26 septembrie 2017

Trofeele sportive ale fostului mare campion de popice Petru Purge vor împodobi Muzeul Câmpinei

Marele nostru campion de altădată, Petru Purge, multiplu campion național de popice, dar și campion european și mondial la acest sport, al cărui reper a fost Câmpina în urmă cu peste o jumătate de veac, și-a donat toate trofeele sportive municipalității, pentru a îmbogăți viitorul muzeu al orașului care se va amenaja în viitorul apropiat. 


Până la înființarea muzeului despre care v-am vorbit mai devreme, medaliile și diplomele pe care Petru Purge le-a adunat de-a lungul impresionantei sale cariere sportive sunt păstrate la sediul Asociaţiei Cultul Eroilor Câmpina, unde sunt expuse permanent, așadar, pot fi admirate oricând în clădirea Asociației din str. 1 Decembrie 1918. 


Purge nu s-a născut pe aceste meleaguri, dar a fost adoptat din tinerețe de către orașul nostru, al cărui fiu adoptiv de mare valoare s-a dovedit a fi de-a lungul întregii sale vieți. Cetățean al Câmpinei, înzestrat cu un remarcabil talent sportiv, Purge A. Petru  s-a născut la 4.02.1926 în comuna Gepiu, Bihor. Fiind copil de trupă (Regimentul 86 Infanterie - Oradea), a înțeles, încă de timpuriu, că numai prin muncă se va putea realiza în viață, și va putea atinge, totodată, măiestria sportivă. În anul 1938 a plecat pe front la Unitatea de Fortificații Marghita, de aici la Nămoloasa, iar în 1941 a trecut Prutul pe la Galaţi. Dând dovadă de curaj, a participat la organizarea liniei defensive, și a parcurs diferite etape: Cahul, Chișinău, Tiraspol, Tighina. Cercetând diferitele repere cu binoclul, Purje Petru depista zonele populate de germani și le raporta comandantului unității, domnului Niculescu. De asemenea, de la copilul de trupă aflăm că spre Odessa se îndreptau coloane nesfărșite de evrei, pe care îi duceau la execuție. „Unitatea mea – spune cu mândrie Purge Petru-  a ocupat portul Odessa”. Odessa avea un baraj acvatic, unde se masaseră trupele sovietice, pe care, apoi l-au distrus românii. În urma inundațiilor Purge Petru  s-a îmbolnăvit de malarie. În  1943, Purge Petru s-a mutat la Regimentul 9 Roșiori de Gardă, iar în perioada 4 aprilie - 23 august 1944 a participat la dezarmare. Pe 24 august 1944 regimentul a dezarmat unitatea militară 11 Moto - Germană (ofițerii erau cazați în școli, iar trupa pe izlaz, unde germanii și-au ars propria arhivă). Pentru merite deosebite, fostul copil de trupă, a fost înaintat la gradul de Sergent (”vânător de care de luptă / tancuri”). Efectivele regimentului au fost vărsate la Regimentul 1 Vânători de Gardă, apoi la Regimentul 2 Transmisiuni, care luase locul Batalionului de Specilităţi Moto, cu cazarma în Câmpina. 

Echipele naţionale ale României, campioane mondiale în 1966.
Rândul de sus (de la stânga la dreapta): F. Popescu - antrenor, Tiberiu Szemany,
D. Dumitru, Ion Micoroiu, C. Rădulescu, V. Măntoiu, P. Purje şi C. Vânătoru.
La aceleaşi campionate, Petre Purje şi Constantin Rădulescu au obţinut medalia de aur la perechi.
(Sursa foto: www.mts.ro)
După lăsarea la vatră, Purge Petru s-a stabilit în Câmpina, a lucrat la Rafinăria 4, în intervalul 1947-1962, în calitate de lăcătuș-mecanic. A absolvit Școala Profesională de Construcții - Mecanice din Câmpina, meseria lăcătuș-mecanic. Este căsătorit cu Lucreția și are doi copii: Grigore și Maria. Pentru activitatea profesională deosebit de bogată, a fost distins cu „Ordinul Muncii” – clasa a III-a; pentru excepționalele performanțe sportive (campion mondial la popice - perechi și echipă, 12 titluri de campion național, campion european și 16 cupe dobândite) a obținut categoria „MAESTRU EMERIT AL SPORTULUI”;  iar pentru întreaga activitate a fost răsplătit cu titlul de „Cetățean de Onoare al Municipiului Câmpina”, conform Hotărârii Consiliului Local nr. 34/ 30.09.1993.
Adrian BRAD

Editorial. CA PE APĂ

Conceptul de societate lichidă îi aparține sociologului polonez Zygmunt Baum, pentru a caracteriza lumea de astăzi, de după postmodernism. O lume în care libertatea individuală e maximă, dar se traduce printr-o paralizie completă a inițiativei, printr-o spaimă continuă, necesitatea unui conformism permanent, dispariția valorilor tari ș.a.m.d. Evident că nu fac în aceste rânduri o prezentare a Trilogiei lichide. Mă interesează doar întrucît cauzele eșecului (putem vorbi liniștiți de un eșec) integrării noastre în „sistemul de valori al lumii occidentale” sînt mereu analizate din punctul nostru de vedere. Adică sînt prezentate defectele noastre mai vechi și mai noi care au construit acest eșec de aproape trei (cînd au trecut?) decenii. 
Dar dacă putem privi și de pe malul celălalt? Nu cumva „occidentul” pe care îl rîvneam noi, esticii în general, în 1990 era deja altceva decît în proiecțiile noastre mentale? Noi aveam modelul celui „clasic”, democratic, orgolios, creativ, puternic, mizînd totul pe libertate. Dar el, vedem acum, era deja lichefiat. Inconsistent. Dezamăgirea țărilor din est (la noi încă mai puțin, cum arată sondajele) a provenit din conștientizarea acestei defazări. Occidentului nu-i place (vedem asta de pildă în criza refugiaților) că estul îi pune în față o oglindă care îi amintește cum arăta în epoca lui de glorie. Rămași în urmă, nu ne-am lichefiat încă, sîntem rigizi, zgrunțuroși, intoleranți, insuficient cultivați, manelizați, grobieni. Cum să ne integrăm? În vest, pînă și corupția are stil. Cum ne putem concilia? Incapabili să construim un drum ca lumea, cum să construim ceea ce pompos se numește un „proiect de țară”? Cu politicieni specializați în caft, șmenuri și șușanele (vocabularul le aparține), cu o presă mai ignară și mai ticăloșită încă decît politica, cu o intelectualitate dezbinată în conflicte parohiale și abdicînd de la rolul de elită, cu specialiști ignorați de factorii decizionali, cu o societate civilă amorfă și luptînd pe mize mici, fără sindicate puternice, cu o populație care își ignoră caracterul de popor și își urăște elitele, cel mai lesne manipulabilă din cauza educației precare… iată tabloul unei societăți nu lichide, ci noroioase. Imposibil să se coaguleze. Cauza? Una singură, din multele, mă preocupă aici: lipsa de educație. În sensul larg al cuvîntului. Nu vi se pare halucinant ca, în anul 2017, o țară europeană să nu fie în stare să tipărească niște biete manuale? Ca ministrul învățămîntului să aibă grave probleme cu gramatica  limbii materne? Ca politicieni care se bat în direct la tv să fie în continuare reprezentanți cu brio în public ai partidelor respective? Ce pretenții de Schengen să avem? 


