07 noiembrie 2017

„Zănoaga Resort” un proiect turistic de 200 milioane de euro

De peste două decenii, guvernanții României au clamat cu obstinație apologia marilor investiții naționale de infrastructură, dorința lor fierbinte și demersurile lor neîncetate pentru atragerea de investitori importanți care, prin proiecte de anvergură, să schimbe fața țării și viața românilor. Sigur că da, primii vizați sunt marile companii transnaționale (așa-zișii investitori strategici), pe considerentul că potența lor financiară va duce la finalizarea unor investiții strategice, care să modernizeze România și să-i confere o imagine externă măcar decentă, dacă nu cumva de invidiat. Bineînțeles că nici investitorii autohtoni importanți nu sunt de neglijat, cu atât mai mult cu cât ei nu-și scot profitul din țară, cum procedează marile companii occidentale, prin repatrierea câștigurilor obținute în România, care adesea ajung la sume uriașe, de milioane de euro. 


Grigore Șincariuc (foto), un om de afaceri originar din Republica Moldova, stabilit de mulți ani pe meleagurile noastre (are buletin de Brebu, dar locuiește în Câmpina), întrunește ambele calități. Adica este un investitor strategic (a demarat un proiect investițional valorând două sute de milioane de euro) și mai este și moldovean sadea, adică român get-beget. Firma lui Grigore Șincariuc (Grișa, cum îi spun prietenii) are sediul în Brebu, se numește Reinvest RQM și a lansat acum zece ani un proiect turistic extrem de generos: Zănoaga Resort, o stațiune ecofriendly ce va fi ridicată într-o simbioză cu natura, într-un gol alpin situat pe muntele cu același nume din domeniul comunei Valea Doftanei. Cu tot impactul pozitiv pe care stațiunea îl va avea în multiple domenii - social (asigură 1500 de locuri de muncă), economic (dinamizează afacerile producătorilor și comercianților locali), industria turistică (creează o stațiune cu un potențial turistic extraordinar care va aduce faimă zonei nu doar în țară, ci și în străinătate) - în toată perioada care s-a scurs de la începerea proiectului, lui Grigore Șincariuc i s-au pus uneori bețe în roate, astfel încât nici după 10 ani nu a reușit să iasă din desișul birocrației românești. În ultimii ani lucrurile s-au schimbat mult în bine și moldoveanul nostru a început, în sfârșit, să simtă un sprijin susținut și din partea autorităților locale, după cel primit în mai mare măsură de la autoritățile județene. 

Un investitor care vrea să lase ceva în urma sa
Acum 12 ani, Grigore Șincariuc s-a stabilit la început în comuna Brebu, apoi în Câmpina. A părăsit Republica Moldova nu din sărăcie, ci pentru a fi mai aproape de tatăl său, stabilit în comuna Brebu. Imediat cum a ajuns în România, s-a lansat în afaceri imobiliare. A construit mai multe vile în comuna Brebu, pe care le-a vândut ulterior, una dintre ele fiind cumpărată de poetesa Ana Blandiana. Dându-și seama de potențialul turistic imens al comunei Valea Doftanei, a înfiinţat firma Reinvest RQM, cu doi acţionari, el şi un cetăţean ucrainean, pe care, după câțiva ani, Grișa l-a convins să vină în România, la Brebu. Ca director executiv al firmei, Grigore Șincariuc a cumpărat pentru Reinvest RQM multe terenuri în zona Zănoaga, însă doar de la persoane private. Aici, pe o suprafață de 150 de hectare - proprietate privată Reinvest RQM, înregistrată în registrul cadastral, va fi ridicată stațiunea Zănoaga, care va cuprinde 11 hoteluri şi două pensiuni, toate având o capacitate totală de peste 3.200 locuri. De asemenea, se va realiza o infrastructură modernă, având o paletă largă de activități de agrement destinate turiștilor de toate vârstele: o sală polivalentă, un centru medical, pârtii de schi și de săniuș etc. 
„Sunt român basarabean. Eu am venit la tata, el fiind stabilit de mult la Brebu, mi-a plăcut zona şi m-am stabilit aici cu soția. Sunt cetăţean român şi sunt mândru de asta, sunt prahovean şi vreau să fac în zona asta ceva frumos. Eu am doi copii născuți aici, la Maternitatea Spitalului Municipal. Am un băiat de 12 ani şi o fetiţă de 7 ani. Bineînțeles că pentru ei muncesc, ca orice părinte, dar nu vreau să las un sac mare de bani, după mine. Vreau să realizez lucruri de care copiii mei să fie mândri, lucruri care să placă tuturor românilor, până la urmă. Eu nu vreau ca peste zece ani copiii mei să plece în străinătate, ca să lucreze acolo. Vreau să rămână aici, în țara lor, țară care se poate schimba în bine, dacă cei care vor să o schimbe în acest sens sunt lăsați să-și facă treaba, fiecare acolo unde este, dacă statul român îi va ajuta mai mult pe investitorii care vor să schimbe România în bine”, ne-a declarat Grigore Şincariuc.


