31 octombrie 2017

După decenii de totală absență, modelismul câmpinean începe să reînvie

Hobby sau sport, oricum am încadra modelismul, această activitate are un parfum de poveste frumoasă, ceva tainic și tulburător ca vraja unei povești nerostite, ci numai privite. O poveste ce ni se înfățișează dintr-o dată în fața ochilor, de fiecare dată când privim modelele expuse. O poveste nu doar pentru copii, ci și pentru adulți, pentru adulții care doresc să se întoarcă în timp și să-și redescopere originile, să redevină, pentru câteva clipe, din nou copii, privind modelele expuse. Modele realizate întotdeauna la scară, copii fidele ale unor avioane, rachete, autovehicule, vapoare, locomotive, de cele mai multe ori, dar și machete care reprezintă fidel evenimente istorice deosebite. 
După „domeniul de activitate” al modelelor realizate, modelismul se împarte în mai multe ramuri: aeromodelism, rachetomodelism, automodelism sau navomodelism. Sport sau hobby, chiar dacă este costisitor, modelismul aduce multă bucurie celor care îl practică, dar și celor din afara lui, privitorilor admiratori ai modelelor expuse. Modelismul te ajută să te relaxezi, dar te învață și să trăiești ca într-o poveste. Un temerar vrea să reînvie modelismul câmpinean, care a traversat perioade mai mult sau mai puțin faste. Numele lui este Răzvan Nicolau, un localnic care are 54 de ani ca vârstă și 45 de ani ca vechime în acest sport, un om pentru care modelismul înseamnă o parte din sufletul său. 


O istorie a modelismului
Cea mai mare comunitate a modeliștilor din România este RHCForum.ro. În 2001, se înființează Romanian Hobby Center. În aceeași perioadă apare magazinul virtual RHC si forumul modeliștilor. La acea dată, numărul membrilor era de ordinul câtorva sute. În septembrie 2002, forumul este atacat informatic și se pierde toată informația adunată. Se ia de la început totul, iar în decembrie se schimbă varianta de soft și se naște varianta modernă a forumului. În 2004, se înregistrează pe forum membrul cu numărul 3000.  În prezent, comunitatea modeliștilor din România (RHCForum.ro) numără peste 13100 de membri activi. 

Modelismul – una dintre cele mai frumoase pasiuni
Site-ul familist.ro face o remarcabilă pledoarie a modelismului din România, evidențiind faptul că modelismul poate fi și o meserie în sensul obișnuit al cuvântului, însă astăzi a devenit un sport iubit,  dacă ținem cont că foarte mulți români îmbrățișează modelismul ca pe o pasiune de suflet. Încă din cele mai vechi timpuri oamenii au fost preocupați de realizarea unor obiecte în miniatură, din diverse motive.  În civilizațiile antice oamenii au început să confecționeze machete cu ambarcațiuni, pe care le-au folosit ca să-și construiască navele comerciale și de război. 


Federația Română de Modelism este cea care se ocupa în totalitate de modul în care această activitate este organizată și răspândită în întreaga țară. Tot F.R.Md. este cea care se ocupă de promovarea externă a acestui sport, de participarea la competiții naționale și international a cluburilor românești. Chiar și în epoca atotputernicului Internet, a tabletelor și telefoanelor mobile ultraperformante, modelismul, cu toate ramurile sale, reprezintă o activitate populară, atât în rândul tinerilor, cât și în rândul persoanelor adulte. Multe dintre machetele realizate de catre pasionații de modalism sunt considerate adevărate opere de artă și nu este de mirare, având în vedere faptul că această activitate necesită foarte multa iscusință și meșteșug.  Modelismul este o pasiune care are numeroase avantaje, pentru că  reprezintă o modalitate excelentă de relaxare activă, adică cea care pune mereu mintea la contribuție. Este o activitate potrivită pentru persoane de toate vârstele și poate reprezenta o activitate recreațională pe care o puteți practica împreună cu alți membri ai familiei sau împreună cu prietenii. Astfel, modelismul  devine o excelentă modalitate de socializare. Modelismul poate fi considerat și un hobby educativ, având în vedere că prin încercarea de a reproduce copii fidele ale unor obiecte la o scară diferită, dar și prin încercarea de a înțelege anumite mecansime și de a le reproduce, puteți învăța foarte multe lucruri utile. Regulile și principiile matematicii și fizicii vor fi mult mai ușor înțelese în momentul în care sunt și aplicate. Practicarea modelismului dezvoltă foarte multe abilități, pornind de la faza de documentare, până la momentul în care obiectul în miniatură este complet. Procesul de construire a acestui obiect este unul extrem de complex. În unele situații, realizarea unor modele cere timp îndelungat. Indiferent de categoria de modelism aleasă, o bună documentare referitoare la obiectele care urmează a fi realizate este foarte importantă. Este important ca un pasionat de modelism care urmează să realizeze copia unui model să cunoască foarte bine elementul original, însă trebuie să îl și adapteze stilului propriu. După o documentare temeinică, trebuie achiziționat un kit în funcție de categoria aleasă. Kit-ul trebuie sa fie unul de foarte buna calitate. 