„Societatea lichidă” occidentală, despărțită acum de valorile tari ale umanismului tradițional, e totuși mefientă față de non-valoare. Pentru că are aceste valori tezaurizate în biblioteci, muzee, coduri de comportare, universități, fundații culturale etc. Ca să fac o glumă nu foarte bună aș spune că societatea noastră lichidă e doar cea a consumatorilor impenitenți de lichide tari de la crâșma din colț. Nici vorbă de sincronizare ideatic-politică cu țările avansate. Popor de autiști triști. Dacă am fi avut o minimă inteligență, id est coerență în politica noastră de aproape trei decenii, am fi putut întoarce în favoarea noastră impotențele societății lichide. Cu festivalul țuicii și gogoșilor din Țăndărei nu construiești o țară. Scriu toate aceste rînduri amare cu gîndul la centenarul Unirii. Nu mi-a parvenit pînă acum din spațiul public nicio idee luminoasă, originală, care să transforme această aniversare într-un Eveniment. Și, mai ales, într-un imbold istoric. Va fi pesemne ceva la fel de nesărat, fals și lipsit de substanță ca și ceremoniile de la Mărășești. 
Altfel, senzația că țara asta ne scapă printre degete ca un căuș de apă luat de la izvor este acută. Lichidități și… lichidități! De ce blocăm dezbaterea publică doar pe chestiunea justiției? Esențială, adevărat. Dar, de exemplu, problema învățămîntului (reformă de făcut împotriva subiecților ei), nu ar merita discuții cel puțin la fel de extinse și de aplicate? Mai este ceva: toate momentele de succes ale României, toate reformele care s-au făcut de la 1848 încoace, s-au datorat unei elite minuscule numeric și au trebuit introduse cu forța, de sus în jos. Or, cine să conceapă, precum Kogălniceanu de exemplu, asemenea reforme și să mai aibă și forța morală și politică și timpul istoric de a introduce? Înainte de a ajunge o societate care să-și lichefieze valorile, societatea noastră ar trebui să aibă valori… Lipsă!
Christian CRĂCIUN

Colegiul Tehnic Forestier, la drum cu un nou director

În ansamblul liceelor câmpinene, Colegiul Tehnic Forestier a avut o evoluție progresivă în ultimele două decenii. Liceul a ajuns o importantă opțiune a elevilor nu numai prin specificul său (profilele Silvicultură şi Prelucrarea lemnului, completate cu profilele Economic şi Real, ceea ce asigură un echilibru privind pregătirea elevilor), dar şi prin impresia generală a unei instituţii respectabile, mereu deschisă spre cunoaştere şi performanţă.
De la 1 septembrie 2017, Colegiul Tehnic Forestier Câmpina are un nou director: profesorul de greografie Vali Şerban, care ocupă postul pentru următorii patru ani, după ce a promovat concursul pentru directorii de şcoli din iulie 2017. În ședința Colegiului profesoral din 1 septembrie, noul director le-a vorbit cadrelor didactice despre ”o nouă speranță, un nou început”, dar a recunoscut cu fair-play că ”liceul se află într-un moment bun, după o perioadă de echilibru şi stabilitate, deoarece în ultimii 20 de ani a fost condus cu tact şi profesionalism de  prof. dr. Râncu Gheorghe, cu care sunt onorat că am format o echipă, ca director-adjunct, între anii 2010-2017.” 


În continuare, noul director și-a expus viziunea sa cu privire la devenirea Colegiului Tehnic Forestier în următorii patru ani ai mandatului său: ”Această nouă calitate a mea reprezintă şi o onoare, dar şi o obligaţie, ţinând cont că implică un mare volum de muncă, care, în mare parte, nu se vede de către restul colegilor, de către comunitate, părinţi şi elevi, dar se observă în performanţele liceului şi în nivelul de încredere. Urmărim asigurarea de către liceul nostru, ca important factor în educaţie şi formare profesională, a condiţiilor pentru cea mai bună, completă şi utilă dezvoltare pentru fiecare elev, în parteneriat şi cooperare cu partenerii sociali, promovând toleranţa şi înţelegerea, răspunzând pieţei forţei de muncă şi tendinţei de progres şi de înnoire de la început de secol al XXI-lea. În precedentul an școlar, elevii noștri au obținut performanţe remarcabile la olimpiade şi concursuri şcolare şi de specialitate; de exemplu, avem un premiu I la faza naţională a Olimpiadei de Prelucrarea Lemnului.”
În Colegiul Forestier, mai mult de jumătate dintre profesori au gradul I, iar 95% sunt titulari. Nu mai există funcția de director-adjunct, deoarece numărul elevilor a scăzut (o clasă mai puțin). Rezultatele la examenele naţionale sunt foarte bune – 91% din elevii din seria curentă au promovat examenul de bacalaureat din sesiunea iunie 2017. Există totodată o bază materială corespunzătoare, cu echipamente de specialitate performante, cu echipamente moderne de birotică şi IT. Liceul este cuprins în programul ROSE prin care, în perioada 2018 – 2022, se vor investi circa 100.000 de euro în proiecte privind reducerea abandonului școlar, creşterea promovabilităţii şi accesul la facultate, ceea ce înseamnă şi facilităţi pentru elevi, dar şi formări profesionale şi dotări cu diverse materiale necesare.


Ieri, Colegiul Forestier a fost vizitat de primarul Horia Tiseanu, care a rămas plăcut surprins de dotările din laboratoarele de informatică. Edilul-șef l-a asigurat pe noul director de sprijinul său, promițând că va încerca asigurarea unor finanțări corespunzătoare din partea municipalității pentru ridicarea unei săli de sport acoperite, pentru asigurarea materialului lemnos folosit la Atelierul liceului etc. Șeful executivului municipal a propus, de asemenea, o colaborare a Colegiului Forestier Câmpina cu un liceu forestier din Cimișlia, oraș înfrățit cu municipiul nostru.
Adrian BRAD

La Bobolia, refacerea podețului de pe DJ 101P a ajuns un chin pentru locuitorii satului

Cei care vor să ajungă la Bobolia din centrul comunei Poiana, pe drumul județean care traversează localitatea (in foto), nu o pot face decât pe jos sau cu bicicleta. Acum o lună începeau lucrările de reabilitare a unei zone din DJ 101P, drumul județean care leagă comunele Poiana Câmpina și Florești. Este vorba despre porțiunea de la km 23, acolo unde există un podeț  pe sub care trece pârâul Tulburea înainte de vărsarea sa în râul Prahova. Termenul de execuție a lucrării este de două luni, dar investiția pare departe de final. Lucrările izolează practic satul Bobolia de restul comunei Poiana Câmpina, din punct de vedere al transportului rutier, căci bobolienii ar fi trebui să ajungă în Câmpina și în centrul comunei pe un traseu mult mai lung, prin Florești și DN1, obligați să parcurgă zeci de kilometri în plus. Sitația ar fi putut evolua mai neplăcut pentru cei aproximativ 30 de copii din Bobolia care învață la școala din centrul comunei. Mai mult pentru ei, primarul Alin Moldoveanu a găsit o soluție de compromis, amenajând un drum provizoriu pe lângă albia râului Prahova, care trece pe lângă fosta Secție Pompe a Uzinei Poiana (ce a mai rămas azi din Petroutila SA), ieșind la capătul dinspre Poiana a podului peste Prahova care desparte comuna de municipiul Câmpina. 


