03 octombrie 2017

Născută şi crescută la Câmpina, Ioana Drăghici este azi unul dintre cei mai apreciaţi producători de film din ţară

Ioana Drăghici este un nume cunoscut în cinematografia românească a ultimului deceniu. Nu o văd spectatorii, fiindcă face parte din echipa aflată în spatele aparatului de filmat, dar munca ei este foarte importantă, întrucât Ioana joacă un rol cheie în economia oricărui film. Iar când zicem economia filmului nu ne gândim doar la modul de întocmire a planului unei pelicule, ci chiar la finanțarea acesteia. Ca să înlăturăm vălul de mister, vă spunem că Ioana Drăghici este unul dintre cei mai apreciați producători din țară, contribuind decisiv la realizarea unor filme românești cunoscute: „Aferim”, „Roxanne”, „Inimi cicatrizate”, „Un pas în urma serafimilor”. În momentul de faţă este dedicată producției filmărilor de la „Moromeții 2”. În ultimii 10 ani a fost angajată în proiectele casei de filme Hi Film Productions din București, după care a ajuns co-fondator al Home Made Film Productions. 
Ioana Drăghici s-a născut în Câmpina, dar este mai cunoscută în capitală decât în orașul ei natal. Faptul că și-a făcut din nume un renume, în acerba și necruțătoarea lume a cinematografiei, ne face pe noi, provincialii din mijlocul cărora s-a ridicat, ceva mai valoroși și un pic mai mândri. Cel puțin… Pentru cei care vor s-o cunoască mai bine, interviul de mai jos s-ar putea să fie de folos. 
 
 
- Prima întrebare este o rugăminte-clișeu, dar nu am cum s-o evit. Vă rog să vă prezentaţi cititorilor noştri în câteva cuvinte.
- M-am născut în Câmpina, în anul 1984. Am urmat Școala Generală nr. 1 „Ion Câmpineanu”, apoi Colegiul Național „Nicolae Grigorescu”, profil intensiv engleză. În 2007, am absolvit Facultatea de Studii Economice Europene din cadrul Universității Româno - Americane.
În 2006, în ultimul an de facultate, am decis că e timpul să îmi caut un job, și neștiind exact direcția pe care doream să o urmez, am trimis CV-ul către mai multe companii, printre care și Hi Film Productions, care era în căutarea unui asistent-manager cu simțul umorului. Mi-a plăcut foarte mult această cerință a jobului, așa că mi-am încărcat doza de umor și am plecat la interviu. Nu aveam nici cea mai mică idee cu ce se mănancă această industrie, și nici cinematograful nu îl frecventam foarte des, dar mi s-a oferit șansa de a afla, iar după câteva luni, am ajuns la o filmare ca asistent de producție. Aceea a fost ziua în care am conștientizat cât de important este să faci ceva cu placere și voie bună, pentru că, după o zi lungă de filmare de 18 ore, am fost extrem de surprinsă să constat că nu simt oboseala și că, la nevoie, pot oricând să o iau de la capăt. Din acel moment am zis ok, hai să vedem ce înseamnă producția de film. Și iată că au trecut mai bine de 10 ani.
- La realizarea unui film, este destul de ușor de intuit care este munca actorilor, a regizorului, a scenaristului etc. Însă lumea, în general, nu știe prea multe despre producător, despre producția unei pelicule. Care este rolul unui producător într-un film?
- Așa cum scenaristul și regizorul se ocupă de partea artistică, aspectele financiare și de logistică intră în grija producătorului, încă din fazele de dezvoltare ale proiectului. Producătorul este cel care întocmește bugetul estimativ al filmului, și tot el este cel care asigură finanțarea acelui buget prin atragerea potențialilor co-producători străini, obținerea diverselor fonduri de dezvoltare și de productie, precum și a altor categorii de finanțatori.
- Sunteți cunoscută ca unul dintre cei mai buni producători ai Noului Val din cinematografia românească. La ce filme ați semnat producția și la ce lucrați în prezent?
- Filmul cu care am crescut ca producător este „Roxanne”, în regia lui Valentin Hotea. Am citit sinopsisul și, din acel moment, am îndrăgit foarte tare povestea. În 2009, am urmat în Spania Masterul de Management Audiovisual – MEGA, a cărui cerință obligatorie era să te înscrii cu un proiect de film pe care să îl dezvolți în cadrul acestui curs. Așa că am aplicat cu „Roxanne” și în 2013 filmul avea să se lanseze în cinematografe. Intrarea mea în „sistem” a fost una atipică, pentru că, mai întâi, am învățat latura practică a producției de film, apoi am decis să urmez și cursuri, pentru că am simțit nevoia de a ști mai mult și de a înțelege cum funcționează acest sistem, atât la nivel național, cât și internațional. Mi-am dorit foarte tare să știu să îmi fac jobul cât mai bine cu putință. Am lucrat la producții precum „Aferim!”, „Inimi Cicatrizate” - ambele în regia lui Radu Jude, „Prima Lovitură” - scurt metraj de Peter Kerek, „Un pas în urma serafimilor” – lung-metrajul de debut al regizorului Daniel Sandu, care rulează în prezent în cinematografe și nu trebuie ratat. 
 
Alături de regizorul Daniel Sandu la premiera filmului
„Un pas în urma serafimilor”
(foto: Alexandru Busuioceanu)
În prezent, fac parte din echipa de producție a filmului „Moromeții 2”, iar în viitorul apropiat îmi doresc o mică pauză pentru câteva proiecte personale.
- Care sunt dificultățile în realizarea producției unui film românesc? La ce film ați întâmpinat cele mai mari greutăți?
- În mod categoric, „Aferim!”, în regia lui Radu Jude, este filmul la care am lucrat cu foarte mare drag. La început, l-am abordat cu teamă, pentru că nu știam exact ce presupune un film de epocă filmat pe peliculă alb-negru, 100% în deplasare, cu sute de figuranți, zeci de animale, construcții de decor etc. Provocările au fost mai mult de ordin financiar și logistic. Nu au fost ușor de ținut cheltuielile filmului în limita permisă de buget. Au fost momente în care, spre exemplu, pentru construirea unui decor, erai nevoit să pui în balanță aportul creativ în poveste, dar și efortul financiar necesar executării. Fără o echipă cu experiență și fără o bună comunicare între departemente ar fi fost greu de soluționat astfel de provocări.
- După 1989, libertatea câștigată a fost prost înțeleasă și în realizarea filmelor, care șocau mai mult prin secvențe cu nuduri și sex, decât prin valoare artistică. În special după 2000, lucrurile au început să se schimbe, filmul românesc fiind tot mai premiat peste hotare. Suntem pe drumul cel bun?
- Categoric suntem pe drumul cel bun, avansăm greu, încet, dar avansăm, și asta e cel mai important. Iar confirmarea enunțului de mai sus este dată de numărul de producții anuale, ea fiind întărită, de asemenea, și prin recunoaşterea la nivel internațional pe care a cunoscut-o filmul românesc în ultimii ani (selecții și premii la numeroase festivaluri internaționale cu renume).
- De parcă nu ajungea concurența televiziunii, filmul românesc (din sala de cinema) este concurat astăzi puternic și de internet, și de nivelul de trai destul de scăzut al românului obișnuit. În Occident cinematografia nu o duce deloc rău. La noi de ce nu se poate? Vor dispărea cinematografele din afara mall-urilor?
- Nu aș zice că nu se poate, ci mai degrabă că nu există interes și, implicit, nu se dorește. Filmul este văzut ca o simplă formă de divertisment, și nu ca un produs cultural complex, ca o sursă de cunoaștere și de informare sau o cale de promovare din punct de vedere cultural și economic. Mi-ar plăcea ca instituțiile de stat și cele private să fie mai deschise unei colaborări, iar publicul să fie mai receptiv. Din fericire, lucrurile încep să se miște în acest sens, dar mai avem mult de lucru în această privință. Cred că această deschidere de perspectivă va ușura viața producătorilor, pentru că implicit va aduce mai multe resurse pentru eficientizarea producției cinematografice. Cinematografele din afara mall-urilor nu prea mai există… În prezent, în București mai funcționează doar cinci cinematografe de acest gen. În restul țării, situația este mult mai critică.
Adrian BRAD