„Modelismul câmpinean trebuie să reînvie”
Răzvan Nicolau consideră că modelismul câmpinean merită și trebuie să-și recapete paginile luminoase din trecutul istoric, pagini închise pe nedrept și acoperite de uitare și nepăsare. Câmpineanul nostru a realizat pași importanți în acest sens: a înființat un club local, a organizat câteva acțiuni în care a reușit să adune zeci de pasionați ai modelismului autohton, dar tot nu se simte împlinit în demersurile sale. Peste nici două săptămâni, în incinta Colegiului Național „Nicolae Grigorescu” și nu numai (un spațiu de desfășurare va fi sala de sport a colegiului), Răzvan Nicolau vrea să organizeze un concurs la care să participle zeci de modeliști din județ și din afara lui. Răzvan a fost atins incurabil de virusul modelismului acum 45 de ani, atunci când, copil de nouă ani fiind, activa la Clubul Petrolul Câmpina, care avea o secție de modelism. Era instructor, pe atunci, regretatul Anania Moldoveanu, vicecampion european. Clubul funcționa într-o clădire a Institutului de Petrol din Câmpina. De pe atunci și-a dezvoltat Răzvan îndemânarea de a construi mici machete, de a meșteri aeromodele la scară redusă. Câmpina se mândrea pe atunci cu o pistă pentru aeromodele, situată la poalele dealului Muscel, pistă care astăzi nu mai există. „O parte a celor care au reînființat ARPA, după Revoluție, au funcționat la clubul Petrolul, al cărui membru eram și eu, la nouă ani. Dintre ei pot să-l amintesc pe Dan Petcu, campion național, profesor universitar la Universitatea Petrol și Gaze din Ploiești, Adrian Popescu, fost pilot pe Lufthansa, Adrian Matei, tehnician la Institutul de Petrol, care s-a prăbușit cu motodeltaplanul  în curtea vechiului spital de la Poiana, acum 10 ani. Cu un an de zile mai înainte se prăpădise fiul său, prăbușit cu parapanta pe Muscel. Avem și amintiri triste din istoria modelismului câmpinean, și nu pot să nu-i pomenesc pe cei de mai sus, care au făcut multe pentru modelismul câmpinean. 


Concurs de automodelism la Grigorescu 
„În prezent, au am ales să fac modelism dinamic, activ, prin automodele și navomodele, pentru că avem condiții prielnice în Câmpina, pe cele două lacuri, Bisericii și Curiacul, unde se pot desfășura atât antrenamente, cât și concursuri cu navomodele. Concursurile de automodele se pot organiza oriunde: într-o sală de sport, într-o parcare sau off-road, pe dealul Muscel, unde am și avut activități în ultimul an. Sau în sala de sport de la Grigorescu, așa cum încercăm să facem în concursul organizat pe 11 noiembrie.  În 2015 m-am înscris într-o asociație de profil, «Aproape de natură», din Făgăraș, cu care lucrez și astăzi, asociație înființată de câmpineni care s-au stabilit în Făgăraș (cu locul de muncă și apoi și cu familiile). În decembrie 2016, am deschis la Câmpina o sucursală a acestei asociații, după care m-am gândit să merg și mai departe și am înființat, în martie 2017, un club de automodele și navomodele, care funcționează la mine acasă, pe strada Mihail Kogălniceanu nr. 21. Denumirea completă este Clubul RC Auto Navo Câmpina. Am avut deja câteva acțiuni, cu automodele, cea mai importantă fiind desfășurată tot în sala de sport de la Grigorescu, unde vrem să organizăm și concursul de pe 11 noiembrie. Din păcate, evoluția tehnologiei face ca astăzi să fie puțini aceia care construiesc modele de la zero. Există kit-uri pe care le cumperi și apoi începi să șurubărești. Un asemenea kit conține toate piesele, tu nu faci decât să le montezi. Ai și caroseria pe care o vopsești cum vrei. Kit-urile se găsesc în magazine destinate modelismului, cele mai multe dintre ele fiind magazine on-line. Există și magazine fizice. Unul dintre cele mai mari este cel al firmei Speed RC București, partenerul nostru cu care colaborăm foarte bine. Concursul va consta într-o prezentare generală demonstrativă a modelelor, apoi un concurs. De fapt, două concursuri: unul pentru juniori și unul pentru seniori. Modele off-road la scara 1:10, cu motoare electrice” - ne-a declarat Răzvan Nicolau. 
Adrian BRAD  

Editorial. BUNĂ, SÎNT DENISA DE LA CONSULTANȚĂ!