Locuitorii satului sunt nemulțumiți că lucrările nu avansează cum ar fi sperat. Supărat este și primarul comunei, care ne-a declarant următoarele: ”Drumul fiind județean, este în domeniul Consiliului Județean, pe a cărui conducere sunt supărat că nu s-a gândit deloc la copiii din Bobolia care trebuie să ajungă la școala unde învață, în centrul comunei. Adulții se descurcă și ei greu – nu zic că nu, dar cel mai greau le-ar fi fost copiilor. Pentru ei, mai mult, am amenajat acest drum provizoriu, cu piatră spartă, pietriș și tuburi de beton, drum pe care însă nu pot circula decât microbuzul școlar, microbuzele petru transportul persoanelor și autoturismele. Deci nu și mașinile de tonaj. Am avut și noroc că pe ruta respectivă exista un drum vechi folosit de căruțe. Noi am făcut demersuri la Consiliul Județean și Inspectoratul Județean de Poliție Prahova ca să nu se întrerupă complet circulația pe DJ 101P, să se permită circulația alternativă pe un singur sens, dar nu am fost înțeleși și nu am avut sorți de izbîndă. Sper ca lucrările să nu dureze mult, adică mai mult decât a fost estimat, chiar dacă am înțeles că ar fi ceva probleme”. Conducerea Primăriei Poiana Câmpina a găsit și o soluție pentru transportul mai facil al sătenilor care doresc să ajungă în Câmpina. Un microbuz aduce călătorii de la Bobolia până în zona unde se desfășoară lucrările. Acolo, oamenii coboară din microbuzul inițial, merg pe jos o bucată de drum, iar apoi sunt preluați de un al doilea microbuz, care îi transportă până la Câmpina. 
Adrian BRAD

Castelul „Iulia Hasdeu” - unul dintre cele mai fascinante locuri din țară

Castelul „Iulia Hasdeu” găzduiește de aproape un secol Muzeul Memorial „B. P. Hasdeu”, ce poartă numele savantului care a construit edificiul în memoria genialei sale fiice dispărute prematur. El este unul dintre cele mai fascinante locuri din România, care continuă să-și fascineze vizitatorii la fel de mult ca la începuturile sale. Castelul „Iulia Hasdeu” este unul dintre simbolurile municipiului, având valoarea unui element de spiritualitate ce face legătura cu universul. De altfel, clădirea este amplasată la loc central pe stema municipiului, iar deasupra ei veghează un soare cu chip de om care aduce aminte privitorului că localitatea noastră este așezarea cu cele mai multe zile însorite din an, raportat la nivelul întregii țări. Templul metafizic de la Câmpina închinat Iuliei Hasdeu a fost locul de refugiu pentru Bogdan Petriceicu Hasdeu, după moartea unicei sale fiice, pe care a iubit-o foarte mult. Despre Muzeul Hasdeu s-au spus atâtea lucruri de-a lungul anilor (cu numeroase prezentări în presa scrisă, dar și în cea audio-vizuală), încât Castelul „Iulia Hasdeu” aproape că nu mai are nevoie de nicio prezentare. Materialul de mai jos nu are menirea de a spune prea multe lucruri noi despre castel, ci de a sublinia fascinația pe care acesta continua să o exercite și astăzi, la 120 de ani de la înălțarea sa, precum și de a evidenția numeroasele sale dotări tehnice care îl situează printre cele mai „echipate” muzee din România.


Un savant de talie internațională
B. P. Hasdeu s-a născut la 26 februarie 1838, în Cristineștii Hotinului (Hotinul se afla in Basarabia, astăzi este pământ ucrainean). Acolo şi-a petrecut copilăria. Apoi, însoţindu-l pe tatăl său în Podolia, a urmat cursurile primare în şcoli cu predare în limba poloneză. Din 1850 şi-a continuat studiile liceale la Chişinău. In mediul universitar de la Harkov, Bogdan devine un personaj cunoscut şi admirat pentru inteligenţa şi memoria sa, dar mai ales pentru uşurinţa cu care învaţă limbi străine. A urmat cursurile Facultăţii de Drept, însă a fost atras de literatură şi de domeniul istorico-filosofic. Eforturile sale de autodidact demonstrează varietatea preocupărilor care-i vor caracteriza activitatea de savant în întreaga sa viaţă. Nu şi-a terminat studiile universitare la Harkov. A sosit în România în 1856, anul Tratatului de la Paris. A fost numit judecător de Cahul, cu ajutorul lui Nicolae Vogoride, mare om de stat, dar a fost curând destituit, deoarece milita pentru unirea Basarabiei cu patria-mumă. S-a stabilit la Iaşi, unde a publicat, cu multe sacrificii personale, câteva reviste, printre care: „România” (1858), „Foae de storia română” (1859), „Foiţa de istorie şi literatură” (1860), „Din Moldova” (1862-1863) transformată, mai târziu, în „Lumina”. In septembrie 1859 a dăruit Bibliotecii Şcoalelor din Iaşi 4.000 de volume din biblioteca sa particulară. In ianuarie 1860 a fost numit profesor de istorie, geografie şi statistică la Şcoala Reală din Iaşi şi, doi ani mai târziu, profesor de istorie la cursul superior al Colegiului Naţional. Temperamentul său l-a pus în conflict cu colegii şi mai ales cu directorul colegiului, Titu Maiorescu. Adversarii săi au profitat de apariţia nuvelei „Duduca Mamuca” pentru a-i intenta un proces, acuzându-l de imoralitate. A fost exclus din învăţământ şi din funcţia de la bibliotecă. Anul 1864 a deschis o nouă etapă în activitatea ştiinţifică a lui Hasdeu: a început să publice documente pe care le-a comentat din punct de vedere istoric şi filologic. Arhiva istorică a României a apărut în 1868 cu consecinţe importante asupra destinului savantului. In 1865 s-a căsătorit cu Iulia Faliciu, din Roşia Montană (Transilvania). Publicarea Arhivei istorice a României i-a deschis o nouă cale: a fost numit director ale Arhivelor Statului (1876 - 1900) şi membru al Consiliului Permanent al Instrucţiunii Publice. Apariţia „Istoriei critice a românilor” (tomul I) a crescut prestigiul său ştiinţific şi i-a deschis porţile universitare. A ţinut primul curs la 14 octombrie 1874, un mare eveniment pentru viaţa ştiinţifică românească. Demonstra o erudiţie fără egal în România acelei epoci şi calităţi pedagogice care-i asigurau o largă audienţă. A fost şi decan al Facultăţii de Litere (1882 - 1885). Poziţia sa socială şi ştiinţifică a fost suficient de solidă pentru ca în 1877 să devină membru al Academiei Române. In 1880 şi 1881 a primit premiul „Ion Heliade Radulescu” pentru volumul al doilea, respectiv al treilea din opera sa, „Cuvente den bătrâni”. Titu Maiorescu a trebuit să recunoască meritele sale ştiinţifice şi să admită că Hasdeu era singurul care putea să realizeze o Istorie a limbii române. In 1884 Academia Română i-a încredinţat misiunea de a redacta un Dicţionar al limbii române. I-a consacrat 14 ani din viaţă pentru a acoperi mii de pagini, ajungând până la cuvântul „bărbat”. Un monument al limbii române, dicţionarul Magnum Etymologicum Romaniae, a rămas neterminat, deoarece vastul „şantier” necesita un efort supraomenesc, iar Academia şi Regele se grăbeau să se încheie lucrarea. B. P. Hasdeu avea 49 de ani când a acceptat să fie directorul unei publicaţii ştiinţifice şi literare, „Revista Noua” (1887-1895). 