Editorial. OBOSEALA

O anecdotă pe care am auzit-o sau citit-o în diferite variante, subiectul fiind cel mai adesea Tudor Vianu (un model de intelectual despre care se vorbește azi nedrept de puțin). Prin anii 50, întîlnindu-se cu un prieten care îi pune rituala întrebare: ce mai faceți, domnule profesor? – acesta ar fi răspuns: aștept să obosească răul. Asupra acestei propoziții vă propun să medităm azi o clipă… Răspunsul marelui umanist are în el ceva de răbdare asiatică, budistă, care trece peste timp, și de rupere dintre contingențele istorice, oricît de dure,  pentru a încremeni în valorile supreme. Un fel de a spune: răul trece, valorile sînt eterne. Un fel de etică stoică asumată. Din acest punct de vedere, răspunsul Profesorului (este dintre cei puțini care impun majuscula acestui cuvînt) pare admirabil, exemplar. Dar este acesta singurul punct de vedere legitim? Pentru că, mă întreb, răul obosește? Privind istoric, dar mai ales în prezentul colcăitor, îți vine a spune că nu. Mai bine zis, sigur că răul se termină, ca orice lucru pe lumea asta, numai că el durează mult, in-su-por-ta-bil de mult, și, ce e mai grav, dincolo de precarele noastre existențe individuale. Aici apare, cu adevărat, problema de etică. Nu cumva trebuie să intervenim de fiecare dată pentru a scurta, în măsura posibilului, durata de viață a răului și a salva victimele sale potențiale?
O parabolă scurtă ilustrează bine ideea mea: se zice că o furtună adusese pe o plajă mii și mii de meduze. Apa se retrăsese, un om străbătea plaja și arunca în apă vietățile rămase pe nisip. Intrigat, un altul îl întreabă: la ce bun, evident că nu vei putea să le salvezi pe toate, nici măcar o mică parte!? Spune-i asta celei pe care tocmai am aruncat-o în apă, ar fi răspuns ciudatul. Este în acest al doilea răspuns o altă etică, i-aș spune a individualului. Să faci binele chiar știind că răul este în maxima lui perioadă de germinație. Exemplu: în iarna trecută, societatea românească s-a săturat să aștepte oboseala răului și a crezut că poate să-l curme înainte ca acesta să-și depună toate icrele mizerabile. Numai că, societatea noastră este ea însăși obosită de o luptă surdă, fără glorie, mai degrabă un fel de tracasare continuă, în care forțele răului o tîrăsc de aproape trei decenii (nu vorbesc de ce s-a întîmplat înainte, altul era contextul). Și a obosit ea înainte. Reintrînd în letargia care o caracterizează. 


Privind împrejur, ne spunem aproape cotidian că răul „nostru” este inepuizabil. Are imaginația unui poet suprarealist, în fiecare dimineață te întrebi: astăzi ce mai născocește? Ce lege, ce scandal, ce demitere sau ce numire în funcție la fel de aiuritoare, ce dărîmare de instituție care mergea, ce construcție aberantă, ce calomnii, ce jigniri la adresa gramaticii și logicii, ce minciuni și campanii de presă murdare, ce ridicări de nulități obraznice în scaune decizionale șamd?! În iarnă, identificînd greșit, după părerea mea, răul doar cu OUG 13, manifestanții au fost păcăliți. Ei au obosit, dar cei care vor să controleze politic justiția, nu. Sunt mai vitali ca oricînd. Mai ales că oboseala vine și din altă parte. Din lipsa de coerență socială, lipsa de obiective certe. Orice lucru realizăm ne constă însutit. Nu numai financiar, ci mai ales ca efort spiritual. Pentru că luptăm simultan cu o mie de adversari, mulți dintre ei mărunte muște sîcîitoare, care ar pieri oricum dacă am identifica precis cele două, trei cauze mari ale răului. De exemplu, ceea ce numim îndeobște birocrație nu este altceva decît un mod de a impune cetățeanului un efort înmiit pentru a-și obține cel mai mărunt drept. Nu vă faceți iluzia că statul vrea reducerea birocrației! Asta ar însemna să aibă de-a face cu cetățeni odihniți. Și cetățenii odihniți sînt greu de controlat. De aceea interesul lui este creșterea și absurdizarea kafkiană a birocrației. După ce statul te-a purtat însă într-o zi pe la n ghișee și autorități pentru a-ți obține cine știe ce act pe care un calculator interconectat cum trebuie ți l-ar fi putut da în 5 minute, după o astfel de zi nu-ți mai arde să protestezi. Înjuri în gînd sau pe FB (e cam același lucru, numai că al doilea îți dă grotesca iluzie că o faci public) și te duci să te culci. Răul a mai cîștigat o bătălie.
Resemnarea este defect etnic. Parafrazînd versul bine știut cîndva al poetului (cîndva pentru că „răul” l-a scos pe poet din programa școlară), românii sînt greu de pornit, dar de s-au pornit, trebuie doar să-i lași nițel, că de oprit se opresc singuri, și repede, pentru că au obosit. Cam toți conducătorii noștri știu, simt asta. Rezumînd, mi se pare o sublimă naivitate (biruința speranței asupra realității) răspunsul ilustrului Profesor. Răul obosește, poate, la scară istorică, dar noi trăim o biată existență individuală. Aș mai avea ceva de spus și despre oboseala tinerei generații, cînd sînt (prea) dezamăgit le spun că sînt o generație născută gata obosită. Asta este, însă, o discuție separată, cu mizele și accentele ei diferite. Chiar dacă noi, „expirații”, cum ni se spune, nutrim această iluzie desuetă că tocmai tinerii ar trebui să colcăie de energia luptei cu răul. „Dar cine este răul acesta, domnule?”, parcă aud o voce de cîrcotaș. Ehei, dragii moșului, dacă am avea răbdarea Profesorului să vi-l spun pe nume! Pentru că are un nume tareeee lung!
Christian CRĂCIUN

Un câmpinean în fruntea SRR: Georgică Severin, uns cu toate alifiile, ultima fiind cea de mare șef la Radio România