Scenă dintr-o primărie obscură de comună din nemărginitul țării. Intră țanțoșă o domnișoară foarte flu flu, îmbrăcată mai degrabă ca pentru o seară la club, sigură de ea, avînd toate avantajele, ravisantă (folosesc înadins cuvinte franțuzești, de bună seama domnișoara nu știe decît englezisme), zîmbitoare; e de la consultanța pe fonduri europene și a venit să le dea lecții amărîților de aici. Se prezintă cristalin și țopăitor cu formula din titlu, vădit inadecvată. Tăticu a ținut-o la vreo facultate particulară și i-a găsit serviciul (ea zice „servici”) ăsta bine plătit în care se lucrează cu mulți bani. E într-o totală discordanță cu mediul pe care nu-l înțelege și nu-l vede în fond. Opusul ei sînt doamnele acre de pe la ghișee, funcționare cu zeci de ani de slujbă, care au trăit și au văzut multe, nu le mai miră nimic, nu mai speră nimic în afara pensiei, invidiază crunt tot ce e tînăr și cu mai multe speranțe, te reped din orice, dar știu totul, chiar dacă te pot îmbîrliga pînă la rătăcirea definitivă în labirintul de legi și dispoziții. Nici într-un caz nici în celălalt nu avem un minimum de comunicare între cele două medii care intră în contact. În care, instinctiv, unul își arogă o atitudine de stăpîn, proiectîndu-l pe celălalt într-o instantanee situație de inferioritate. E situația aproape literară, descrisă într-o mulțime de opere, de la Cehov la Caragiale, a funcționarului umil față de șef și zbir cu subalternul ori solicitantul. La noi, politizarea acestui mediu care ar trebui să fie pur tehnic duce la distorsiuni grave. Doamnei Firea i-a cășunat de exemplu pe funcționarii români de la UE. În concepția zisei doamne, aceștia ar trebui să fie un fel de agenți de influență ai PSD-ului, - care se confundă absolut abuziv cu „țara”- și ar trebui de îndată schimbați pentru că mulți sînt de pe vremea „tehnocraților”, nu fac suficient pentru a acoperi scamatoriile juridice ale partidelor din coaliția de guvernămînt etc. Nici o jenă la doamna primar care se face că nu știe că respectivii au intrat acolo nu prin numire politică, ci prin concursuri foarte severe, organizate de UE, nu de noi, uneori cu sute de candidați pe loc, că ei nu reprezintă acolo statul român, ci legi (Doamne, cît urăsc oamenii de stat din România de azi acest cuvânt!) stricte și nu și-ar da cariera atît de greu construită pentru a ajuta vreun primar sau ministru cu cine știe de interese de „fonduri europene”. 
Ideea că un funcționar poate să fie doar sub tutela legii și nu a unui „șef” politic pare a nu fi intrat încă în mintea politicienilor noștri. Că el nu ar trebui să fie numit sau destituit după criterii politice iar pare de neconceput. Maturitatea și stabilitatea unei societăți se exprimă foarte evident și prin profesionalismul, incoruptibilitatea, demnitatea funcționarilor săi publici, adevărata „armată civilă” a statului, prin care acesta poate stabili un dialog eficient cu populația. Făcînd din funcționarii statului doar o masă de bugetari și carne de tun electoral, partidele de guvernămînt jignesc nu numai această castă cheie, care ar trebui să fie o elită a modernizării, ci întreaga populație. După ce că avem legi aiurea, făcute după jocuri de interese sau pur și simplu făcute prost din punct de vedere juridic, inaplicabile la realități sau confuze, nu avem nici oameni capabili să aplice coerent o legislație, pentru că ea mereu se schimbă, pentru că spusa șefului e mai presus de regulamente. Românii au o nefericită tradiție în a fenta sau a călca direct orice lege sau regulă. Pentru că dintotdeauna statul i-a furat și i-a batjocorit, și atunci cetățeanul răspunde simetric. E un raport de dușmănie, fiecare încearcă să-l înșele pe celălalt. Statul a  promis măriri de salarii. Apoi vine cu măriri de prețuri la combustibil care anulează rapid gogoașa electorală. Fiecare cetățean, chiar cel care nu poate raționaliza transparenta procedură de manipulare, va încerca să-și scoată în vreun fel pîrleala. Cine pierde? Toată lumea. Din acest punct de vedere zăcem în premodernitate. A fost interesul mai tuturor (cu mici excepții) guvernelor de a ne menține ca popor în acest minorat civic. Pentru că numai astfel ei pot face averi înspăimîntătoare. De ce este miza atît de mare  pe niște legi ale justiției care nu aveau de ce să fie schimbate? Tocmai pentru că legea nu înseamnă nimic. 
E acum o modă stupidă de reclamare a unor reale sau închipuite agresiuni sexuale. Dar în același timp au fost eliberați peste noapte cîteva zeci de violatori. Nu am văzut absolut nici un protest de la justițiarele revoltate că un dezechilibrat mintal le-a pipăit în autobuz. Acum era momentul unor proteste vehemente pentru demnitatea femeii. „Denisa” e un simptom al unei societăți încremenite în proiect, strălucind în exterior de gablonzuri și de proastă creștere, dar retardată lăuntric de parvenitism rapace, incompetență și egoism fabulos. Proiectul nostru european ar trebui să fie unul singur: educația, respectul reciproc, corectitudinea. Nu poți pune un om cu n dosare penale consilier la guvern. Indiferent de cîte „argumente” aduc lătrătorii de seară de la televiziuni. E vorba de lipsă de respect. Bună, sînt Denisa….
Christian CRĂCIUN

„Nunta de Aur” 2017 – al şaselea bal

Vineri, 27 octombrie, la Casa Tineretului a avut loc a șasea ediție a Nunții de Aur, eveniment festiv organizat de Primăria Câmpina, prin care edilii orașului îi onorează pe unii dintre cei mai vârstnici cetățeni ai Câmpinei, mai exact cuplurile de pensionari care au atins al 50-lea an de căsătorie. 


O jumătate de secol de viață împreună, la bine și la rău, asta da demonstrație de viață învăluită în iubire și respect. Cuvintele frumoase și bine meritate pe care primarul Horia Tiseanu le-a adresat sărbătoriților (”Vă suntem recunoscători pentru că aveți mari merite în construirea Câmpinei de azi”) le-au îmbujorat obrajii de emoție ”mirilor auriți”, iar florile și diplomele de excelență împărțite de câțiva consilieri municipali (Monica Clinciu, Florin Frățilă, Lucian Cercel, Daniel Ioniță) i-au emoționat în egală măsură. La eveniment a mai participat Marian Dulă, consilierul personal al edilului-șef. Dacă anul trecut, la a cincea ediție, 25 de familii au răspuns invitației municipalității câmpinene, anul acesta au participat la eveniment 15 familii (două nu au putut veni).  Numărul tot mai mic de cupluri cu căsnicii semiseculare ar putea fi un semn că pensionarii câmpineni sunt tot mai puțini. 
Adrian BRAD

Grigorescu în Tezaurul României la Moscova

Având în vedere importanţa pe care o are Nicolae Grigorescu (n. 15 mai 1838, Pitaru, judeţul Dâmboviţa, m. 21 iulie 1907, Câmpina) pentru câmpineni, marele pictor trăindu-şi ultimii ani în localitatea noastră, merită, credem noi, menţionate câteva detalii mai puţin cunoscute despre destinul câtorva zeci de tablouri semnate de el, proprietate publică şi privată, care au luat calea Rusiei în 1916 şi 1917, făcând parte din ceea ce s-a constituit, generic, sub titulatura de Tezaurul de la Moscova, aşa cum reiese din cartea lui Marian Vociu despre acest subiect atât de spinos, care afectează chiar şi în prezent relaţiile dintre România şi Federaţia Rusă. 
Se cunoaşte panica ce a cuprins autorităţile române de la Iaşi care, după ce în decembrie 1916 trimiseseră la Moscova, în inima Imperiului Ţarist, stocul de aur al B.N.R. (96 de tone de aur), în vara anului 1917 au ambalat şi direcţionat spre Moscova alte zeci de vagoane cu cele mai preţioase obiecte de care dispunea ţara, pentru a nu cădea în mâna inamicul german şi autro-ungar. Printre aceste bunuri de o valoare inestimabilă (multe greu de cuantificat pecuniar) s-au aflat şi sute de tablouri. Greu de înţeles gestul Guvernului Român, având în vedere şi faptul că în iunie-iulie 1917 Rusia se afla în plin uragan politic, anarhia cuprinzând treptatat întregul fost Imperiu Ţarist (ţarul fusese detronat în februarie 1917). În contextul unirii Basarabiei cu Vechiul Regat şi confruntărilor armate între forţele militare române şi bandele comuniste, bolşevicii au blocat orice încercare de restituire a Tezaurului, cele două părţi, aflându-se într-un adevărat război cald nedeclarat, atât pe graniţa de pe Nistru, cât şi în interiorul României, unde grupări pro-comuniste au încercat să disloce „regimul burghezo-moşieresc”, fără rezultate notabile, căci ţărănimea română rămasese fidelă Coroanei.[1]