Ideea stațiunii s-a născut într-un elicopter
Întreaga investiţie realizată de firma interlocutorului nostru se ridică la peste 200 milioane euro şi ar asigura 1.500 locuri de muncă. La început de drum, în 2007, Grișa și asociatul său și-au propus ca în 5-6 ani să fie totul gata, dar au trecut 10 ani şi lucrările de construcție încă nu au început.  „Aş vrea să precizez că noi nu am beneficiat de nici un leu de la bugetul local, judeţean, central sau din fonduri europene. Totul este exclusiv din fonduri private şi totul este cât se poate de legal. Nu am cerut favoruri nimănui. Stațiunea noastră va fi o zonă de agrement atât vara, cât și iarna. Am adus deja energia electrică la Zănoaga, nouă kilometri de rețea, care ne-au costat o jumătate de milion de euro. Rețeaua de energie electrică are o putere de 2 MW și posibilitatea de a fi dezvoltată până la 4,5 MW. Conceptul pe care vrem să îl promoveze stațiunea noastră este comasarea tuturor activităților de agrement, dedicate turiștilor de toate vârstele, într-un singur loc. Mizăm pe mulți turiști din Ploiești și București, orașe destul de poluate, ai căror locuitori și-ar putea curăța plămânii și fortifica organismul în stațiunea noastră. Alimentația bio promovată de stațiunea Zănoaga este un motiv în plus ca turiștii să plece de la noi mai puternici și mai sănătoși decât au venit. Ecologiștii nu trebuie să ne critice proiectul, deoarece stațiunea se va ridica pe un gol alpin, deci nu doar că nu vom defrișa nici un pic din pădurea înconjurătoare, dar chiar va trebui să plantăm mulți arbori, deoarece resortul pe care l-am gândit va fi foarte aerisit și cu multe spații verzi. De fapt, ideea stațiunii mi-a venit mie și asociatului meu atunci cînd, din elicopterul acestuia, am survolat zona, în anul 2007, și am văzut acest gol alpin din vecinătatea comunei, de dimensiuni considerabile, pe care am realizat amândoi că se poate construi o stațiune durabilă, fără a afecta câtuși de puțin natura înconjurătoare. 


Aș vrea să subliniez că, în ultima vreme, am colaborat foarte bine cu oficialitățile comunei. Astăzi suntem constant sprijiniți de către  autoritățile administrației comunei Valea Doftanei, iar domnul primar Lucian Costea ne oferă tot sprijinul în eliberarea la timp a tuturor documentelor care sunt de resortul Primăriei Valea Doftanei, astfel încât să nu ne mai încurcăm în hațișurile birocrației românești, care ne-a îngreunat atâția ani demersurile și ne-a afectat dezvoltarea proiectului Zănoaga Resort. De asemenea, Consiliul Local al comunei ne-a aprobat două drumuri de acces spre stațiune și toate drumurile interioare ale stațiunii, împreună cu toată documentația aferentă. Firma noastră a plătit documentația pentru 83 de kilometri de drumuri, unele dintre ele aparținând comunei. Proiectul nostru include și crearea unor ferme zootehnice, ceea ce înseamnă că localnicii, crescători de animale recunoscuți, își vor putea vinde produsele aici, aproape de casă, obținând astfel câștiguri mult mai mari. De asemenea, cei de la Ocolul Silvic și fabricile de cherestea din partea locului își vor vinde lemnul brut sau prelucrat antreprenorilor care vor construi hotelurile. Din proiectul nostru toată lumea câștigă. Dacă lucrurile își vor urma cursul firesc, în primăvara anului viitor ar putea începe organizarea de șantier, după care vom putea trece la lucrările propriu-zise, ce ar putea dura câțiva ani. Noi înțelegem că bugetul comunei nu poate susține toată infrastructura rutieră destinată proiectului nostru, și de aceea firma noastră s-a implicat financiar în realizarea documentației tehnice a căilor de acces spre stațiune. Tot ce dorim este să fim ajutați cu eliberarea la timp a tuturor documentelor necesare”,  ne mai spune Grigore Șincariuc.