Când să ne supărăm noi prea tare că, în toamna lui 2016, mândra noastră Câmpină nu a mai trimis în Parlamentul țării niciun localnic (în fiecare dintre precedentele două legislaturi am avut un deputat și un senator; în 2008 – 2012: deputat Florin Anghel și senator Georgică Severin, iar în 2012 – 2016: deputat Virgil Guran și senator Georgică Severin), când să ne supărăm și mai tare, crezând că fostul senator PDL-ist și ex-senator PSD Georgică Severin, singurul parlamentar câmpinean cu două mandate, s-a ramolit de-a binelea (deși nu are decât 57 de ani), fiindcă nu a știut să schimbe la timp macazul politicii dâmbovițene, așa cum ne-a obișnuit mereu, și să treacă din tabăra Victor Ponta în tabăra Liviu Dragnea (Severin nu a mai prins loc eligibil pe listele PSD la legislativele din toamna lui 2016), când să se întâmple toate aceste lucruri urâte și urât mirositoare, ce să vezi, am prins iar să ne minunăm și să ne fie jenă că l-am subestimat pe total alifiatul nostru politician de toată isprava și de aproape toată coloratura politică dâmbovițeană. Fiindcă nici nu dăduseră în pârg cireșele de mai, când dinspre Parlamentul văduvit de prezența senatorului nostru de serviciu și de profesie, pe la sfârșitul lunii aprilie a acestui an, ne-a venit vestea cea mare, care ne-a mai ostoit patriotismul local, bine inflamat.

Un profesionist debarcat de la Radio România
Pe 26 aprilie 2017, directorul general de la acel moment al Societății Române de Radiodifuziune (SRR), Ovidiu Miculescu, a fost demis, după ce Camerele reunite ale Parlamentului au respins rapoartele de activitate ale SRR pe anii 2015 și 2016, iar în locul său a fost numit Georgică Severin, care dintr-un senator fără „coledzi”, a ajuns ditamai supervizorul suprem al vorbelor emise în eter de către radioul public. Păi, de ăsta ne ești, coane Georgică, nu puteai să ne spui și tu să mai așteptăm puțin, că alegerea ta nu era printre alegerile parlamentare de acum un an. Stăteam și noi mai liniștiți, nu ne mai supăram așa de tare – să ne ardă la lingurică, nu altceva –, nu ne mai perpeleam în tigaia orgoliului prăjit, ba încă ne umflam și noi piepturile cu aerul înălțimilor, asigurați fiind că Republica de la Câmpina avea să fie pe buzele mahărilor din mass-media dintre Carpați și Mare („- De unde vine, mă, Georgică de la Radio, ăla de l-a pus Dragnea jupân?”; „- De la Câmpina”; „- De la Câmpina?! Aaa, de la Câmpina… ei, bravo!”).

Miculescu – incompatibil și lacom
În acea zi astrală pentru destinul Severinului, directorul Radio România, Ovidiu Miculescu, un profesionist recunoscut în domeniul producției, marketingului și managementului de radio și televiziune, a fost demis rapid de către parlamentarii grupați cuminte sub umbra mustății lui Liviu Dragnea, „el lider maximo”. Georgică Severin a fost votat, atunci, doar director-general interimar al SRR, cu 214 voturi „pentru”, 58 „împotrivă” şi o abţinere. În acea ședință, parlamentarii Opoziției au acuzat coaliția majoritară PSD – ALDE că a executat politic conducerea Radioului din perioda Miculescu. Ba chiar parlamentarii USR au părăsit sala de plen, nemulțumiți de modul în care fusese audiat Georgică Severin. Și cei de la PMP au considerat numirea lui Severin ca fiind una politică. 
 
Adevărul este că Ovidiu Miculescu se afla, în ultima vreme, în mijlocul unui scandal, deoarece fusese declarat incompatibil cu funcţia pe care o deţinea. În ianuarie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că şeful SRR se află în incompatibilitate, pentru că a ocupat simultan funcţia de membru al Consiliului de Administraţie al SRR şi pe cea de manager în SRR. De asemenea, instanţa i-a interzis lui Ovidiu Miculescu să mai ocupe funcţii publice timp de trei ani. Miculescu se pare că s-a lăcomit la cât mai multe funcții pentru cât mai mulți bani la teșcherea, în contul personal. El ținea cu drag acest cont, dar nu a ținut alt cont. Nu a ținut cont că avea și dușmani în Radio, chiar dacă toată lumea din branșă îi recunoștea meritele în revigorarea SRR. După 10 ani la conducerea radioului public, el reușise să rentabilizeze SRR, care ajunsese să aibă profit și să ajungă permanent în topuri ca lider de audiență. Drept pentru care niciun partid ajuns la putere nu îndrăznise să-l debarce pe Ovidiu Miculescu, tocmai fiindcă era un profesionist respectat.

Miculescu și Severin – amândoi cu facultate
Dar pe noi nu ne interesează CV-ul celui pus pe vremea guvernului Tăriceanu șef la Radio. Nu te lăsa, Georgică, băiatule, că tu ești de-al nostru și ai făcut atâtea pentru Câmpina, de te știe toată lumea de băiat „salon”. Sau în orice caz umblat prin saloane, prin saloanele politicii de toate culorile. Suntem siguri că nu ai fost pus politic acolo, ci pentru că știi meserie, că doar și tu ai condus un trust media. E drept, un trust local, dar mortal. Păi, nu ne omoram toți după săptămânalul Zarva și Prima TV Câmpina, pe la începutul anilor 2000?!. Ce, a condus Miculescu primul trust de presă câmpinean? Nu, Georgică al nostru l-a condus. A avut, trebuie să recunoaștem, și noroc cu finanțările și sponsorizările de la holdingul Fibec (care mergea bine, pe vremea aceea), dar asta i-a fost destinul; iar cu destinul nu te pui, că nu-i frumos. Și ce dacă Miculescu a fost director pe la televiziunile centrale Antena 1 și Prima? El nu a condus, precum Severin, în același timp și o televiziune, și un post de radio, și un ziar, locale toate, ce-i drept, că nu puteau fi altfel decât locale, de vreme ce erau conduse de un localnic destoinic și bun, care ne-a învățat minunatul său slogan profesional „Câmpina înainte de toate”. Chiar așa, de-ar fi să punem în balanță carierele profesionale ale celor doi, Georgică al nostru nu cred că s-ar recunoaște inferior. Ia să vedem! Ovidiu Miculescu a terminat Facultatea de Imagine Film şi Televiziune de la Universitatea de Artă teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București. Ce să-ți spun, Ovidelule, ne-ai dat gata! Ne-ai dat prin praf. Află că și Georgică al nostru ne-a dat prin praf, și încă prin praf de stele, căci și câmpineanul nostru are facultate: Facultatea de Istorie a Universității București; deci tot în prima citadelă universitară a țării. Așa că în meciul Miculescu – Severin scorul este acum 1-1.

Miculescu, profesionistul
Și ce dacă, după facultate, Miculescu a lucrat la Sahia Film, studiourile de filme documentare ale României comuniste, unde a fost regizor și director pentru peste o sută de documentare. În paralel și fără să-l cunoască pe predecesorul său în fruntea SRR, Severin lucra și el pentru România comunistă, fiind ideologul local al PCR și profesor de istorie la cel mai bun liceu câmpinean. Nu ne distrezi deloc, nea Ovidule, cu CV-ul tău pompos în care scrie că ai multiple specializări în strănătate: 2008 Planul de Frecvenţe Digitale DVBT (Geneva 2006) – Lichtenau, Germania; 2004 Transmisie şi reţele naţionale de radio – Roma; 2002 Dezvoltare de media electronică – Praga. Ai păpat banii patronilor la care ai lucrat, și pe cei ai Asociației pentru Audiențe Radio (al cărei președinte ai fost între 2004 și 2006), precum și pe cei ai Asociaţiei Române de Comunicaţii Audio-Vizuale (pe care ai condus-o în perioada 2005-2007). E drept, că și Georgică al nostru a păpat adesea din banii și finanțările primite de la prietenul (pe atunci) Florin Anghel, de la holdingul Fibec, trust care o ducea bine pe la începutul anilor 2000, dar încetarea acestor sponsorizări și cea a Prima TV Câmpina nu reprezintă decât o coincidență nefericită… ar zice Georgică. Așa că nu mai vrem să ținem niciun scor în niciun meci.