La 3 decembrie 1941, Guvernul Antonescu a înfiinţat o comisie care trebuia să stabilească cu exactitate care era inventarul rămas la Moscova, după restituirea, în principal a arhivelor, din 1935. Comisia a trimis adrese către instituţiile de artă din România pentru a face o recapitulare. Pinacoteca Statului oferea cifra de 45 de pânze semnate de Grigorescu, Muzeul Kalinderu 54, iar Colecţia Nicolae Bălănescu cifra de 13 pânze de Grigorescu (Spre casă, Car cu boi, Şatra, Florica, Bretonă, Cap de copil, Rucăreancă, Colţ de pădure, Ţigancă, Vânat, Bătălia de la Smârdan, Plaja, Apus de soare). Ar fi un total de 112, dar erau mai multe (în jurul a 120), provenind şi din alte colecţii.
În contextul mărinimei sovietice din 1956, înainte de a fi restituită partea artistică a Tezaurului (nu şi aurul, cheltuit) la Moscova a fost organizată o expoziţie Grigorescu, care a fost apreciat atât de mult de criticii de artă sovietici încât a fost comparat chiar cu Ilia Repin, cel mai mare pictor rus din secolul al XI-lea, instrumentalizat şi confiscat de propaganda sovietică, având în vedere că Repin nu a vrut sa treacă în Rusia Sovietică după 1917 preferând să rămână şi să moară în Finlanda, la Kuokkala, în Carelia de est în 1930, chiar daca in ultimii ani a avut serioase probleme financiare (Kuokkala a fost anexată de URSS în 1940, redenumită Repino). Nicolae Grigorescu a fost declarat „unul din cei mai mari artişti ai secolului trecut” (conform relatării lui Andrei Otetea). Repatriate, tablourile lui Grigorescu (120) au fost expuse la Galeria Naţională a Muzeului de Artă a R.P.R. care îşi deschisese festiv porţile, primii vizitatori fiind, la 22 august 1956, ştăbimea comunistă de nivel înalt (Dej, Stoica, Ceauşescu, Apostol), mândră nevoie mare de succesul propagandistic obţinut, total neaşteptat, poate şi în contextul dezgheţului care a purtat, pentru scurt timp, marca lui Hruşciov. Să notăm dubla perversitate a situaţiei: sovieticii îşi făceau imagine cu ceea ce nu le aparţinea, cu tezaurul artistic şi numismatic al Regatului României pe care înalţii nomenklaturişti îl distruseseră, ucigându-i pe cei mai de seama reprezentanţi care, mulţi dintre ei, se aflau chiar atunci în Gulagul RPR. Criticul de arta Marin Mihalache evoca în „Scînteia”, după ce a vizitat expoziţia: „Numai de Nicolae Grigorescu sunt peste 120 (Dorobanţul, Gornistul, Patrulă românească în recunoastere ş.a) portrete, nuduri, peisaje şi flori, ciobănaşi şi ciobăniţe, care cu boi, şatre de ţigani, două autoportete, precum şi un tablou înfăţişând pe pictorul Ion Andreescu la Fontainbleu”. În panica anului 1917 au ajuns în Rusia nu numai tablourile lui Grigorescu, ci şi vreo douăzeci de desene ale marelui pictor roman. 
Puţin cunoscut este şi faptul că în iunie 1917, când autorităţile de la Iaşi credeau că germanii vor intra în oraş în câteva zile, luând de bune fanfaronadele lui Mackensen şi ale clicii sale de colaboraţionişti români (care deja împărţiseră prefecturile din Moldova!), a fost expediat la Moscova şi stocul metalic al mai multor bănci şi societăţi. Printre ele am regăsit şi Societatea Anonimă Steaua Română, care deţinea impresionanta rafinărie din Câmpina, printre multe alte instalaţii şi care, este de bănuit, deţinea însemnate cantităţi de bani sau aur. „Băncile şi instituţiile publice predau rapid Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni aurul şi stocul metalic. Pentru sume uriaşe primesc banale chitanţe de mână”. Aurul nu s-a mai întors niciodată în România, se pare, fiind cheltuit de bolşevici şi Lenin în primii lor ani de teroare roşie.  
Codruţ CONSTANTINESCU
Note:
1. Probabil că şi conduitele exemplare ale lui Ferdinand şi Mariei de-a lungul drumului prin deşert din perioada  decembrie 1916- decembrie 1918 au contribuit la această loialitate nu numai promisiunea de reforma agrară.

Câmpineanul Mielu Bazarcă, personaj în ultimul roman al lui Ionel Teodoreanu

1902. Se naşte la Câmpina Mielu Bazarcă, lăutar violonist. Cunoscut lui Ionel Teodoreanu, numele său, apreciat în epocă, dă titlul ultimului roman al prozatorului - „Să vie Bazarcă”, scris între 3 şi 20 august 1947 şi publicat postum abia în 1971, la editura clujeană Dacia (ediţie îngrijită şi prefaţată de Silvia Tomuş). 

