăpân pe drepturile sale şi stăpânesc încă vremile patriarhale, limpezi şi line. Deşi e o zi de lucru, sătenii cari-şi mână boii domoli au portul neatins de înrâuririle altei munci şi altor scopuri decât ale lor: fluturii scânteie în soarele puternic pe bătătura albă a cămăşii învoalte, în care e prins mlădiosul trup al fetelor.
Aici e încă lumea lui Dumnezeu şi, pe pământul nostru, lumea lui Grigorescu. 


Undeva, este o căsuţă cu două rânduri, cu cerdac deasupra pivniţii, cu coperişul de şindrilă ţuguiat, cu fereştile mici, vechi şi cu gardul de împrejmuire dărăpănat; e o casă, nu o vilă. Acolo şade singurul nostru pictor în adevăr mare. De câte ori se sălăşluieşte el în cămăruţa bătrânească, ea îi aduce, - cum e deprinsă de mult şi cum va face totdeauna, cât timp va fi aici un ochiu strălucitor, care vede, şi un cald suflet, care simte, - îi aduce din bielşug albastrul blând al cerurilor, fumuriul zărilor prăfuite, verdele amestecat cu mult albastru şi cu stropi de sânge al pajiştilor, veghea singuratecilor copaci, alaiul carelor călătoare, cu ochii sticloşi şi paşnici ai boilor albi şi tot cârdul de feţi-frumoşi sprinteni şi trandafirii, tineri ca floarea, al ciobanilor şi ciobăniţelor, cari sunt copiii de casă pe lângă acest Împărat bătrân al celei mai mari şi mai simple frumuseţi.
Şi la intrarea în orăşel nu vezi semnele timpurilor de astăzi. De pe culmea cu povârnişurile prăpăstuite, intri în lungi strade de sat mare, cu multe căsuţi mărunte, aţipite supt cuşmele sure de veche şindrilă, cu cerdacele scoase înainte deasupra ferestuicilor din faţă, care par nişte ochi mici de moşneag supt sprâncene stufoase; în curte văd pomi răzleţi de livadă lăsată în voia Domnului; clădirile gospodăriei sunt aceleaşi ca ale unui ţăran mai cu chiag; legături de ardeiu şi de pătlăgele atârnă din streaşină în salbe roşii şi vinete. Abia vezi câte un sătean mergând inimos către piaţă.
Dar din sus vin oameni cu pete unsuroase urâte pe cămaşa înfoiată; în câte-o căsuţă s’a oploşit muşteriul străin, care se anunţă, prin tabla prinsă de supţiratecii stâlpi de lemn, ca fierar şi lucrător de orice fel de unelte pentru sondaj; ba câte unul din oaspeţii aduşi de bogăţia ascunsă a păcurii şi-a durat pentru acest meşteşug, cu cât mai presus de vechea bătaie de ciocan a Ţiganului faur, o lungă magazie de scânduri, pe care, iarăşi, o împodobeşte inscripţia românească nouă-nouţă.
Strada centrală poate fi privită ca «un dar al petrolului». Şi tot aşa prăvăliile de haine gata pe care încep a le deschide Evrei moldoveni cu numele nemţeşti. Fabrica de bere Bragadiru are aici o sucursală, într’o casă pe jumătate ca de oraş, pe jumătate ca de sat, care trebuie să fie plină de lucrători din toate neamurile în zilele zgomotoase şi sălbatece de Duminecă şi de serbătoare, când cutare rege al rafinăriilor zvârle sute de lei în mâna Ţiganiilor lăutari, înebuniţi de bucurie.
Stăpânirea acestor cuceritori prin ban cuprinde un colţ întreg din Câmpina modernă, care se ridică din curăţirea de bogăţii a adâncurilor pământului nostru. Treci pe lângă încăpătoarea, chiar luxoasa clădire pe care e scris numai în nemţeşte, ca în Orientul turcesc sau asiatic, unde nu se ţine samă  de ţara găzduitoare: «Şcoala germană». 