Severin, afaceristul și politicianul
Revoluția din Decembrie l-a găsit cantonat pe Ovidiu Miculescu în documentarele sale prăfuite și necunoscute, pe când Georgică Severin s-a convertit la timp și a trecut de partea poporului, bașca și-a mai și ars carnetul de partid de pe acoperișul Casei Tineretului, în fața mulțimii adunate în revolta populară locală din 22 decembrie 1989. Apoi a ajuns viceprimar, poziție din care a împărțit cu dărnicie ajutoarele primite de câmpineni din străinătate, sub forma unor articole comerciale. Întreb și eu ca prostul: dărnicia asta l-a înfiorat pe Miculescu vreun pic în forul său interior? Nuuu, nici măcar un picuț, un picușor… Apoi Severin a intrat în PNL Câmpina, și chiar dacă nu a fost președintele organizației, el a luptat din greu pentru liberalismul românesc renăscut, într-o perioadă grea, plină de urgii și resentimente, când partidele istorice reapărute după patru decenii de comunism erau puternic infiltrate de agenți sub acoperire (cunoscuți și ca turnători) ai Securității ceaușiste, ce trecuse și ea, pasămite, de partea poporului. În a doua jumătate a anilor 1990, Severin a trecut de la PNL la PD (condus pe atunci de liderul national Petre Roman). Așadar, Georgică al nostru s-a implicat puternic în politică încă din primii ani ai noii Românii ieșite din communism, ca să lucreze ca la carte (cum citise el în manualele de științe politice), pentru binele public, pentru binele poporului său. Ăsta, da român. Un român care a rezonat cum se cuvine la doleanțele poporului câmpinean, pe care l-a alimentat după Revoluție cu haine și băuturi occidentale, produse după care au jinduit atâta concetățenii nostri. Cu gândul la băutură, la băutura atât de plăcută semenilor săi, Severin s-a lansat în afaceri de anvergură, reușind să devină coacționar la prima mare companie locală de distribuție en-gros a băuturilor alcoolice și răcoritoare.
În acest timp, Miculescu ce-mi făcea: ajungea director de imagine la TVR 1, apoi primul corespondent român de televiziune din SUA, director executiv la Antena 1 TV, director la Departamentul de știri Prima TV, președinte ARA, președinte ARCA. Fleacuri… Să se fi implicat, domnule, în politică, dacă era valoros, că tot zic cârcotașii că cei buni fug de cloaca politicii mioritice. Să se fi implicat în politica mare, cum a făcut-o câmpineanul nostru ales de două ori prin vot uninominal, că alegătorii l-au plăcut de cum apărea pe la porțile și ușile lor. 

După ce a terminat-o cu comerțul en-gros, Severin a ajuns la Sinaia, director la o agenție de turism, de unde a fost chemat de prietenul Florin Anghel să conducă Zarva și Prima TV Câmpina. Pe care le-a condus cu pricepere vreo șapte ani de zile. Înainte de a deveni un mogul al presei câmpinene, Severin a ieșit din PD Câmpina, pentru a nu fi acuzat de partizanate politice. Însă a reintrat din nou în politică în toamna lui 2004, când a ajuns pe locul 3 pe listele de la Senat, din partea PNL. Cei mai răi l-au acuzat de partizanat politic în emisiunile televiziunii sale, dar el nu s-a coborât la răutățile și nimicniciile oamenilor simpli și invidioși. Nu a reușit atunci să devină parlamentar, în toamna lui 2004, dar a reușit să ajungă senator la alegerile din toamna lui 2008 (din partea PDL), iar apoi și la alegerile din toamna lui 2012 (din partea PSD). Dragostea pentru PSD și-a descoperit-o Severin în 2010, după ce guvernul Boc tăiase drastic din salariile bugetarilor, la șase ani distanță de primăvara lui 2004, când Georgică, cu pieptul desfăcut și gata de a primi gloanțele vrăjmașilor politici, striga din toți bojocii pe Bulevardul Carol I, în fruntea unui miting anti-PSD organizat de PUR: „Nu vă fie frică! PSD-ul pică!” Se mai schimbă omul, ce vreți. Mai ales dacă vremurile o cer. 


Basmul Severin continuă
La șase luni după numirea sa interimară la conducerea SRR, Georgică Severin trebuia să fie validat în funcție tot de către Parlament, conform legii, împreună cu un nou Consiliu de Administrație al SRR, lucru care s-a întâmplat săptămâna trecută. Așadar și prin urmare, prin noroc și întâmplare, povestea carierei de excepție a lui Georgică al nostru va continua. Ea are (putem spune de acum) și o parte bună, și o parte rea: nu-l vom mai vedea la televizor, dar îl vom auzi la radio.
Adrian BRAD

Conferinţele Culturale LEMET

În perioada interbelică oraşul Câmpina, cunsocut pe plan naţional îndeosebi pentru cele două mari personalităţi care au locuit şi creat aici, Nicolae Grigorescu şi B.P. Haşdeu, a fost vizitat de o serie de alţi oameni de cultură români (Nicolae Iorga, Tudor Vianu, C.C. Giurescu, Liviu Rebreanu etc.) care au susţinut conferinţe pe diverse tematici care s-au bucurat de un real succes. Dorind să reînvie această veche tradiţie, SC Lemet SA, care a fost mereu implicată în viaţa comunităţii câmpinene, îşi propune să organizeze o serie de conferinţe culturale, cu personalităţi de vârf ale culturii româneşti actuale, pentru a stârni interesul tinerelor generaţii pentru fenomenul cultural dar, în acelaşi timp, şi pentru a veni în întâmpinarea tuturor iubitorilor de cultură din Câmpina.
Primul invitat al Conferinţelor Culturale Lemet este eseistul şi fostul diplomat Teodor Baconschi, care va susţine în data de 13 octombrie 2017, la Casa de Cultură „Geo Bogza” din Câmpina, începând cu ora 17.30, conferinţa „Intelectual român, un martir fără voie”. Intrarea este liberă, iar la finalul conferinţei autorul va oferi autografe.
Al doilea eveniment de marcă îl va avea drept oaspete pe istoricul şi sovietologul Armand Goşu şi va avea loc în data de 22 decembrie 2017, urmând a fi analizate şi dezbătute o serie de subiecte fierbinţi ale actualităţii politice internaţionale.