La două ore de București 
Dacă proiectul stațiunii turistice Zănoaga nu va mai cunoaște sincope, peste circa patru ani vom putea avea o stațiune montană model, nu departe de București, la distanță de două ore de mers cu mașina. Cu activități de agrement iarna – vara, cu elemente de tratament şi recuperare pe o suprafaţă de 150 de hectare, la o altitudine ce variază între 1400 şi 1500 metri, într-un loc pitoresc al Munților Carpaţi, din comuna Valea Doftanei.  Au fost efectuate următoarele studii: meteorologice, hidrogeologice și geotehnice, utilizând metoda de foraje verticale electrice. Au fost estimate rezerve importante de apă cu un grad mare de potabilitate. Studiile au evidențiat, de asemenea, posibilitatea de a se construi construcții civile pe zona alpină Zănoaga. Studiile au fost efectuate de către Institutul Național de Geologie și Institutul Național de Meteorologie România. Rezultatele studiilor au arătat că acest domeniu este unic, deoarece nu doar că există mari cantități de apă pură, dar structura solului este solidă, fără restricții de construcție. În total, staţiunea o să deţină circa 11 hoteluri, baze de tratament, locuri pentru distracţie, hoteluri cu serviciu all-inclusive. 


„Vom avea multe locuri de agrement pentru copii, pentru adulți, pentru bătrâni. Vrem să creem o staţiune în care fiecare membru al familiei, bătrân, copil,  tânăr, să aibă o ocupaţie, să fie mulţumit. Vom aduce cele mai bune branduri turistice din Europa în zonă, pentru administrarea hotelurilor. Românul duce bani din ţară în Bulgaria, în Austria, în Turcia, pentru că acolo preferă să-şi petreacă vacanțele, concediile. Momentan, în România au rămas doar două domenii care mai pot fi dezvoltate: agricultura şi turismul. Industria a dispărut treptat din zona noastră şi vedem ce se întâmplă, oamenii nu mai au de lucru. Proiectul Zănoaga Resort va da de lucru multor oameni și s-ar putea chiar să fie vorba despre mult mai multe persoane decât am estimat noi”, conchide interlocutorul nostru.


Atracții turistice de excepție
Stațiunea turistică are o panoramă deosebită asupra lanțurilor muntoase din vecinătate. În jurul stațiunii se află puncte de mare atracție turistică: Lacul Păltinoasa, Cheile  Doftanei, Ruinele Bisericii Vechi, Rezervația Glodeasa, Tabăra de creație plastică, gospodării țărănești tradiționale. Lacul Păltinoasa şi barajul Paltinu, lac de acumulare pentru apa potabilă, întins pe o lungime de 3 km, oferă o privelişte încântătoare. Barajul terminat în anul 1971 are o înălţime maxima de 108 metri şi o lungime a coronamentului de 465 m. Cheile Doftanei săpate într-un strat de conglomerate dure, puternic încreţite de mişcările tectonice, sunt situate pe drumul dinspre Câmpina, la câţiva kilometri de lacul Păltinoasa. Ruinele Bisericii Vechi se află în satul Trăisteni pe drumul ce duce la Braşov. Rezervaţia Glodeasa datează de peste 200 de ani. Tabăra internaţională de creaţie plastică Valea Neagră, deschisă tuturor artiştilor profesionişti, din domeniul sculpturii, graficii şi picturii, se desfăşoară vara la începutul lunii august. Fauna deosebit de bogată din pădurile de foioase face face posibilă organizarea de partide de vânătoare, fondul cinegetic din această zonă fiind recunoscut internaţional. Lacul de acumulare Paltinu oferă, prin diversitatea speciilor prezente, un loc ideal pentru pasionaţii de pescuit. Bioclimatul este foarte tonic, stimulent asupra organismului, cu o aeroionizare negativă, cu aeroioni răşinoşi, favorabili odihnei şi recreerii, dar şi climatoterapiei profilactice sau curative pentru nevroză astenică, surmenaj fizic şi intelectual, stări de debilitate hipertiroidă benignă. 
Resortul oferă multe forme de turism. Alături de profilul de baza al staţiunii (dat de natură – odihnă, recreere şi drumeţie montană), aici se vor dezvolta si alte atracţii turistice moderne de agrement, tot timpul anului, atât pentru adulţi, cât și pentru copii. Astfel, aici vor fi deschise: hoteluri şi pensiuni; parc acvatic interior; un centru medical şi SPA; restaurante, cluburi, baruri, terase; teatru de vară; sală polivalentă; păstrăvărie; bio-ferme; terenuri de minigolf, volei, baschet, fotbal, tenis; un centru de echitație; lacuri artificiale şi oglinzi de apă; zone de distracție pentru copii; un parc de aventuri; o cramă; o cabană cu specific vânătoresc; o pârtie de schi; o pârtie de săniuș; un patinoar ș.a. Cadrul natural oferă posibilitatea ca staţiunea montană ce se va dezvolta pe masivul muntos Zănoaga să devină în viitor un reper al turismului intern și internațional.
Adrian BRAD 