Şcoala Germană (1917)
Un drum care era până deunăzi o cărăruşă printre livezi, se deschide acum şi pe o lature a lui se înalţă un şir din cele mai frumoase vile, clădite de un German foarte bogat, vile care se adaugă la contrastele celelalte. 
Căci totul e alcătuit aici din contraste. La câţiva paşi de la aceşti pereţi în toate colorile, pe cari-i înfăşură iedera bogată şi-i înconjură grădina scumpă, se lucrează la o biserică a cultului catolic, pentru atâţia credincioşi pe cari i-a adus şi-i aduce tot vântul aventurii. Dar din acest loc se văd cele patru turnuri ale bisericilor noastre, dintre care una, cu stil frumos, se arată a fi veche, pe când cealaltă ar fi, mi se spune, numai un dar al unui localnic care a vrut să mulţămească astfel lui Dumnezeu pentru binele venit pe neaşteptate asupra lui. Un altul din aceşti aleşi ai norocului şi-a făcut numai o reşedinţă de prinţ, care şi ea se înalţă sus de tot peste umilele locuinţi ale târgşorului trezit din liniştea lui seculară de şuierul maşinelor şi de izbitura ciocanelor greoaie, de frigurile scormonirii pământului după zama neagră ce se preface în aur, în plăceri, în risipă şi în stricăciune, în strigătoare nedreptate pentru munca grea a săracului. 
Cine ar crede că un astfel de loc e, nu numai adăpostul unui pictor mare, care a descoperit aici altfel de bogăţii, din acelea ce aduc veşnica bucurie a oamenilor prin înălţarea sufletelor lor, dar şi odihna a doi oameni de ştiinţă, dintre cari unul e numai harnicul şi inimosul doctor Istrati, iar celălalt însuşi B.P. Hasdeu! 
Acestelalte vile, care vin după ale petroliştilor din străinătate şi din ţară, se descopăr mai greu. A bătrânului istoric, cugetător şi poet e pe o culme, la capătul unui şir de căsuţe, locuite de străini în haine de lucrători, cari s’au cuibărit în locul vechilor gospodării de ţărani. După grilajul de fier cu simboluri mistice, vezi o grădiniţă cu copaci înalţi şi faţada casei de o formă neobişnuită, pornită din mângâietoarea credinţă a unei lumi mai senine, mai curate, mai depline decât a noastră, unde albele fantasme ale morţilor trăiesc o viaţă de gânduri limpezi şi bune, din care trimet solie de cuvinte înţelese acelor ce plâng pe urma lor şi nu-şi află odihna în sălbateca părăsire desăvârşită a iubiţilor lor. Când se lasă, răcoroasă, suflarea sfântă a serii peste dealurile de lut, înfiorând verdeaţa ce mai trăieşte încă în Împărăţia oţelului şi fumului, când glasurile se desfac de tot limpezi în aerul învăluit de taină, când pe cărări sună clopotele celor din urmă turme din această lume a Iadului, când se potolesc în vale uriaşele turnuri ale celei mai moderne rafinării de petrol din lume, poţi vedea în pridvorul casei care vorbeşte încrezător de nemurire şi de frăţie între lumea celor ce vor muri şi a celor ce au murit, cum bătrânul, curăţit acuma de patimile ce l-au zguduit în viaţă, priveşte cu ochi obosiţi asupra podoabelor acestui pământ despre care a zis mai mult decât odată că el «nu-l atinge decât cu piciorul»”.


Din Câmpina „un tren încetinel, cu vagoane pitice, foarte înguste, duce, printre rupturi ale coastei lutoase, în câteva minute la Doftana, alt loc al «dohotului», al păcurii, după care s-ar putea chema, ca alt sat din aceeaşi Prahovă, şi «Păcureţi». 
Aici a fost odată o vestită ocnă, unde osândiţii se coborau pentru a desface lespezi din stânca de sare. Apa a năvălit cu timpul şi galeriile, fără de aceasta sărăcite, s-au închis. În prăpastia cea veche a intrat pământul, astupând-o în parte, pe când cea nouă se poate vedea încă în părăsirea ei desăvârşită. Iar «ocnaşii» sunt astăzi numai muncitori în deosebite ramuri, cari lucrează supt puşti sus pe deal acolo, unde, din bogăţia copacilor paşnici, se dasfac marile acoperăminte de tablă roşie. 


Altfel, Doftana are numai ulicioare ce suie greu pe dealul sfărâmicios, căsuţe cu ţărani săraci, ai căror copii rătăcesc după câte un gologan pentru orice fel de slujbă – unul, neputând face alta, îmi mângâia, sărmănelul, ghetele neprăfuite –, în preajma gării. Undeva, în vale, departe, e o biserică din vremuri. Şi, dacă este o mişcare în această gară, dacă linia nu e părăsită ca ocnele pustii, aceasta vine numai din faptul că la Doftana sosesc carele ce aduc păcura din alt imens rezervoriu al ei, Buştenarii – odinioară tăietorii buştenilor din munte – unde, peste căsuţe şi colibe, peste holde şi livezi, peste nevinovăţia curată şi multă milă, s-a năpustit acelaşi avânt de lăcomie care a prefăcut Câmpina”.

(Nicolae Iorga, „România cum era până la 1918. I. România «munteană»”, 1939, p. 265-269 şi 275. Tipărit acum în volum, textul a fost scris, în realitate, înainte de 1907).

Ion T. ŞOVĂIALĂ
(Din volumul „Câmpina, pagini dintr-o posibilă istorie în date, oameni, fapte, evenimente, ipostaze, secvenţe de viaţă”, lăsat în manuscris de cel care a fost Ion T. Şovăială, regretat avocat şi publicist).