Cine este Teodor Baconschi?
S-a născut la Bucuresti, la data de 14 februarie 1963. Masterat şi doctorat în Antropologie religioasă si istorie comparată a religiilor la Universitatea din Paris-Sorbonne (Paris IV, 1995). Studii post-doctorale la New Europe College (Bucureşti, 1996). Carieră diplomatică prodigioasă: ambasador al României la Sfântul Scaun, Ordinul Suveran de Malta şi Republica San Marino (1997-2000). Director general MAE (2001-2002). Ambasador al României în Republica Portugheză (2002-2004). Secretar de stat pentru Afaceri Globale (MAE 2004-2006). Consilier prezidenţial (2006-2007). Ambasador al României în Republica Franceză şi Principatul de Monaco (2007-2009). Ministru al Afacerilor Externe (24 decembrie 2009 - 24 ianuarie 2012).
Publicaţii (sub semnătura de autor Teodor Baconsky): „Le rire des Peres. Essai sur le rire dans la patristique grecque” (Desclee de Brouwer, Paris, 1996); „Râsul Patriarhilor” (Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996); „Iacob si îngerul” (Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996); „Ispita Binelui. Eseuri despre urbanitatea credinţei” (Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997); „Turn înclinat. Fragmente de arheologie profetică” (Ed. Curtea Veche, 1999); „Roma caput mundi” - împreună cu Horia Bernea (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000); „Pe ce lume trăim” (Ed. Pro, Buureşti, 2004); „Insula Cetătii. Jurnal parizian” (Ed. Curtea Veche, 2005); „Despre necunoscut” (Ed. Humanitas, 2007); „111 incursiuni în Cotidianul românesc” - ilustraţii de Devis Grebu (Ed. Curtea Veche, 2009); „Bisericile de lemn din Maramureş” (album UNESCO, 2010).
Sub semnătura Teodor Baconschi: „Creştinism şi democraţie” (Ed. Curtea Veche, 2011); „Legătura de chei. Mărturii diplomatice în dialog cu Armand Gosu” (Ed. Curtea Veche, 2013); „Facebook Inc. Fabrica de narcisism” (Ed. Humanitas, 2015); „Anatomia ratării. Tipuri si tare din România postcomunistă” - în dialog cu Dan-Liviu Boeriu (Ed. Humanitas, 2016); „Cetatea sub asediu. Însemnări despre credinţă, raţiune şi terorism” (Ed. Doxologia, Iaşi, 2016); „Fascinaţia tradiţiei. Studii patristice şi de istorie a religiilor” (Ed. Lumea credinţei, 2017).
În pregătire: „Mic almanah al marilor oameni (pe care i-am cunoscut)” (Ed. Humanitas).
Decoraţii: Comandor al Ordinului Pius IX (Vatican), Ordinul Sfintei Agatha (San Marino), Comandor Stella della solidarieta italiana, Cavaler al Ordinului de Merit (Portugalia), Comandor al Legiunii de Onoare (Franţa), Cavaler al Ordinului Serviciul Credincios (România).

Teodor Baconschi este şi unul din experţii... Facebook, pe care l-a descris cu luciditate în cartea „Facebook Inc. Fabrica de narcisism”: „fuga de real tinde să capete amploarea unui  fapt social total. Omul postmodern preferă virtualul pentru că realul e sursă angoaselor etern umane pe care speră să le abolească: nu ştiu totuşi să fi dispărut agonia terifiantă, frica de moarte, dar nici maladia, suferinţa sufletească a înstrăinării, apăsarea singurătăţii, eşecul profesional sau nedreptatea, primită ca o izbitură de măciucă în moalele capului. Oricâte miracole operează sau promite progresul ştiinţific, nu ne-am modificat soarta de muritori, marcată de confruntarea cu limitele noastre biologice, sociale, mentale, afective. Virtualul are toate caractersticile unui drog”. [1]
Codruţ Constantinescu
(Iniţiator eveniment)
1) pag. 140

Strângere de semnături pentru sterilizarea gratuită a câinilor şi pisicilor

Un grup de tineri câmpineni, iubitori de animale, a pornit o campanie de strângere de semnături menită a determina administraţia locală să se implice în organizarea şi finanţarea unui program de sterilizare gratuită a câinilor şi pisicilor de pe raza municipiului Câmpina, indiferent că au sau nu au stăpân.
Problema animalelor abandonate, îndeosebi a puilor de pisică şi de câine aruncaţi în ghenele de gunoi, pe străzi, în scările de bloc sau în curţile oamenilor, ia tot mai mare amploare în oraşul nostru. Zeci de cazuri sunt semnalate zilnic pe reţelele de socializare sau în presa locală, fără a fi luată vreo măsură în vederea prevenirii acestui fenomen.
 

„Sterilizarea este singura soluţie de a preveni abandonul şi cruzimea la care sunt supuse animalele de companie nedorite. Deşi legislaţia în vigoare prevede obligativitatea sterilizării, efecturarea acesteia de către persoanele cu venituri sau pensii mici este aproape imposibilă, datorită atât costurilor, cât şi logisticii pe care le implică această operaţiune. Prin sterilizare, previi problema animalelor fără stăpân înainte de a apărea, în loc să încerci să tot repari problema odată ce animalele sunt în stradă. Aceasta este singura soluție eficientă de gestionare, recomandată și promovată de toate organizațiile de referință. Datorită acestei intervenții de 15 minute, niște animale nu vor mai sfârși sub roțile mașinilor, nu vor mai flămânzi pe câmp, nu vor mai scormoni în gunoaie. La nivel naţional, foarte multe primării - de exemplu Primăria Buftea, Tuşnad, Reşita şi altele - au realizat programe de sterilizare a animalelor din banii de la bugetul local, reuşind să stopeze în mare măsură acest fenomen al abandonării animalelor în spaţiul public. Dacă alții știu să fie responsabili, am convingerea că la fel am putea să facem și noi la Câmpina!” - ne-a declarat Iulia Burloiu, iniţiatoarea acestui demers, o mare iubitoare a patrupedelor, care a reuşit să salveze de la moarte multe animale abandonate şi să le găsească un cămin primitor.
Formularele pentru semnături se gasesc la cabinetul veterinar de pe strada Mihail Kogălniceanu (la Bolta Rece) sau în majoritatea magazinelor care comercializează mâncare pentru necuvântătoare. Pentru a putea semna, este obligatoriu să aveți vârsta minimă de 18 ani și domiciliul in Câmpina.

Cea mai veche meserie din lume în Câmpina de ieri şi de azi

Într-un eufemism, prostituţia era caracterizată drept cea mai veche meserie din lume. Nu este o exagerare, scrierile antice, Vechiul Testament şi alte izvoare din Orient şi Egipt amintind de această practică.
Unele temple aveau femei frumoase, hetaire, care se prostituau şi ale căror venituri realizate astfel erau folosite de preoţi pentru întreţinerea locaşurilor de cult.
În antichitate, în Grecia şi Roma această meserie era la loc de cinste, curtezanele trăiau în lux şi se bucurau de respect. Persecutate sau adulate, femeile uşoare au ajuns la demnităţi înalte, cel mai ilustru exemplu fiind Împărăteasa Teodora a Bizanţului, despre care cronicarul Procopius din Caesarea, în „Istoria Secretă”, ne spune că a fost târfă şi actriţă în circul imperial.
Sărind peste veacuri regăsim această meserie şi în România anilor interbelici, când era strict organizată. Prostituatele care exercitau această ocupaţie în bordeluri aveau o condicuţă înregistrată la Brigada de Moravuri a poliţiei. Trebuiau să facă vizite săptămânale la medic şi lucrau în case de toleranţă prevăzute la intrare cu un felinar roşu. În capitală existau străzi întregi cu asemenea stabilimente: Crucea de Piatră, Iama de Sus, Iama de Jos.