„Bazarcă se ivi înconvoiat a cântec, cu capul înainte, bulbucat şi hlizit. De o moale rotunjime, cu obraz de alună prăjită, cu buze vinete, cu ochi ca de argint lunar şi dinţi ca vioriul oului răscopt, – nu părea venit cu pasul omului, ci adus de vioară, din văzduhul cozilor de mături zburătoare şi al murmurelor”. (p. 63).
Arcuşul lui Bazarcă „ştia, cât şi o Dunăre întreagă, în spaţiu şi în timp deopotrivă. Tot ce cuprinde Dunărea de la valsul vienez palpitând cu foşnet pe dulce malul ei de acolo, trecând prin ţara unde totu-i viscolit de ceardaş şi apoi culegând o ţară românească întreagă, de la Porţile de Fier până la vânăt Marea Neagră, cu toate frunzele Baladei şi cu toate zâmbetele cobzei şi suspinul strunelor sau buciumul lung, – toate acestea, toate şi încă o mie şi una de multe altele, curgeau răsfrânte ca-ntr-o altă Dunăre în strune şi arcuşul lui Bazarcă”. (p. 71-72) 
„... Dintr-un astfel de univers (...), în roman, se poate evada spre viaţă doar pe trei porţi: prin iubire (...), prin petrecere, «Să vie Bazarcă», lăutarul meşter aducând uitare, sau ascuţind vechile dureri, făcându-i pe cei cutremuraţi de struna sa vrăjită să mai poată simţi bucurie sau amărăciune, omeneşte - şi prin război” - scrie Silvia Tomuş în prefaţă.
Marele violonist Mielu Bazarcă moare la 13 februarie 1964. A fost înmormântat în cimitirul local central, azi neştiindu-se cu exactitate unde este situat locul său de veci. 
Ion T. ŞOVĂIALĂ
(Din volumul „Câmpina, pagini dintr-o istorie în date. Oameni, fapte, evenimente, ipostaze, secvenţe de viaţă” (vol. II), lăsat în manuscris de cel care a fost Ion T. Şovăială, regretat avocat şi publicist).

„Pacienţii politici” (7)

Anul 2012 va rămâne unul de referinţă în politica românească postdecembristă. Decăderea regimului portocaliu, patronat de Traian Băsescu şi apogeul alianţei social-liberale (USL) - victoria zdrobitoare în alegerile locale şi parlamentare - au adus importante modificări în mentalul colectiv al societăţii româneşti. Divizaţi brutal de ciocnirea celor două blocuri politice, românii au văzut doar ceea ce li s-a arătat, fără să poată înţelege în profunzime dimensiunea jocurilor politicianiste din culise.
Volumul „Pacienţii politici”*, pe care îl publicăm acum în serial, îşi propune să scoată la lumină aspecte importante din partea nevăzută a politicii locale, judeţene şi naţionale: jocurile din jurul puterii, camaraderiile de conjunctură şi, pe alocuri, impostura, care inevitabil vor duce, în anii următori, la prăbuşirea eşafodajului.


24 februarie 2012. Contemporanul Mîşkin. Întrunire de seară cu Vigu, aghiotantul Dănilă, Mirică, Eugeniu -directorul de apă plată și „inspectorul” Bolcan, ultimii doi  lefegii în serviciul primului. Discuții libere pe teme politice și electorale. Printre subiecte și sarcina mea de partid (n-am reușit să scap de corvoada ideologico-propagandistă), un portofoliu de lozinci pentru promovarea candidatului la Primărie. Întâmplarea a făcut ca, în timpul „dezbaterilor”, să apară Prinţulidiot şi consoarta lui, o familie de aristo(n)craţi locali, născuți pe domeniile din Pietriceaua de Brebu, Prahova. Cuplul, în amiciţie mare cu Vigu, mai mult ea decât el, are obiceiul să-și petreacă serile în oraș, cu prietenii, la câte-un şpriţ de vară. Deja afumat şi aproape spiritual, omul s-a oferit să-şi dea cu părerea asupra  textelor mele care, rând pe rând, i se păreau interesante, dar totuşi fără lipici. N-aveam chef de seminarii bahico-publicitare, aşa că am tăcut o vreme, din politeţe, să văd ce-i fată mintea. „Libertatea de a fi lichea!” – zise dintr-o suflare aristo(n)cratul, roşind, rânjind, albind, ca o petunie cănită şi apoi decolorată! „Ăsta e sloganul cel mai potrivit!”, continuă mamelucul plin de autorespect. Se referea la Vigu care, vânăt la faţă de nervi, îşi citea mesajele de pe telefonul mobil. În trei minute am părăsit locaţia, amuzat teribil de remarcile contemporanului Mîşkin, întruchiparea perfectă a originalului din romanul lui Dostoievski, la fel de credul, „spiritual” şi ofticat de gelozie. 