In 1895 a fost ales membru al Academiei de Ştiinţe din New York.  Apreciat în străinătate, se bucura de prietenia şi stima unor mari savanți. Dispariţia precoce a Juliei, in 1888, răpusă la numai 18 ani de tuberculoză (boală mortală, în acele vremuri), l-a împins către meditaţia asupra morţii, înţeleasă de el ca punct de unde încep „formele” fără sfârşit care duc spiritul spre perfecţiune. Durerea l-a îndreptat către spiritism, ca pe mulţi dintre contemporanii sai. Astfel, a construit la Câmpina, intre 1894 și 1896, un castel-templu, asigurând  contemporanii că planurile i-au fost inspirate de către fiica sa defunctă, o poetesă de mare talent, a cărei poezie scrisă în franceză anticipa un geniu literar. La Câmpina s-a stabilit definitiv cu soţia sa în 1897. Singurătatea a caracterizat ultimii săi ani. La 25 august 1907, după o lungă suferinţă, a trecut în neființă, într-o căsuţă din spatele Castelului. Soarta a făcut ca Hasdeu să moară la o lună după ce, peste drum de Castel, murise pictorul național Nicolae Grigorescu, cealaltă mare personalitate culturală adoptată de Câmpina, la finele secolului XIX. Trupul savantului a fost înmormântat la Bucuresti, alături de Iulia - soţia sa şi de Julia - fiica sa. Academician, enciclopedist, jurist, lingvist, folclorist, publicist, istoric şi om politic, Hasdeu a fost cea mai mare personalitate a culturii române din secolul XIX.

Un templu cu simboluri masonice
Este cunoscut faptul că Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838 – 1907), a fost şi unul dintre cei mai celebri masoni români, deși nu se cunosc locul și data inițierii sale. Distrus de moartea fiicei, Iulia, i-a construit la Câmpina un castel plin de simboluri oculte, în care se regăsesc şi multe elemente masonice. Hasdeu s-a numărat printre personalitățile Marii Loje Naţionale din România.  El a construit mai întâi, între 1888 şi 1891, primul templu pentru Iulia, în cavoul din cimitirul bucureştean „Bellu“, iar între 1894 şi 1896 a înălţat castelul din Câmpina, după planurile dictate de fiica sa în şedinţele de spiritism. Moartea Iuliei l-a răvăşit pe Hasdeu, îndreptându-l spre ocultism. Dacă opera lui ştiinţifică a fost curmată brusc, sufletul său a trecut într-o nouă etapă de frământări şi căutari de răspunsuri. Castelul abundă de simboluri masonice: pe faţada castelului se află „Ochiul Atoatevăzător”, simbol al lui Dumnezeu;  plafonul albastru al mormântului şi cupola albastră a castelului (în culoarea lor iniţială) au corespondent în simbolistica Acoperământului Lojii și reprezintă bolta cerească;  mobilierul reprezenta şi el o legătură cu apartenenţa la masonerie a lui Hasdeu, semnificative fiind scaunele triunghiulare din fier, care aveau o destinaţie ezoterică. „Templul metafizic“ conține şi de alte semne oculte: camera obscură, unde aveau loc şedinţele de spiritism, uşa masivă circulară de la intrare, încadrată de două tronuri de piatră, pe care sunt săpate cele şapte reîncarnări importante ale Iuliei, fundaţia castelului turnată în forma unei cruci. 


Structura castelului
Muzeul conține șase încăperi principale: Sala 1 - Salonul de primire al doamnei Iulia Hasdeu, soția scriitorului, unde se află bustul de marmură al acesteia; Sala 2 - Sufrageria, cu portretele familiei pictate în medalioane, pe pereții camerei; Sala 3 – Templul Castelului, cel mai înalt turn, care are un pronaos cu oglinzi paralele și un altar (În mijlocul turnului, unde se urcă pe trepte metalice, se află o statuie a lui Iisus, sculptată de Raphael Casciani. Războiul, cutremurele și ignoranța umană au afectat de multe ori castelul, dar statuia lui Iisus nu a fost niciodată atinsă. În această sală se pot observa și cele trei camere, cea albastră, cea roșie și cea verde, culori date de vitralii); Sala 4 - Biroul de lucru al lui B.P.Hasdeu, în care se află portretele savantului, soției și fiicei lor Iulia; Sala 5 - Camera cu cale, dedicată Iuliei Hasdeu, unde se află păpușa Iuliei, o sculptură, bustul Iuliei Hasdeu, de Ioan Georgescu, din marmură de Carrara, realizat în 1890. De asemenea, aici se afla jurnalul și caietul de matematică al Iuliei; Sala 6 - Camera obscură, unde aveau loc ședințele de spiritism, care are un porumbel de piatră, o lunetă astronomică, un sfeșnic și o statuetă a lui Iisus. 


Primul război mondial a afectat Castelul Iulia Hasdeu, iar a doua conflagrație mondială agravează starea construcției până în anul 1955, când numele său este înscris pe Lista Monumentelor Istorice. Edificiul a fost restaurat între anii 1962 și 1964, Comisia Monumentelor Istorice luând decizia să-l transforme în muzeu. Grație profesorului de istorie Nicolae Simache, cel care a fondat aproape toate muzeele din județul Prahova, aici va fi deschis, la data de 9 aprilie 1965, Muzeul Memorial „B.P.Hasdeu”. Afectat de cutremurul din 4 martie 1977, Castelul intră într-un lung proces de restaurări și consolidări. După ce în perioada 1977-1994 a suferit numeroase lucrări de consolidare și restaurare, la data de 17 iunie 1994, Muzeul Memorial „B.P.Hasdeu” este deschis partial, și apoi, la 25 februarie 1995, el este pus în întregime la dispoziția publicului vizitator, deși lucrările de restaurare nu se sfârșiseră.