În Câmpina, oraş patriarhal care la mijlocul secolului trecut avea puţin peste zece mii de locuitori, asemenea lăcaşuri dubioase erau plasate mai mult în zonele periferice. În mentalitatea câmpinenilor de pe vremuri, tot ce ţinea de sex era un lucru ruşinos, despre care nu se vorbea. Elevele de la Liceul „Iulia Hasdeu” nu aveau voie nici măcar să treacă pe strada unde se găsea Liceul de băieţi „D.B. Ştirbei”. Prin surprindere, dirigintele controla ghiozdanele căutând scrisori de la băieţi şi dacă găseau asemenea epistole romantice, aplicau sancţiuni severe. Nu vedeai adolescente, eleve de liceu, plimbându-se cu băieţi pe stradă. Uneori, când mai ieşea la iveală o legătură adulterină, toată Câmpina comenta cu multă severitate acest delict. Ani de zile s-a vorbit de aventura unei doamne farmaciste, căsătorită şi cu o fată mare, cu un tânăr din boema oraşului. Un singur patron de local a sfidat aceste năravuri ipocrite, pudibonde, deschizând un local - „Steaua Albastră” (pe la capătul actualei străzi Al.I. Cuza) şi scoţându-şi pensionarele la plimbare cu trăsura prin centru, pentru a-şi facă reclamă. Domnul Pituleanu avea un bordel oficial, declarat la poliţie şi nu avea de ce să se ascundă. Existau însă şi multe alte locuri de acest fel care funcţionau clandestin. În documentele de arhivă de pe vremuri găsim informaţii despre hotelurile: Traian Căproiu, Verbancu, Andronache şi Palamida (foto). 


Ultimele trei, care purtau numele proprietarilor, erau de fapt nişte case de raport, cu odăiţe modeste, închiriate unor locatari săraci. E posibil ca unele chiriaşe, pentru a-şi asigura un mijloc de existenţă, să fi practicat şi această meserie. Pe actuala stradă Hasdeu, într-o clădire aflată vizavi de intrarea în Rafinărie, era în acele vremuri un astfel de cuibuşor numit „Casa Albastră”.
Schimbarea de regim politic a pus punct funcţionării în mod legal a acestei îndeletniciri. Morala comunistă nu admitea practicarea prostituţiei. S-a găsit şi soluţia: toate angajatele caselor de toleranţă au fost trimise în câmpul muncii, unele chiar în instituţii de cultură, cum a fost cazul cu unele plasatoare de la Cinematograful din Câmpina. Au fost însă şi multe cazuri când tinere fără familie, fără şcoală, fără o meserie onorabilă, practicau pe ascuns această profesie. O parte din ele erau de etnie romă. Foarte cunoscute în Câmpina anilor ‘50 erau cele poreclite cu ironie de clienţii lor Studenta Grasă, Studenta Slabă, care aveau clienţi mai ales din rândul muncitorilor puţin pretenţioşi. Locul lor de muncă era în aer liber, pe maidanele din marginea oraşului.
Îmi amintesc că odată, când ne jucam pe terenul plin de hăţişuri din spatele Bisericii Catolice, am asistat, fără să fim văzuţi, noi, nişte puşti năzdrăvani, la tocmeala dintre Studenta Grasă şi un CFR-ist. Acesta avea în servietă o pâine neagră, cum erau pe-atunci, şi doamna care lua banii înainte i-a făcut preţul: „zece lei şi o juma’ de pâine”. Cele două „studente” îşi improvizaseră un alcov pe malul apei care ieşea din Uzina Electrică, numită Gârla Caldă deoarece apa venea fierbinte după ce răcea motoarele din halele uzinei şi astfel puteau să aibă sezonul deschis până la căderea zăpezii. Pe o treaptă mai sus era cea poreclită Guşteriţa, care îi avea între clienţii săi permanenţi pe un violonist pe nume Mărgărit, ce preda şi lecţii de vioară, dar şi pe un boem poet ce semna cu pseudonimul Zăpadă.
Printre elevii şi tinerii adolescenţi era cunoscută o tânără fragilă, Mia, care îşi practica meseria pe versantul bulevardului sau într-o lojă din sala Cinematografului Monovici. Probabil că erau mai multe, dar cea mai cunoscută cred că era o fostă învăţătoare, domnişoara M., care a avut de suferit chiar rigorile legilor de atunci şi a fost condamnată pentru acest delict, pe nedrept dacă ne gândim câte servicii făcuse tinerilor câmpineni într-o perioadă de mare criză în acest domeniu.
Miliţia de pe timpuri a făcut multe abuzuri cu aceste biete femei care îşi câştigau greu pâinea. Unii miliţieni chiar abuzau de privilegiile lor şi unora dintre tinerele ce refuzau avansurile impertinente, le organizau un flagrant, strecurându-le în poşetă o poreche de ciorapi de nailon sau articole de cosmetică, după care le şantajau spunând că s-au prostituat pentru foloase necuvenite.
Cu toate rigorile legislaţiei acelor vremuri, în subteran, prostituţia s-a menţinut activă. În anumite case din oraş, proprietarii aveau în custodie o serie de tinere fără căpătâi pe care le exploatau din acest punct de vedere. O astfel de casă cunoscută se afla în Broaşte, „La Coana Maria”, unde a funcţionat multă vreme un bordel clandestin. O doamnă ce pretindea că aparţine lumii bune a oraşului, rămasă văduvă, închiria cu ora camerele din casa aflată la intrarea în cartierul Câmpiniţa, pentru fetele care îşi aduceau acolo clienţii. Au existat multe asemenea codoaşe, ce-şi ofereau spre închiriere camerele chiar şi în apartamentele din blocurile oraşului.
În casa unui croitor, de acum în vârstă (un foarte bun meseriaş la vremea lui), era un astfel de loc unde ziua sau noaptea puteai găsi şi o cameră şi o parteneră, contra unei taxe destul de substanţiale.
Astăzi, pe o stradă liniştită, în zona centrală a municipiului, încă se mai găseşte o asemenea casă, care se bucură de mulţi clienţi. Vadul cel mai mare, pentru aceste profesioniste ale amorului liber, este însă varianta şoselei de pe malul Prahovei. De-a lungul Drumului Naţional pot fi văzute mereu tinere mai mult sau mai puţin arătoase, mai bine sau mai prost îmbrăcate, plimbându-se pe marginea şoselei, în apropiere de plantaţia de pini ce mărgineşte malul râului. Clienţii lor sunt exclusiv automobilişti, care în confortul propriei maşini beneficiază de diverse servicii, la adăpostul păduricii de pini.
Cunosc un tip care, supărat că nevastă-sa îi făcea zile negre, se răzbuna ducându-se „pe variantă” să se destindă într-o companie ceva mai plăcută. M-a amuzat relatându-mi o astfel de întâlnire la care, după ce stabilise preţul şi plătise înainte, cum e obiceiul, voia să fie răsfăţat şi să procedeze pe îndelete. Enervată de pretenţiile lui, tânăra proletară a amorului liber l-a apostrofat indignată: „Hai tataie, termină mai repede, că mă mai aşteaptă doi clienţi”.
Revoluţia din decembrie 1989 a adus, pe lângă democraţie, o liberalizare şi o extindere a acestei meserii, care deşi nu este legalizată, funcţionează din plin.
Într-o vreme, un mafiot deschisese un local de striptease în subsolul de la Bolta Rece, unde tinere din Basarabia şi Ucraina, pe lângă ocupaţia de dansatoare, aveau şi o alta, mult mai bănoasă.
În unele hoteluri ce au apărut după revoluţie în oraş, la cererea anumitor clienţi cazaţi pentru o noapte sau două, recepţionerii se pretau la a telefona unor fete dispuse să le lase şi lor un comision la găsirea unui client.
Este surprinzător ce fete frumoase au recurs de-a lungul timpului la acest mijloc comod de trai! Unele au renunţat să mai practice această meserie în Câmpina şi au plecat în străinătate, în timp ce altele s-au bucurat chiar de o oarecare celebritate în târgul nostru. Între ele aş aminti de cea poreclită Laleaua Neagră, ori o alta cu nume de floare ce a făcut carieră la Paris ca animatoare. 
Părerile despre legalizarea prostituţiei sunt împărţite. Poate că n-ar fi rău să fie reglementată din nou, ca odinioară, dat fiind că oricum funcţionează clandestin la scară mare.
Alin CIUPALĂ