25 februarie 2012. Vânzare, dar să ştim şi noi! Ştire bombă, sosită pe firul scurt, din fieful conducerii centrale a PNL. S-a iscat un adevărat scandal în alianţă pe tema candidaturilor din Prahova. Antonescu nici nu vrea să audă de varianta cu PSD-ul la Câmpina. În plus, se pare că liderul liberal este foc şi pară, pentru că ar fi auzit de o negociere  pe plan local cu Ixulescu cu privire la cedarea candidaturii liberale. Suspiciunile îl vizează pe Vigu. Îi cer explicaţii împricinatului şi aflu că toată povestea este o încercare de discreditare şi că va face tot posibilul să-şi câştige numirea. Părea tare hotărât, mai hotărât ca niciodată! Cred că adevărul este la mijloc. Sunt sigur că Vigu a încercat să obţină sprijinul lui Ixulescu, n-a reuşit, iar „aliaţii” au transmis la Bucureşti o variantă mincinoasă, favorabilă lor. S-au bazat, probabil, pe firea nestăpânită a lui Antonescu, care ar fi putut să-l scoată din joc pe al nostru. Exact ceea ce îşi doresc pesediştii. Am vorbit şi cu alţi colegi pe tema asta şi nu le place situaţia. Se simt folosiţi şi nu se împacă cu gândul că Vigu îşi permite să cumpere sau să vândă, în numele organizaţiei, fără să consulte pe nimeni. În principiu le împărtăşesc nemulţumirea. Partidul nu trebuie să redevină un SRL, aşa cum, din păcate, s-a întâmplat cu liberalismul local în ultimii 15 ani.
Ne întâlnim din ce în ce mai des să punem campania la cale. Suntem în continuare nefiresc de puţini. Azi am prezentat colegilor două variante de propagandă. Una dintre ele a fost adoptată de toţi cei prezenţi şi mai ales de Vigu. În esenţă, este vorba de întâlniri, la cină, cu electoratul. Am explicat şi mecanismele care pot pune în mişcare o astfel de morişcă „ideologică”. Nu sunt mândru că am găsit această metodă de a-i scoate pe oameni din casă, dar am convingerea că va funcţiona. Altfel, nu văd cum putem încrucişa săbiile cu încrengătura ixuleştilor. Aghiotantul Dănilă, ofticat probabil că n-a găsit el soluţia, mi-a şi găsit o poreclă: Beria, după şeful propagandei lui Stalin. Nu-i cunosc biografia lui Beria (ocazie să mă documentez), dar ceva din Stalin regăsesc la Vigu.
Au început să apară problemele de imagine. Se bârfeşte mult în oraş pe seama lui Vigu. Folclorul va fi greu de estompat, mai cu seamă că adversarii au o reţea de zvoneri şi răspândaci foarte bine pusă la punct. Ştiu bine că există oameni plătiţi să pună rahat pe clanţă. Regretabil că există rahatul şi „voluntari” care să-l împrăştie.

26 februarie 2012. Un fripturist și un târâie brâu! Întâlnire cu madam Corina, o veche combatantă liberală din aripa Câmpeanu, născută la Câmpina, trăită la Bucureşti şi multă vreme plecată cu misiuni speciale prin străinătățuri. Colega noastră, Dupulina, crede că C. ne poate ajuta să refacem legătura cu nucleul dur al liberalilor, dispăruţi din organizaţie în ultimii ani de rătăcire ai partidului. Femeia, unsă cu toate alifiile, s-a dovedit a fi un personaj expansiv, erudit şi orgolios. În ce mă priveşte, am acceptat-o destul de repede, după cele două scurte caracterizări făcute senatorului Biţă şi primarului Laurian: „Un fripturist şi un târâie brâu!” Portretele au fost mult mai consistente. Bineînţeles că nu l-a uitat nici pe Ixulescu, despre care ştie multe lucruri interesante. Nu oricine deține astfel de informații! C. s-a oferit să ne sprijine, în ciuda faptului că Vigu n-o place. Mi-am propus să o reîntâlnesc, cândva, după alegeri. 

 28 februarie 2012. Avem tot „sprijinul” lor. S-a găsit o cale de înțelegere. Pesediștii au cedat presiunilor dinspre Bucureşti și acceptă candidatura lui Vigu. Senatorul Biță şi nea Nelu se arată pregătiţi să-i acorde tot sprijinul candidatului comun. Poate tot sprijinul să piardă! Trebuie să fii naiv să crezi într-o astfel de „selectă” companie! Convingerile lor cele mai solide nu rezistă unei călătorii la pisoar! S-a stabilit în şedinţă comună şi data conferinței de presă pentru oficializarea candidaturii. Peste două zile. Sper să nu fie în sediul nostru, sub privirile lui Brătianu! În tot timpul ăsta am sperat să se întâmple ceva şi să ne prezentăm separat în alegeri. Melanjul politic cu PSD nu duce la nimic bun, mai ales aici, la nivel local, în toată încrengătură asta. 
Spre seară am strâns tot activul pentru o scurtă informare oficială cu privire la vestea cea mare. Mă aşteptam la mai mult entuziasm, însă colegii din nucleul dur s-au arătat destul de sceptici. Vigu a ținut un discurs mobilizator, care n-a iscat însă reacţii importante.  Profesorul Miltiad, liberal regalist, a  fost singurul care a ridicat o problemă de credibilitate a candidatului, care în mandatul trecut l-a susţinut în alegeri pe karatistul Valjan, omul deputatului Serghei. Nu-l asculta nimeni în afară de cel vizat,  Vigu, care a încercat să dreagă busuiocul.

29 februarie 2012.  O zi în plus, un om mai puţin. O zi mai mult în caledar, oferită de matematica timpului. Încerc să-mi reconfigurez starea de spirit, să ies din apăsarea cotidiană, să respir alt aer.  
De dimineaţă, discuție relaxantă și utilă despre istorie și literatură cu scriitorul Ion Ochinciuc. Se arată încântat de proiectele mele scriitoriceşti. Îmi recunosc anumite lipsuri în tehnica narațiunii și mă sfătuiește cum să le corectez.
 La prânz aleg să beau un ceai aromat, într-o cafenea mai retrasă, să fumez o ţigară de foi din rezervele păstrate pentru astfel de momente şi să citesc un sfert de capitol din romanul „Cronică de familie” al lui Petru Dumitriu. Sunt fascinat de această istorie romanțată a peste o sută de ani din viața societății românești! Cred că Dumitriu, dacă n-ar fi fost român, rămânea un nume greu în istoria literaturii universale, alături de  Dostoievski ori Tolstoi.
După-amiază, de serviciu în faţa Şcolii Centrale. În fiecare zi îmi aştept fiul să iasă de la cursuri. Eram liniştit şi aşa aş fi vrut să rămân, dar dintr-o nefericită întâmplare, am  dat nas în nas cu Valjan, fost şi viitor candidat. Politrucul mă privea destul de înţepat, aşteptând parcă să-l salut. Buna creştere m-a îndemânat să o fac, dar nu oricum, ci cu ostentaţie. Mi-a răspuns cu un zâmbet fals şi apoi, cu o privire ameninţătoare, a ajuns fulgerător la urechea mea şuierându-mi: „Eşti mult mai periculos decât Biţă!” Dacă era vorba că sunt mai ceva decât Biţă, deja voiam să aud mai multe. L-am încurajat șă-și spună „durerea”. De trei ani îi stăteam în gât, aşa că a avut un întreg repertoriu. Am ascultat sumedenie de reproşuri legate de activitatea mea publicistică (drept e că îl articulez, pe bună dreptate, frecvent) şi o avalanşă de explicaţii penibile referitoare la măgăriile lor din mandatul care stă să se încheie. Copia nereuşită a personajului din romanul lui Victor Hugo se simţea cu musca pe căciulă şi pentru mine asta ţinea locul oricărei recompense. Aveam deja certitudinea unui om mai puţin în lista cunoscuţilor frecventabili.