Modernizări cu fonduri europene
Anul acesta, Primăria Câmpina a depus la Agenția de Dezvoltare Regională Sud Muntenia proiectul „Restaurarea, dotarea şi valorificarea durabilă a patrimoniului cultural al obiectivului de patrimoniu Muzeul Memorial B.P. Hasdeu”, pentru obținerea de fonduri europene nerambursabile prin Programul Operațional Regional 2014-2020, prioritatea de investiții 5.1 - Conservarea, protejarea, promovarea şi dezvoltarea patrimoniului natural şi cultural. Valoarea proiectului este de peste 15,81 milioane de lei. 
„Proiectul a fost evaluat din punct de vedere tehnic şi administrativ, obținând un punctaj foarte bun: 81,33. Pe 16 mai 2017, Comisia de evaluare a vizitat Primăria Câmpina şi Muzeul Memorial “B.P. Hasdeu”, prilej cu care s-au verificat documentele şi situația de pe teren. Nu au fost  probleme. Sperăm să obținem fondurile nerambursabile pentru a restaura patrimoniul mobil şi imobil hasdeian (monumentul istoric Castelul «Julia Hasdeu», toate construcțiile din parcul castelului, precum şi bunurile de patrimoniu care necesită restaurare), pentru a dota instituția muzeală cu mobilier pentru expunere, cu aparate şi tehnologie specifice unui muzeu.


 Și, nu în ultimul rând, pentru a valorifica, printr-o modernă expunere, patrimoniul şi istoria castelului, folosind noile tehnologii. Se va amenaja peisagistic parcul mounumentului, se vor reface aleile, se vor pune instalații pentru iluminat, udat etc. Dacă proiectul va fi materializat, municipiul Câmpina va avea un muzeu organizat şi dotat conform celor mai înalte standarde în domeniu”, ne-a declarat Jenica Tabacu, responsabilul muzeului. 
„Anul acesta s-a realizat şi Analiza de Risc la Securitate Fizică, pentru muzeu. Vom solicita, în consecință, fondurile necesare punerii în practică a măsurilor indicate de experți. Valoarea costurilor acestor măsuri a fost estimată la 10.560 euro (fără TVA), respectiv 48.576 lei. Cea mai mare parte a cheltuielilor, adică 43.838 lei, se referă la mijloacele tehnice de Securitate”, ne-a mai declarat interlocutoarea noastră. Este demn de menționat că 2517 cărți din biblioteca muzeului (majoritatea - beletristică ) au fost transferate la Biblioteca „Dr. C. I. Istrati”, pentru a fi citite de mai mulți utilizatori.

Dotări la standarde europene
Muzeul a fost dotat anul acesta cu următoarele bunuri: telefon/ fax/ copiator, laptop, imprimantă, scanner. Urmează să fie achiziționate și alte bunuri necesare pentru activitățile muzeale şi administrative (aspirator, motocositoare, freză de zăpadă ş.a.). Bugetul a fost bine proiectat, în sensul că, până în prezent, cheltuielile nu au depăşit sumele solicitate. De asemenea, s-a contractat serviciul de reparație a pianului Petrof, deținut de muzeu (contract în derulare, cu termen până la 5 noiembrie). Sistemul de monitorizare/ supraveghere video a muzeului a fost întărit prin achiziționarea unei noi centrale pentru avertizarea la efracție (2.013,48 lei, cu TVA inclus). Imobilul Castelul „Julia Hasdeu”, precum şi construcțiile din parcul monumentului au fost asigurate. Prima de asigurare este de 9.054 lei, suma asigurată fiind 8.511.630 lei (conform Raportului de Evaluare a patrimoniului imobil hasdeian, realizat în 2008), la care se adaugă 1.000.000 lei – reprezentând o clauză specială, pentru vandalism, prima fiind de 230 lei pentru această clauză. Deci prima totală de asigurare este de 9.284 lei. Perioada de asigurare este de 12 luni, de la 11/08/2017 până la 10/08/2018. În primele opt luni ale acestui an, aproximativ 16.000 de vizitatori au venit la Castelul „Julia Hasdeu”, cu 10% mai mulți decât în aceeași perioadă a anului trecut. 


Audio-ghid în cinci limbi
Muzeul Memorial „B. P. Hasdeu” beneficiază în prezent de un audio-ghid în patru limbi: română, franceză, engleză și germană, cărora li se va adăuga curând o a cincea, limba italiană. Traducerea textelor de prezentare a muzeului în limba italiană s-a realizat  grație d-nei Nicoleta Veronica Tacu, a soțului său, dl Alfredo Fratello, precum şi a fiicelor lor, Chiara şi Veronica Fratello. Așadar, în următoarele săptămâni, după transpunerea textelor italiene pe audioghiduri, muzeul va dispune de audioghiduri în cinci limbi: română, franceză, engleză, germană şi italiană. Pe 11 noiembrie, cu ocazia evenimentului „Julia Hasdeu in memoriam”, va fi lansat albumul „Castelul Julia Hasdeu” în patru limbi (română, franceză, engleză, germană).
Adrian BRAD

„Pacienţii politici” (3)

Anul 2012 va rămâne unul de referinţă în politica românească postdecembristă. Decăderea regimului portocaliu, patronat de Traian Băsescu şi apogeul alianţei social-liberale (USL) - victoria zdrobitoare în alegerile locale şi parlamentare - au adus importante modificări în mentalul colectiv al societăţii româneşti. Divizaţi brutal de ciocnirea celor două blocuri politice, românii au văzut doar ceea ce li s-a arătat, fără să poată înţelege în profunzime dimensiunea jocurilor politicianiste din culise.
Volumul „Pacienţii politici”, pe care îl publicăm acum în serial, îşi propune să scoată la lumină aspecte importante din partea nevăzută a politicii locale, judeţene şi naţionale: jocurile din jurul puterii, camaraderiile de conjunctură şi, pe alocuri, impostura, care inevitabil vor duce, în anii următori, la prăbuşirea eşafodajului.

12 ianuarie 2012. Ţara fierbe ca un vulcan noroios. 
Proteste antibăsiste în București și în marile orașe din țară. Scânteia: doctorul reformist Raed Arafat! O mică și inconștientă revoluție, împinsă de la spate de Antenele lui Felix, cere capul matrozului şi căderea regimului. Confruntări violente între jandarmi şi protestatari la Cluj, la  Timișoara și la București, în Piața Universității. Regretabilă prezența huliganilor din galeriile cluburilor de fotbal bucureștene. Mercenari chemați, de nu se știe cine, ca masă de manevră! Mizerabilă diversiune cu rol de dinamită  pentru civismul românesc și așa destul de anemic.