„Pacienţii politici” (4)

Anul 2012 va rămâne unul de referinţă în politica românească postdecembristă. Decăderea regimului portocaliu, patronat de Traian Băsescu şi apogeul alianţei social-liberale (USL) - victoria zdrobitoare în alegerile locale şi parlamentare - au adus importante modificări în mentalul colectiv al societăţii româneşti. Divizaţi brutal de ciocnirea celor două blocuri politice, românii au văzut doar ceea ce li s-a arătat, fără să poată înţelege în profunzime dimensiunea jocurilor politicianiste din culise.
Volumul „Pacienţii politici”*, pe care îl publicăm acum în serial, îşi propune să scoată la lumină aspecte importante din partea nevăzută a politicii locale, judeţene şi naţionale: jocurile din jurul puterii, camaraderiile de conjunctură şi, pe alocuri, impostura, care inevitabil vor duce, în anii următori, la prăbuşirea eşafodajului.



17 ianuarie 2012. Anchetaţi, revoltaţi şi plimbaţi. Unul dintre tinerii care au lansat ideea protestelor antibăsiste a fost ridicat de autorităţi şi luat la anchetă. Primarul Laurian nu e străin de asta! La prânz, în zona pieţei (km 0, unde se pune la cale orice), subiectul manifestaţiei era discutat intens de „parlamentul pensionarilor”. Seara, la ora 18.30, lume multă în piaţeta de la Ceas. Aproximativ 300 de revoltați. Foarte mulţi tineri (printre care şi Eugeniu, directorul de la apă plată) şi numai câţiva pensionari. Dotate cu tot felul de mesaje scrise pe cartoane, câteva grupuri de tineri au început să se agite și să strige împotriva regimului. Prinse pe picior greșit, forţele de ordine au intrat urgent în dispozitiv. Erau peste 100 de jandarmi, poliţişti şi pompieri, toţi acompaniaţi de şefii lor. O adevărată armată, dotată cu scuturi, bastoane şi tunuri de apă. În jurul orei 19.00, coloana manifestanţilor s-a deplasat ordonat, pe trotuar, către sediul PDL, flancată din toate părţile de jandarmi. Maşinile de poliţie mişunau în toate direcţiile, iar politrucii portocalii (inclusiv cruciaţii lui Valjan), bine ascunşi pe după colţuri, transmiteau în direct prin telefon, şefilor, tot ceea ce se întâmplă. Ajunsă la destinaţie, coloana s-a oprit, iar protestatarii au început să scandeze lozinci anti-Băsescu şi să strige de mai multe ori refrenul de acum preferat al românilor: „Ieşi afarăăă, javră ordinarăăă!”. Nimeni nu era sigur în ce măsura invitaţia era adresată preşedintelui ţării ori primarului Laurian. După 15 minute, adunarea pestriţă şi-a fixat drept ţintă secundară sediul Primăriei, iar scenariul a fost aproape identic. Manifestaţia s-a încheiat în jurul orei 20.30 cu un mic incident, provocat de unul dintre „revoluţionari”, care a dat foc unei hârtii (format A4) pe care era imprimat chipul lui Băsescu. Şeful dispozitivului Jandarmeriei, un maior căruia nu-i reţin numele, a avut momentul său de glorie atunci când l-a avertizat pe turbulent că pune tunurile cu apă pe el. În replică, mulţimea i-a urat „de bine”.

19 ianuarie 2012. Miliţia puterii. Primarul acuză opoziţia (mai ales PNL) că a organizat și manipulat manifestaţia antibăsistă. Nu e departe de adevăr! Obsedat de liberali, Laurian a creat o întreagă polemică și pe Facebook, în urma căreia a ieşit cam şifonat. Poliţia îşi continuă anchetele. Mai mulţi tineri au fost luaţi la întrebări de autorităţi (aşa, preventiv), unii pe acasă, alţii pe la şcoală, iar efectul s-a văzut imediat. Protestele au încetat. Miliţia puterii îşi face datoria.

24 ianuarie 2012. Delapidare sub acoperire. De ani de zile susţin şi demonstrez că administraţia publică locală este o cloacă în care se petrec lucruri dubioase ţinute cu măiastră dibăcie sub preş. Cu timpul, toate se confirmă. Presa a descoperit, din întâmplare, că o angajată a furat un miliard de lei vechi din fondurile Primăriei. Poveste mai veche, ieşită la lumină abia acum.
Note de reporter: „Caz fără precedent la Primăria Câmpina. O angajată a instituţiei, M.B., a delapidat din banul public al câmpinenilor, în ultimii doi ani, cel puţin 100000 lei (...) Conducerea Primăriei a încercat să ţină cazul ascuns, dar presa a deconspirat furtul din surse poliţieneşti. (...) Funcţionara, în vârstă de 43 de ani, angajată la Biroul de Resurse Umane, şi-a recunoscut vina în faţa anchetatorilor şi a returnat 40000 de lei. (...) Femeia a fost trimisă în judecată pentru acuzaţiile de fals în înscrisuri oficiale şi delapidare.”
Ceea ce nu spune presa este faptul că în acest dosar mai sunt cercetaţi şi alţi grei din administraţie (bursucul E., șef la serviciul financiar şi alunecosul M., șef la juridic), care în cei doi ani de furăciune aveau datoria să verifice cu ce se ocupă subalterna lor. 
 