Editorial. LA LIMITĂ

Mi se pare evident că PSD (nu numesc niciodată și ALDE, care e o ficțiune politică, inexistentă în realitate, simplă anexă a PSD) și-a atins limitele de incompetență, fals, prostie și corupție. Elemente se acumulează într-un ritm halucinant. Numai enumerarea lor din ultimele două săptămîni ar epuiza spațiul articolului. Bezmeticeala financiară (trecerea contribuțiilor în sarcina angajaților, TVA split etc.), distrugerea investițiilor, explozia prețurilor la combustibili, eliberarea pușcăriașilor, atacul la adresa Justiției pe toate căile, în primul rînd prin „legi” menite să o politizeze, dar și prin declarații la foc automat ale unei adevărate armada de politicieni, în frunte cu Tăriceanu, refuzul de a recupera sumele din marile dosare de corupție încheiate, declarațiile sfidătoare a tot mai multor politicieni împotriva occidentului, a democrației (cum își permit ambasadorii Vestului să ne dea sfaturi?), afirmațiile imbecile și provocatoare ale lui Șerban Nicolae împotriva celor care s-au jertfit în lupta împotriva instaurării comunismului, analfabetismul politic al parlamentarilor care nu știu (una crede că forma noastră de guvernămînt este PSD, nu-i vorba, nici tinerii liberali nu-s mai breji, la fel de pafariști, habar nu au ce înseamnă doctrina liberală), cheful sfidător de la ziua lui Dragnea, în timp ce lumea celebra morții de la Colectiv („asta e viața”: apud Florin Iordache ex-ministrul justiției, alt sfidător), măsurile aiuritoare ale omului-cheie Gabi Firea, luptele cu miză politică din jurul Coaliției pentru Familie și al Bisericii, lipsa de viziune în ceea ce privește Centenarul Unirii, distrugerea învățămîntului, sursă de scandaluri continue, și ineficiența patologică a sistemului de sănătate, deschiderea posibilității ca un condamnat penal să ajungă Președinte al României, proasta gestiune a legii vaccinării obligatorii, teoria „statului paralel” (care este  de fapt societatea civilă, tot ce se opune jafului dezmățat al țării) menită să-i închidă și mai strict în cercul lor de privilegii etc.