14 ianuarie 2012. „Şi noi eram români. Noi care tăceam”. A zecea zi de proteste. 
Frigul pătrunzător nu îi împiedică pe români să ceară demisii și să înfiereze austeritatea impusă de regimul băsist. Arafat a fost doar scânteia care a încins focul nemulțumirilor, întreținut cu meșteșug de Antenele lui Felix. Urmăresc, pe toate canalele, tot ceea ce se întâmplă și îmi exprim activ părerile, în gazetă, pe reţelele de socializare şi în grupurile de cunoscuți. Nu cred în revolta pusă la cale de o haită de hiene pentru a înlocui o altă haită, cu aceleaşi metehne. Numai în haite de oameni deştepţi vom reuşi! În puţinul timp rămas liber, târziu în fiecare noapte, recitesc mărturiile lui Octavian Paler, în care descrie  evenimentele din decembrie 1989. Caut să înţeleg repetabila povară românească. Civism de catifea! 
Rețin din scriitura filosofului: „Eram încredinţat că revolta de la Timişoara va avea soarta celei de la Braşov. Şi aşteptam, îngrozit, să aud că, încă odată, teroarea a fost mai puternică decât deznădejdea. De cum se însera, mă repezeam să ascult «Europa liberă». Fantastica presiune psihologică în care ne găseam cu toţii se simţea şi în vocile, mai precipitate acum, ale crainicilor şi comentatorilor. Mă culcam târziu, după ce auzeam ultimele ştiri. Şi de fiecare dată, chinuindu-mă să adorm, mă întrebam ruşinat: «Bine, dar noi ce facem? Vom tăcea şi acum?» Mă urmărea ţipătul sfidător al unei femei care le strigase la Timişoara, în stradă, celor care îndreptaseră mitralierele spre mulţimea răsculată: «Trageţi măăă! Şi voi sunteţi români!» Clănţănitul mitralierei acoperise sau retezase ţipătul. Şi noi eram români. Noi care tăceam (...) Pe la amiază am auzit soneria la uşă. Era vecina mea. Mi-a întins un plic şi mi-a zis să am grijă de cheile casei dacă nu se mai întoarce. Nu înţelegeam nimic. Am întrebat-o unde se duce şi mi-a răspuns albă ca varul: «La revoluţie». (...) În faţa Teatrului Naţional erau mai multe rânduri de tineri, cu lumânări în mâini. Fete şi băieţi. Dădeau, în întuneric, impresia unui cor antic, de o tragică nobleţe. Dar ceea ce spunea corul contrasta violent cu această solemnitate: «Ceauşescu, cine eşti? Un cretin din Scorniceşti». A fost singura dată când am avut puterea să zâmbesc în seara aceea însângerată”.
Rămânem talentați la slogane! Azi poporul exultă la altă solemnitate: „Ieşi afarăăă, javră ordinarăăă!”

15 ianuarie 2012. Romane rele. 
Prolificul Bebe Toma scrie şi în somn. E îngrozitor omul ăsta, a lansat volumul cu numărul 16, romanul „Libertatea de a fi lichele”! Îi colcăie inspiraţia în creieri! Nu-l înghite nimeni şi cu toate astea am găsit lume multă la sindrofia lansării, găzduită în foaierul fostului Cinematograf 23 August, transformat în cârciumă. Are gusturi ciudate romancierul!  Printre invitați, F. Dochia, C. Crăciun, S. Bucur, T. Marinescu și actorul Eusebiu Ștefănescu. „Aud un fâsâit - își începe speech-ul poetul Florin - parcă sunt valurile mării și e o veste bună... a fost prins înțepătorul de femei! Pe Bebe l-am prins din nou cu romane rele și personaje la fel. Bărbații sunt infideli și femeile aproape cuminți. Le recomand iubitorilor de beletristică să citească această carte, noaptea (...). Bebe nu iartă nimic. Nu se iartă nici pe sine”. 
Eseistul Christian schimbă tonul: „Pe Toma n-ai de unde să-l apuci. E foarte alunecos. Are un formidabil talent de a-și măcina opera. Este o carte a unui prozator extrem de aplicat, om care are foarte puțină răbdare. Se bucură drăcește când descoperă ceva rău. De aceea trebuie să-l descoperi, mai întâi pe el, în roman”. 
Recital poetic de excepție în interpretarea lui Eusebiu Ștefănescu. Sesiune de autografe. Autorul nu se dezminte. Dacă nu îi plăteşti opera, îţi cere de la obraz! Este o întreagă legendă, în Câmpina şi nu numai, cu Bebe care îşi vinde cărţile tuturor cunoscuţilor şi necunoscuţilor, oriunde îi întâlneşte. Mulţi îi evită prezenţa ştiind că se vor alege, indiscutabil, cu un volum şi cu o „pagubă” de câteva zeci de lei în buzunar. Într-o zi, am vrut să ştiu cum se simte când îşi „obligă” cititorul cu propria creaţie: „Artistul român trebuie să trăiască, prietene! Mă doare în cur de ce crede lumea! Numai eu știu cât mă ploconesc să fac rost de bani pentru tipar! Efortul creator nu-l mai aduc în discuție”.  Mostră grăitoare a condiției scriitorului român contemporan (membru în breasla profesională USR)! Bebe nu iartă nimic. Vrea să intre, încă o tură, în politică. Negociază cu PC-ul lui Felix. Ar vrea consilier la comisia de cultură. 


16 ianuarie 2012. Inițiativă „civică” pe Facebook.  
Un grup de tineri încearcă organizarea unui miting antibăsist în Câmpina. Opinie generală favorabilă. Peste 500 de „virtuali” își anunță participarea. Prezent non stop pe reţelele de socializare, primarul Laurian dă semne că a luat act de iniţiativă și de amploarea ei. Sunt așteptate reacții din partea autorităților și chiar o contra-manifestație, pusă la cale de Valjan (karatistul deputatului Serghei) cu trupa lui de cruciați. 
Florin Frăţilă
(va urma)
(„Pacienţii politici”, Editura Fundaţiei Culturale Libra, 2015)
Episodul anterior poate fi citit AICI

Lectura NU dăunează grav sănătăţii. CĂTĂNIA, RĂZBOIUL, PRIZONIERATUL

Ultimul volum scris de regretatul Gherasim Rusu Togan [1], pe lângă filonul de analiză etnologică, oferă cititorului, în cea de a doua parte, mărturii ale unor militari prahoveni obişnuiţi, dar şi din zona Sibiu-Alba, care au cunoscut ororiile celui de al Doilea Război Mondial. Acestea vin să completeze imaginea experienţei militarilor români de rând aşa cum reiese din cele două volume editate de profesorul Ion Oprişan, un oaspete constant al Castelului Hasdeu, în cadrul manifestărilor prilejuite de Serbările celor Două Iulii. [2]