30 ianuarie 2012. Să ne revoltăm pentru ei. Goethe spunea despre datorie că „este cerinţa fiecărei zile, căreia trebuie să i te supui şi astfel vei avea inima împăcată.” N-am reuşit deloc să mă împac cu cerinţa de azi! Amiaza cenuşie m-a prins pe DN1, dincolo de Ploieşti, pasager în al treilea autobuz din coloana de motorizate plină de liberali instruiţi să debarce, revoltaţi, la Arcul de Triumf din Bucureşti. Trăgeam cu urechea la discuţiile vecinilor de scaun, mult prea solidari în nemulțumiri și gălăgioși. Mulţi dintre ei mergeau la capitală doar pentru cumpărături speciale comandate de neveste şi neamuri. Unul întreba cu obstinenţă, încă de la plecare, cine dă masa, „că doar nu mergem să dărâmăm Guvernul cu burta goală!” Altul era de părere că „masa şi dansu’ le dă şefii, că trebuie să ne revoltăm pentru ei și nu ne lasă cu buza umflată!” Bigi, din Şotrile, păţit şi altă dată, le îngropă însă speranţele: „Vedeţi-vă de cumpărături, că de la ăştia nu primiţi nimic! Am mai făcut eu foamea şi la alte mobilizări organizate de partid”. Lui Cristea fomistul nu îi pică bine ce auzise şi spuse descumpănit: „Păi dăcă aşa stă treaba, mie să-mi zică cineva la ce oră e plecarea şi unde să mă prezint! La miting să meargă cine o vrea!” Printre şotrileni se crease deja un curent reacţionar care le dădea aripi şi celor mai puţin dispuşi să se pună rău cu preşedinţii. „Că bine zici, bă Cristeo! Dă-i dracu’ cu mitingu’ lor! Mai bine mergem la o vodkă cu văru’ Simi, să ne cinstească din banii de pantofi pentru muiere!”- îl încurajă Bigi pe consătean. Autobuzul  rablagit înainta ca un melc în fluviul bucureştean de eşapamente, iar şoferul anunţa apropiata debarcare de la Fântâna Mioriţa, punctul terminus al convoiului. De acolo urma să o luăm la picior până în Bulevardul Kiseleff sau, cine ştie, până la Palatul Victoria ori la Casa Poporului.
La Arcul de Triumf, puzderie de oameni, steaguri tricolore, pancarte inscripţionate cu tot felul de mesaje împotriva băsismului, care de reportaj, camere de luat vederi agățate prin copaci, jandarmi călare, echipaje de poliţie şi oameni de ordine. Mi-am reîntalnit, cu greu, colegii de la Câmpina. Niciunul nu îşi știa locul în desenul dispozitivului politic, aşa că am plecat în căutarea delegaţiei de la Prahova. Îmbulzeală teribilă în zona scenei, unde erau aşteptaţi liderii USL. Am înaintat cu mare greutate până în dreptul sediului PNL Sector 1, aflat în imediata vecinătate a Arcului de Triumf, în curtea căruia fantele de Constanţa, Radu Mazăre, aplaudat vârtos de mulțime, îşi manevra trupa de majorete (fete una și una) echipate în costume paramilitare cu berete roşii. „Ultima soluţie, o nouă revoluţie!” - urla triumfalist Mazăre către aplaudacii săi. Am trecut mai departe prin menghina umană cu gândul la acest tablou sinistru, care nu avea nicio legătură cu speranţele momentului. Mergeam alături de Mirică, la pas, pe bulevardul ticsit de oameni adunaţi într-o succesiune de turme şi priveam spectacolul manipulării. Prahova era mai la urmă, pierdută în burta unui miting (manevră politico-mediatică) menit să grăbească cedarea şi preluarea puterii. Mă întreb câte astfel de mizerii mai trebuie să înghită biata noastră conștiință națională?
Florin Frăţilă
(va urma)
*) „Pacienţii politici”, Editura Fundaţiei Culturale Libra, 2015
Episodul anterior poate fi citit AICI

Roboții medicali de la SanConfind ajută la recuperarea mai rapidă a pacienților

Roboții medicali din Baza de Tratament și Recuperare Medicală a Spitalului SanConfind sunt echipamente robotizate de ultimă generație produse de firma Motorika, bine cunoscută în toată lumea datorită produselor sale inovatoare pentru recuperarea robotică a membrelor superioare şi inferioare. Astăzi vă vom prezenta Reo Ambulator, dispozitivul robotizat pentru recuperarea membrelor inferioare.
De mulți ani cei de la Motorika lucrează pentru a crea soluţii robotizate de rezolvare a nevoilor terapeutice ale pacienţilor care suferă de diferite afecţiuni neurologice, inclusiv accidente vasculare cerebrale (AVC), traumatisme cerebrale, leziuni ale coloanei vertebrale, precum şi disfuncţii ortopedice şi post-chirurgicale. 

Aparatul Reo Ambulator integrează cele mai noi module create pentru îmbunătăţirea eficienţei terapiei recuperatorii sau pentru a implica şi mai  mult pacientul în timpul acesteia. Astfel, s-a reuşit accelerarea procesului recuperatoriu transformând şedinţa terapeutică într-o sesiune plăcută şi antrenantă pentru pacient (mai ales în cazul copiilor). Dispozitivul are un modul pentru analiza mersului şi crearea unor tipare de mers pentru pacienţi. Un alt modul rezolvă antrenarea activă în timpul şedinţei, conducând la implicarea mai profundă a pacientului în cadrul procesului terapeutic. Un al treilea modul transpune pacientul într-un mediu familial, cu imagini reale din mediul înconjurător. Terapia prin “Reo Ambulator” este prietenoasă și interactivă. Avantajele recuperării cu “Reo Ambulator” sunt multiple: timp scăzut de instalare a pacientului în aparat (circa cinci minute); timp scăzut de schimbare a modulului de la adulţi la copii (cinci minute); sistem de stabilizare a şoldurilor în timpul mersului; posibilitatea de a face tratamente într-o stare de completă imponderabilitate prin preluarea întregii greutăţi a pacientului; posibilitatea de a face tratamente în trei direcţii (înainte, în lateral, înapoi), beneficiind de sprijinul liftului de pacient şi al barelor paralele ataşabile benzii de alergare; posibilitatea antrenării atât a membrelor inferioare, cât şi a membrelor superioare; software dedicat ce permite setarea tuturor funcţiilor terapeutice, formarea de baze de date pentru pacienţi, generarea de rapoarte complexe; sistem complex de autodiagnosticare tehnică şi suport online oferit de firma producătoare; senzori la nivelul benzii de alergare; două regimuri folosite în procesul de recuperare: pasiv (cu picioare robotice care iniţiază sau ghidează mişcarea) şi activ (pentru stadiile mai avansate). Parametrii de lucru pentru o şedinţă se personalizează, rezultând o terapie mai eficientă.
“Reo Ambulator” a fost conceput ca un sistem cu adevărat flexibil în ceea ce priveşte dimensiunile pacientului. Pacienţi cu aproape orice dimensiuni corporale pot utiliza cu uşurinţă sistemul datorită următoarelor caracteristici: un set de hamuri care poate susţine un pacient de 90-200 cm, ceea ce permite cu uşurinţă utilizarea pediatrică, dar și cea pentru adulţi; aparatul suportă până la 150 kg; picioarele robotice sunt reglabile în funcţie de lăţimea pelviană a pacientului în intervalul 30-70 cm; picioarele robotice sunt uşor de reglat pentru copii, ele putând fi scoase în cazul pacienţilor deplasabili fără ajutor extern; banda de mers (lată de 70 cm), permite accesul uşor al unui scaun cu rotile; amortizoarele integrate în banda de mers creează un mediu confortabil pe o suprafaţă dură.
De asemenea, “Reo Ambulator” are un suport reglabil pentru  mâini, roţi integrate, internet, precum și un software de management al terapiei versatil şi uşor de folosit, proiectat pentru a optimiza rezultatele în fiecare şedinţă şi pentru fiecare pacient. Setările pot fi oricând personalizate de către kinetoterapeut. 
www.sanconfind.ro