Este evident o stare de tensiune generalizată în societate, gata să explodeze. Sper că noul #Rezist să fie mult mai bine articulat decît cel de iarna trecută. Care le-a dat, paradoxal, și mai multă putere acestor vechituri din debaralele profesionale și morale ale istoriei. Cineva, om echilibrat și care nu dă doi bani găuriți pe politica de orice fel - avînd lucruri mult mai importante și mai frumoase de făcut –, îmi spunea: dar cine sînt ăștia, de ce le dăm atîta importanță, cînd ei de fapt nu au absolut niciuna? Pierdem timpul degeaba. Adevărat! Culmea este că ne-am putea construi viitorul fără ei și în afara lor și în pofida lor. Dar ne-au luat prizonieră gîndirea, cum cobra se spune că hipnotizează o vrabie. Iată, de pildă, chestiunea vaccinării obligatorii, care, în principiu, n-ar trebui să aibă absolut nimic politic, ci doar să fie decisă după criterii științifice. În loc de asta, ne-a divizat – din nou! – după cu totul alte viziuni. Dacă tot e pe așa cu statul paralel (adică statul care le-a scăpat „lor” de sub control, cîteva firimituri), ce-ar fi să ne facem noi o țară interioară paralelă? O țară a bunei cuviințe, a lui mulțumesc și vă rog, a lucrului bine făcut, a punctualității și recunoștinței, a abnegației și meritocrației, a promisiunii ținute și a solidarității întru bine, nu întru rău? Sînt patetic și idealist, știu, dar sînt suficient de bătrîn ca să-mi permit acest ultim lux. Pentru că, pierzînd vremea și vremurile cu ăștia, n-am băgat de seamă că au mai pierit două emisiuni culturale (teatrul și Piper pe limbă, exilat la ore imposibile) de la TVR-ul arendat politrucilor, că radioul de „actualități” e un post de muzici lăbărțate și de meciuri inutile, că  limba română s-a urîțit ca noi toți, că presa e ilizibilă și de nevăzut, centrată numai pe scandal ș.a.m.d. Sînt atîția oameni faini în țara asta, atîtea lucruri bine așezate, este doar o chestiune de timp ca ele să se coaguleze. De timp și de voință. În primul rînd voința noastră, a fiecăruia dintre noi, de a elimina urîtul din noi și din jurul nostru. Da, actuala clasă politică a atins o limită a nesimțirii care nu poate fi tolerată. Dar există viață și dincolo de ea. E ca broasca din fabulă, care s-a umflat pînă a plesnit. Totalitară în esență, rînvnind la un control societal absolut, politclasa noastră e, totuși, sistematic depășită de realitate. Aici e buba. Că în această vastă bulibășeală încape toată viața noastră, cu binele și răul din ea. Auto reciclată, cu o capacitate bacteriană de autoreproducere, politclasa își distruge chiar mediul său nutritiv, precum focul care arde vreascul din care se hrănește. Distrugînd economia, din hoție și incompetență, își distrug spațiul de furăciune. Noi, cetățenii, sîntem simple victime colaterale. De aceea am putea încerca reducerea lor la ceea ce sînt:  la absurd!
Christian CRĂCIUN

Reparația carosabilului din intersecția Calea Doftanei – Republicii

De o săptămână, reparația carosabilului din apropierea intersecției Calea Doftanei – Republicii pare că bate pasul pe loc. Se circulă, e drept, pe două benzi de sens, dar ambele sunt îngustate, astfel încât să încapă amândouă pe jumătate din lățimea Căii Doftanei. Nu se circulă greu, pentru că fiecare bandă amenajată ad-hoc este destul de lată pentru a permite trecerea unui autovehicul de tonaj mediu, dar peisajul este în sine destul de dezolant, întrucât perimetrul cu probleme se află foarte aproape de centrul orașului. 


Ce mi-a sărit în ochi atunci când am trecut pe acolo a fost maiestuoasa siluetă a minibuldoexcavatorului din dotarea companiei de apă, care, în neclintirea sa, se înfățișa privirilor trecătorilor ca un sfinx pătruns de neînțeles. Se pare că reparațiile au fost demarate din cauza unor probleme apărute la infrastructura de apă a zonei. O reparație efectuată de operatorul de apă Hidro Prahova a fost complicată de realizarea unui branșament la rețeaua publică de apă pentru un consumator. Suntem curioși cât vor dura aceste lucrări. Punem pariu că se vor termina până în Crăciun? Care țineți să  vă bagați la pariul acesta, fraților? Cine e doritor este rugat să ne scrie pe adresa redacției. Haideți, curaj…
Adrian BRAD 

Iubitorii de câini și pisici au încercat sensibilizarea aleșilor locali pentru cauza patrupedelor

La ultima ședință a legislativului municipal, la rubrica Diverse, un grup de patru apărătoare feminine ale cauzei câinilor și pisicilor cu și fără stăpân din municipiul nostru au solicitat ajutorul (financiar) al Consiliului Local, pentru a se opri eutanasierea patrupedelor și începerea unei campanii de rezolvare a problemei înmulțirii acestor animale prin sterilizare. 
Domnișoara Burloiu, fiica fostului lider din anii 1990 al organizației locale a PNTCD, a încercat să-i atingă pe consilieri la coarda sensibilă, asigurându-i că prin sterilizare a fost rezolvată problema înmulțirii câinilor și pisicilor fără stăpân în orașe mari ale României. Nu a reușit, aleșii locali având întipărite încă în memorie perioadele din anii trecuți în care înmulțirea acestor animale nu mai putea fi controlată, din cauza aplicării unor metode ineficiente (”sterilizează și eliberează”), dar și din cauza aducerii de câini din alte localități. 
Doamna consilier Elena Albu a venit cu un contraexemplu dintr-un oraș francez vizitat acum câțiva ani de consilierii locali, unde la început a fost practicată eutanasierea, iar abia apoi, după atingerea unui număr mai mic de animale fără stăpân, s-a trecut la sterilizarea lor. 