1 martie 2012. Ixuleștii umblă la finețuri. Scurtă discuție cu S., un fost coleg de şcoală ajuns în anturajul lui Ixulescu, pe care îl întâlnesc întâmplător la Primărie. Avea de gând să mă caute și îmi spune, printre altele, fără să-i fi cerut, că „omul greu” (așa s-a exprimat) nu-l înghite pe Vigu; îl socoteşte nesincer şi cu nasul pe sus. Mai mult, mă atenţionează, cu o siguranță de oracol, că muncesc în zadar pe lângă cel neînghiţit, întrucât nu va fi ales. Am schimbat vorba, lăsând de înţeles că nu sunt interesat de mesaj. Ixuleștii umblă la finețuri! Sădesc neîncredere, slăbesc verigi și așteaptă să se rupă. 
La partid se fac pregătiri pentru şedinţa comună de lansare a candidaturii lui Vigu. Din păcate, „solemnitatea” va avea loc în sediul PNL. Mă oripilează gândul ăsta! Nu înţeleg de ce nu folosim un loc neutru şi astfel să evităm pupăturile cu pesediştii în casa liberală. Ar fi un gest de minimă onoare. Am propus și nu se acceptă.  
Înainte să mă retrag spre casă, am ieşit cu Livache la o bere, aşa, ca de mărţişor. De două zile ne tot ţinem unul după altul şi nu reuşim să ne vedem. Chiar dacă a părăsit partidul, am rămas apropiați. Avem multe idei în comun. Plecarea lui este o pierdere, pentru că are principii sănătoase. Păcat că nu știe să le pună în valoare! Îmi amintesc şedinţele cu scântei în care bătea la propriu cu pumnul în masă din dorinţa de a schimba mentalităţi, replicile tăioase la adresa celor care uitau de moralitate şi răfuielile cu autocratul Vigu. Livache a dipărut din organizație pe fondul acestor aprige dispute. Coleric şi proprietar de personalitate tăioasă, el nu înţelegea şi nu accepta disciplina de partid în orice condiţii şi asta a dus la un adevărat război, în urma căruia a trebuit să se retragă, pentru că nu se mai puteau ține ședințele. Ulterior a găsit un bun motiv să demisioneze din funcția de vicepreședinte, cumetria sinistră dintre PNL și Felix, mogulul antenist. 
Florin Frăţilă
(va urma)
*) „Pacienţii politici”, Editura Fundaţiei Culturale Libra, 2015
Episodul anterior poate fi citit AICI

„Evoluția tratamentului diabetului zaharat este uluitoare”

- consideră doctorul Alexandru Barnea, medic primar specializat în diabet, nutriție și boli metabolice 

În ultimele decenii, pe fondul creșterii agresive a poluării planetei, hrana pământenilor este din ce în ce mai toxică. Alimentația nesănătoasă a dus la creșterea alarmantă a gravității bolilor de nutriție, precum și a incidenței apariției acestora nu doar la adulți, ci și la copii. De-ar fi numai obezitatea efectul acestei situații nefericite, și tot ne-am afla în fața unui pericol deosebit pentru viitorul omenirii. Pentru că obezitatea este, de cele mai multe ori, asociată unor boli grave, fiind un factor major în producerea aterosclerozei (ATS), hipertensiunii arteriale sau a diabetului zaharat de tip II. Apariţia obezităţii creşte rapid riscul producerii bolilor de inimă sau a afecţiunilor hepatice şi predispune sistemul circulator la apariţia trombozelor venoase. În următoarele zile, echipa medicală SanConfind se va îmbogăți cu un medic specialist în diabet, nutriție și boli metabolice. Este vorba despre medicul primar Alexandru Barnea, unul dintre cei mai buni specialiști din București ai acestui domeniu medical, care va acorda consultații în cadrul unui cabinet medical ce se va deschide la „Casa cu lei”, ca structură a Policlinicii SanConfind (Ambulatoriul de specialitate al Centrului Medical SanConfind). Pentru cei care vor să îl cunoască mai bine pe dl. dr. Alexandru Barnea, acest interviu poate fi de folos. 