Experienţele militarilor de pe front sunt complexe şi parcă mult mai pregnante şi numeroase cele de pe Frontul de Răsărit decât de pe cel de Vest (poate şi pentru că războiul antisovietic a durat din 22 iunie 1941 până la 23 august 1944, pe când cel antihitlerist, pentru a relua o formulă des uzitată de istoriografia şi propaganda comunistă, din 23 august până la 9 mai 1945, nici măcar un an întreg). 
Sunt oferite informaţii disparate despre luptele pentru eliberarea Basarabiei, asediul Odesei, luptele de la Harkov, cucerirea şi apărarea Crimeii, Stalingrad şi chiar din Caucaz. Impresionante sunt  adevăratele bocete care au în subsidiar tragedia Armatei Regale Române din zona Stalingradului (de la nord - unde acţiona Armata a 3-a şi de la sud, unde se afla Armata a 4-a) în ceea ce este cunoscut drept dezastrul de la Cotul Donului. Cele două armate române protejau flancurile Armatei a 6-a germane care lupta efectiv, de săptămâni bune, în interiorul oraşului strategic ce purta numele tiranului georgian (fostul Tariţîn, actualul Volgograd). În aceste cântece se concentrează întreaga disperare a ţăranului român generic, care nu înţelegea de ce trebuie să lupte şi să moară atât de departe de ogorul său. „Săracă inima mea/ Iar mă prinde-a mă durea/ Când vede trenul trecând/ pe dinafară cu flori/ pe dinăuntru cu feciori/ pe dinafară înflorit/ pe dinăuntru necăjit/ se duc în sus înfloriţi/ înapoi vin toţi răniţi/ Se duc în sus încărcaţi/ Înapoi vin toţi puşcaţi”.
Ura populară faţă de ruşi era larg răspândită chiar şi în rândul lumii rurale româneşti, care se temea de colectivizările bolşevice. Tematica prizonieratului la sovietici a străbătut mentalul nostru naţional în ciuda cenzurii comuniste de după 1945, care nu putea permite exprimarea unor sentimente atât de neprieteneşti faţă de fratele mai mare de la Răsărit. Să nu uităm că a citi sau a  răspândi astfel de blesteme te putea duce foarte rapid în puşcăriile Gulagului românesc pentru zece ani de zile sau la istovitoarele munci de la Canal. Aceste sentimente au perdurat şi străbat volumul etnologului Gherasim Rusu Togan: „Cine-a zis că rusu-i bun/ Facă-se carne de tun!/ Oasele nu şi-a uscat/ În negru prizonierat/ N-a mâncat varză stricată/ N-a săpat glie-îngheţată/ Nu şi-a găurit plămânii/ Robotind în fundul minii/ Rusie, Domnul să te bată/ Să nu-ţi vezi chiatra pe chiatră/ Să te faci Siberie toată”. În acest scurt enunţ sunt oferite informaţii preţioase şi despre folosirea prizonierilor de război români la munci care caracterizau esenţa Gulagului sovietic  (în mine, la săpatul unui pământ îngheţat bocnă şase-şapte luni pe an etc.), chiar dacă în mod teoretic prizonierii de război aveau alt statut, ei fiind vărsaţi unei alte structuri (dar acestea erau doar detalii strict administrative şi tehnice ale aparatului de represiune sovietic). 
Alexandru Aurica, din comuna Măgurele, povesteşte în acelaşi sens cum fiind luat prizonier de război de către sovietici, dus într-un lagăr, într-o noapte geroasă de iarnă, un grup de români a fost trimis să dezasambleze un pod pentru a aduce lemnele în lagăr. 10% dintre prizonieri români au murit degeraţi, iar restul s-a întors dimineaţă ţinându-se unul de altul pentru a nu cădea (cei care cădeau erau de regulă executaţi de paznicii NKVD, după cum o atestă şi mărturia lui Ioniţă Ioan, care a căzut prizonier la Cotul Donului; slăbit şi nemaiputând să facă faţă lungului marş, a fost susţinut de doi camarazi pentru a nu se prăbuşi: „Ruşii ziceau să-mi dea drumul ca să mă împuşte”). 


Un militar din Valea Doftanei, Tocitu Gheorghe, îşi aduce aminte după atâta timp cum a fost luat prizonier de sovietici la 24 august 1944 pe frontul din Moldova. Dus iniţial la Paşcani, trupa a fost despărţită de ofiţeri (o practică generalizată a sovieticilor pentru a-i înlătura pe cei care puteau avea autoritate, în general clasele superioare româneşti şi pentru a facilita propaganda comunistă asupra ţăranilor şi muncitorilor) ajungând într-un lagăr pe Volga: „Am dus-o foarte greu, ruşii ne dădeau câte o lingură de tărâţe, peşte stricat cu viermi şi o pâine la opt persoane. Apoi ne-au dus în Siberia. Am fost plini de păduchi şi îi luăm cu mâna şi din sprâncene să-i dăm jos”. Abia când a fost repartizat într-un lagăr din Caucaz condiţiile de viaţă s-au mai îmbunătăţit. 
Câmpineanul Gheorghe Vâjeu i-a observat pe ruşi după 23 august 1944 şi nu înţelegea la ei „satisfacţia uciderii. Deşi erau tineri sau poate chiar de aceea, simţeau o plăcere sadică să-şi descarce automatul într-un trup omenesc. Împuşcau aşa, ca să vadă cum se trage cu Kalaşnikovul!” Întrebat de etnolog de ce nu s-a înscris în Divizia Tudor Vladimirescu (corect ar fi fost Divizia Horia Cloşca şi Crişan, având în vedere că DVT deja se afla pe frontul din Moldova, ulterior trecând în Ardeal), Vâjeu răspunde onest: „Am refuzat să pactizez cu ruşii, după ce ne-au umilit într-un asemenea hal”. A fost luat prizonier la Adjund şi transportat în bou-vagoane până la Celiabinsk, în Siberia Occidentală: „Am călătorit vreme de 21 de zile într-o mizerie şi suferinţă crunte, iar când am ajuns la destinaţie, nimeni nu a mai avut puteri să se coboare din tren”. A revenit în Câmpina în 1950, după cinci ani de prizonierat sovietic. 
Zguduitoare sunt şi fragmentele selectate din jurnalul lui Ion Dicu, care a luat parte la ofensiva germană din vara anului 1942,  murind în timpul prizonieratului sovietic la vârsta de 30 de ani. Jurnalul scris de el a parvenit familiei şi a fost editat şi publicat după şase decenii. 
În acelaşi registru tragic se inserează şi ultima mărturie cuprinsă în carte, cea care-i aparţine doctorului veterinar Ion Cruceanu din Agnita (jud. Sibiu) care prin 1967-1968 se distinsese pe plan local eradicând febra aftoasă ce decimase zootehnia locală. Întâmplarea a făcut ca sovieticii să fi cunoscut aceeaşi problemă, cerând ajutorul părţii române. Doctorul a fost obligat să plece în zona Donului pentru a-i sprijini pe veterinarii de acolo. Tocmai aici a dat peste un cimitir militar românesc, dominat de o troiţă: „N-am să uit niciodată priveliştea ce mi s-a oferit în ziua aceea de început de august, când am văzut sute de căşti ruginite, aşezate pe cruci, înecate în iarbă şi pir uscate de secetă”. Pe troiţă se mai puteau citi versurile lui George Coşbuc: „Şi-ajuns în ţară, eu te rog,/ Fă cel din urmă bine,/ Pământul ţării să-l săruţi/ Şi pentru mine” (din „Rugămintea din urmă”).
Codruţ Constantinescu

1) „Tineretea, Cătănia, războiul. Pagini din istoria neamului” - carte aparută în cadrul Colecţiei Patrimoniu Cultural Câmpinean, ediţia a treia, revizuită şi adăugită, Editura Fundaţiei Culturale Libra, Bucureşti, 2016.
2) „Infernul prizonierilor de război români în Rusia Sovietică”, Editura SAECULLUM I.O., Bucureşti, 2014, vol. I-II.