Reporter: Domnule doctor Alexandru Barnea, bine ați venit în echipa SanConfind. Sunteți medic primar specializat în diabet, nutriție și boli metabolice. Ce ne puteți spune despre cariera dumneavoastră?
Dr. Alexandru Barnea: Am început să lucrez în această specialitate în 1980, după trei ani de practică a medicinei generale în mediul rural. Din păcate, acest sistem de lucru s-a pierdut, motiv pentru care satele și chiar orașele mici suferă de o lipsă cronică de asistență medicală. Este o nenorocire în ceea ce privește sănătatea globală a populației. Dar să revin. În 1980 am intrat prin concurs la Clinica de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice (pe atunci, aceasta era înglobată în Spitalul „Dr. Ion Cantacuzino”), și după trei ani, mi-am dat examenul de specialist. Am avut îndrumători de marcă: prof. dr. Mincu, prof. dr. C.I. Tîrgoviște (astăzi, academician), prof. dr. Constantin Dumitrescu. În cadrul clinicii, am activat atât la patul bolnavului - în secția de Urgențe Metabolice, cât și în Ambulatoriul de specialitate, unde consultam bolnavi provenind din toate colțurile țării. În anul 1993, clinica va deveni Institutul Național de Diabet, Nutriție și Boli metabolice „Prof.dr. Nicolae Paulescu” .
R: Care activitate dintre cele două pe care le-ați prestat v-a atras mai mult?
A.B.: Ele nu se pot separa. Pacientul diabetic trebuie urmărit și tratat în mediul lui în care trăiește, în care muncește, doarme, mănâncă, are emoții, oboseli și satisfacții. De aceea, munca în ambulator este principala activitate a echipei, subliniez cuvântul echipă: pacient - medic - asistent medical - educator. Numai ei, împreună, pot să pună la punct un program de viață (stil de viață), compus din alimentație, tratament medicamentos, efort fizic, elemente care toate împreună să asigure un trai normal pentru pacient. Diabeticul, cel puțin la început, este un om sănătos, căruia îi lipsește insulina sau, în majoritatea cazurilor, insulina existentă nu îi poate satisface nevoile metabolice.
R: Înțeleg că puneți mai mult preț pe activitatea din Ambulatoriu? Și internările?
A.B. Internarea trebuie facută în cazul unor complicații acute (dezechilibre metabolice severe, ca de exemple: cetoacidoza diabetică, hipoglicemii severe în care persoanele din anturaj nu au reușit să redea bolnavului starea de conștiență) sau în cazul unor complicații grave ale diabetului, greu tratabile și care necesită urmărire permanentă: plaga infectată la nivelul piciorului, un accident vascular cerebral sau coronarian acut, o evoluție rapidă a bolii renale, diabetic spre stadiul 5, care necesită dializă și altele. Diabeticii care necesită doar controale de rutină pe baza cărora li  se ajustează sau se modifică medicația trebuie monitorizați și  tratați în Ambulatoriu.
R: Ca în orice domeniu, progresul tehnic și-a pus probabil amprenta și asupra tratamentului acestei boli. Ce ne puteți spune?
A.B. Într-adevăr, evoluția tratamentului diabetului zaharat este uluitoare. Au apărut și apar clase noi de medicamente. În cadrul aceleiași clase apar produși noi, cu eficiență crescută, atât asupra controlului glicemic (scăderea glicemiei și a HbA1c), cât și asupra sistemului cardiovascular, cel mai vulnerabil pentru riscul de deces la diabetic. S-au perfecționat sistemele de injectare (când am început eu specialitatea, insulina se făcea cu acele seringi de sticlă, care se fierbeau pentru sterilizare, cu ace mari, cu ambou metalic). Acum insulina sau alte substanțe injectabile se administrează în sisteme injectoare speciale, preumplute, care se aruncă după golire. S-a generalizat și sistemul de autocontrol al glicemiei, mai ales pentru bolnavii cu diabet zaharat tip 1, care primesc gratuit 100 de teste la 3 luni. Nu e suficient, dar se poate aprecia în ansamblu evoluția glicemiilor acolo, în mediul bolnavului, acasă, la muncă, și se pot lua măsurile necesare în tratamentul și educaţia bolnavului. Și fiindcă am ajuns aici, vreau să precizez că educația medicală constituie cel mai important mijloc terapeutic în normalizarea vieții diabeticului. Practic, un diabetic de tip 1 sau tip 2 care face insulină poate mânca orice (sănătos!) cu condiția să știe ce conține mâncarea pe care o consumă și cum să adapteze dozele de insulină la rezultatele obtinute prin autocontrol.
R: Există niște formule pe care pacientul le poate învăța și aplica?
A.B.: Da, există, cu un procent de eroare destul de mic, dar pentru aceasta trebuie educație.
R: Și cine face educația, domnule doctor?
A.B.: Echipa: medic-educator/ nutriționist-psiholog. Cel mai important mi se pare educatorul/ nutriționist. Medicul vine la urmă, el doar monitorizează și face retușul activității de educație. Niciun bolnav nu trebuie să plece de la cabinet fără să i se fi testat cunoștințele în materie de nutriție, ajustarea dozelor de insulină și a semnelor clinice care pot semnala dezechilibre metabolice.
R: Ce alte noutăți au apărut în tratamentul diabetului zaharat?
A.B.: Au apărut pompele de insulină, sisteme care injectează insulina sub piele după un program prestabilit de medic/ pacient; au apărut senzorii de glicemie care, implantați sub piele, pot măsura în timp real glicemia la fiecare cinci minute. Există sisteme complexe de pompă+sensor care formează un pancreas artificial hibrid (spun hibrid, pentru că doza de insulină prandială trebuie încă decisă de către bolnav). În câțiva ani vom avea pancreasul artificial care, atașat la corp, va scuti bolnavul de grija injectării și calculării dozelor de insulină.
R: Ce alte ramuri ale specialității mai practicați?
A.B.: Diabetul zaharat este o tulburare metabolică generală a organismului care începe cu tulburarea metobilismului lipidelor (grăsimilor) și se depistează mai târziu (după ani), o data cu creșterea glicemiei. El afectează toate organele din corp, motiv pentru care suntem nevoiți să le tratăm ca atare: boli vasculare (periferice, coronariene, cerebrale), boli renale (până la insuficiență renală), steatoza hepatica (până la ciroza hepatică), afectări neurologice, hipertensiunea arterială, retinopatia diabetică și alte boli metabolice: gută, dislipidemiile, boala aterosclerotică. Diabetul zaharat  este un complex de boli și de manifestări patologice.
R: De ce Câmpina, domnule doctor?
A.B. Pentru că am găsit aici un om căruia chiar îi pasă de starea de sănătate a semenilor săi, și care a investit mult în proiectul SanConfind (și încă nu l-a terminat). Pentru că am găsit aici un spital adevărat. Pentru că îmi place orașul. Îmi plac oamenii care trăiesc aici. Și-mi place meseria.