Un nou medic ortoped la Policlinica SanConfind

Recent, Ambulatoriul de specialitate al Centrului Medical SanConfind are un nou medic la Cabinetul Ortopedie. Este vorba despre asist. univ. dr. Răzvan Cișmașiu, medic primar ortopedie-traumatologie, care îl înlocuiește pe medicul specialist Emil Haritinian, și el cadru universitar doctor în științe medicale, plecat în Franța la un curs de specializare. Ca și predecesorul său, dl. doctor Cișmașiu vine de la Spitalul Clinic de Ortopedie-Traumatologie si TBC osteoarticular „Foișor” din București, unul dintre cele mai prestigioase spitale de acest tip din România. Pe dl. doctor Răzvan Cișmașiu (pe care îl puteți găsi la SanConfind în fiecare zi de vineri, după-amiaza), încercăm să-l facem cunoscut câmpinenilor cu ajutorul interviului de mai jos.


- Domnule doctor Răzvan Cișmașiu, bine ați venit în echipa medicală SanConfind. V-aș ruga să ne spuneți, pentru început, câteva cuvinte despre cariera dumneavoastră profesională.
- Am absolvit Facultatea de Medicină și Farmacie UMF Carol Davila București în 2003 și mi-am început formarea ca medic ortoped, în calitate de rezident, un an mai târziu. În același timp am ales și implicarea mea în învățământul universitar, fiind, în calitate de asistent universitar, responsabil de studenții mediciniști de anul IV. În 2011, am devenit medic specialist, iar 5 ani mai târziu mi-am susținut primariatul. Totodată, în anul 2013, am reușit să definitivez doctoratul în științe medicale pe tema „Tehnica chirurgicală minim-invazivă în artroplastia de șold – Indicații, posibilități și limite”, o temă interesantă și care răspunde tendințelor actuale de endoprotezare a șoldului.
- Care vă sunt primele impresii despre Centrul Medical SanConfind? Ținând cont de dotările sale și de personalul medical, poate fi considerat un spital european? 
- De la bun început am rămas plăcut impresionat de Centrul Medical Sanconfind, de infrastructura și dotările sale la standarde europene, ca și de aplecarea personalului medical înalt si mediu calificat din cadrul instituției asupra pacienților. Este deosebită inițiativa realizării acestui spital privat în contextul în care există discrepanțe majore, în ceea ce privește tehnica și serviciile medicale, între diferitele centre mari de formare medicală și celelalte orașe din România.
- Judecând după faptul că și oamenii primitivi își vindecau fracturile închise cu ajutorul unor atele artificiale (două bețe și o liană), s-ar zice că ortopedia este cea mai veche ramură a medicinii. Cât de avansate sunt procedurile ortopediei de azi? Ce operații nu se puteau face acum un veac sau acum două-trei decenii, și se pot face azi? 
- Tehnica a evoluat foarte mult de-a lungul timpului și, bineînțeles, nici ramurile medicale și industria farmacologică și a dispozitivelor medicale nu au rămas pe loc. Lucrurile în ortopedie au evoluat, aș putea spune, spectaculos pe parcursul ultimilor 30 de ani, atât în ceea ce privește dezvoltarea unor noi tehnici chirurgicale ortopedice specifice anumitor tipuri de patologii, cât și din punct de vedere al tipurilor de implanturi adaptate  anatomiei, al tehnicii abordate și urmând îmbunătățirea calității determinate de progresul tehnologic.
- Care sunt, în opinia dvs, cele mai dificile fracturi, cele care se vindecă cel mai greu? Ce sfaturi le-ați da celor care suferă de respectivele afecțiuni?
- Fracturile dificile sunt determinate de complexitatea traumatismului, implicit a mecanismului de producere. În general, sunt fracturi cominutive sau fracturi segmentare, “în dublu etaj”, acestea din urmă punând în pericol viabilitatea segmentului intermediar. Un loc aparte al fracturilor cu risc înalt de complicații îl ocupă fracturile deschise, fracturi greu de manageriat terapeutic mai ales datorită riscului înalt de contaminare și, implicit, de infecție. Strategia abordării unei astfel de fracturi este una complexă și urmează protocoale riguroase, poate unele dintre ele greu de acceptat de către pacient, dar care determină capital rata de succes în astfel de situații. Permițându-mi o remarcă la ultima întrebare privind sfaturile pe care le-aș putea recomanda, sfatul meu către toții pacienții este să fie atenți, să arate minime cunoștințe de educație medicală și să înțeleagă că este mai ușor să previi decât să tratezi, atât din punct de vedere medical, cât și socio-economic. Accidentele nu le poți preîntâmpina, însă poți preîntâmpina totuși agravarea unei patologii cronice realizând controale periodice și pregătind poate din timp un act chirurgical, o operație laborioasă, cum ar fi spre de exemplu endoprotezările de șold sau genunchi din boala artrozică. 
- Descrieți-ne, succint, care a fost cea mai dificilă operație la care ați participat, cel mai dificil caz medical pe care l-ați rezolvat în bogata dvs carieră profesională.
- Cred că cele mai dificile și, în același timp, impresionante cazuri sunt cele ale pacienților oncologici, indiferent de vârstă. Cu atât mai dramatice când acest tip de patologie afectează pacienți tineri. Îmi vin în memorie acum imaginile câtorva pacienți cu tumori maligne la nivelul membrelor inferioare, care au beneficiat de tratament chimioterapic și apoi de intervenții de rezecție-reconstrucție cu proteze modulare (N.B. proteze ce înlocuiesc un segment osos și articulația adiacentă), urmând ulterior să continue tratamentul oncologic. Unii dintre ei au reușit să treacă cu bine peste această încercare, alții însă, din păcate, nu mai sunt... Meritul în astfel de cazuri nu revine numai ortopedului, ci unei întregi echipe, element ce se repetă, în fapt, la fiecare operație, dar cu atât mai mult în astfel de cazuri, ce presupun o colaborare perfectă între oncolog, chirurg ortoped, chirurg vascular, anestezist și medic de recuperare. Consilierea unor astfel de pacienți este extrem de importantă,  din păcate sistemul fiind deficitar la acest capitol. Ce încercăm să compensăm noi, ca medici, înainte și după actul  chirurgical complex nu este întotdeauna suficient.