Doamna Doina Roșculeț, tot din grupul apărătoarelor patrupedelor, a subliniat la finalul discuțiilor pe această temă că, în campania de strângere a mii de semnături de la câmpinenii care susțin metoda sterilizării, au fost și persoane care nu iubesc animalele, dar care au subscris la acest demers considerat pe deplin justificat. ”Avem informații certe că există fonduri suficiente în bugetul local pentru a sprijini demersul nostru, care vine în sprijinul tuturor cetățenilor acestui oraș, chiar și al acelora care nu iubesc animalele”, a susținut Doina Roșculeț. 
Sigur că suma pentru sterilizarea animalelor comunitare, sau a acelora cu stăpâni care nu dispun de posibilități financiare pentru plata acestui tratament, nu este atât de mare încât să nu poată fi alocată, dacă există voința majorității consilierilor în acest sens. Numai că intervenția iubitoarelor de animale nu i-a găsit pe consilierii municipali în cea mai bună dispoziție pentru o empatie la această problemă. Ca să facem un joc de cuvinte: iubitoarele de animale nu și-au ales momentul crucial pentru fiecare ales local. Le-am sugera să mai încerce cu un proiect de hotărâre, dezbătut în miezul temporal al ședinței de Consiliu, atunci când edilii locali sunt mai odihniți și mai condescendenți.
Adrian BRAD

O nouă rundă de discuţii pe tema modernizării transportului public local

Autobuzele electrice i-au cam „curentat” pe reprezentanţii firmei Eliro

Vă informam într-unul din numerele trecute ale publicației noastre că municipalitatea câmpineană este preocupată să modernizeze transportul local cu fonduri europene. Acest lucru este posibil datorită faptului că, din 20 septembrie 2017, administrațiile locale pot depune cereri de finanțare în cadrul POR 2014 – 2020, Axa 3.2 - „Reducerea emisiilor de carbon în zonele urbane bazată pe planurile de mobilitate urbană durabilă”. 


În cadrul acestei noi axe de finanțare, Câmpina ar putea accesa până la 10 milioane de euro, iar cofinanțarea de la bugetul local ar fi de doar 2% din valoarea proiectului. În vara anului trecut, la Câmpina a fost finalizat și adoptat Planul de Mobilitate Urbană, una dintre concluziile acestuia fiind că se impune realizarea unui serviciu public de transport local în locul externalizării acestui transport firmei private Eliro, cum se întâmplă de câțiva ani încoace. Accesarea fondurilor europene nerambursabile de către administrația publică locală (pentru modernizarea transportului local, amenajarea unor piste de biciclete și reabilitarea unor artere rutiere) a reprezentat tema unor discuţii aprinse în mai multe ședințe reunite ale două dintre comisiile Consiliului Local. Este vorba despre Comisia de urbanism (președinte: Monica Clinciu) și Comisia de cultură, sănătate şi sport (președinte: Florin Frățilă). 
Zilele trecute a avut loc a patra ședință la care au fost invitaţi la discuţii și reprezentanții firmei Eliro. În precedenta ședință, mai  mult sau mai puțin direct, reprezentanții Primăriei au dat de înțeles că ar dori continuarea actualului contract cu firma privată Eliro, spre deosebire de consilierii municipali prezenți, care erau pentru înființarea unui serviciu propriu de transport public. La ultima ședință, amintită ceva mai devreme, reprezentanții companiei Eliro s-au arătat refractari la propunerile venite din partea reprezentantului firmei de consultanță invitat de legislativul municipal la discuţii, care, printre altele, a propus ca, în baza proiectului de modernizare cu fonduri europene, în viitorul parteneriat public-privat dintre Consiliul Local Câmpina și Eliro, municipalitatea să pună la dispoziţie, gratuit, 10 autobuze electrice pentru modernizarea activității de transport public de persoane. Autobuzele electrice i-au cam „curentat” pe reprezentanții Eliro, care se făceau că nu înțeleg avantajele operării cu autobuze nepoluante, care circulă cu energie electrică de la rețeaua publică. Se pare că celor de la Eliro le este tot mai teamă de posibilitatea ca varianta înființării unui serviciu public de transport local să devină tot mai mult o certitudine. 
Adrian BRAD

Două săli de sport în suferință: la Energetic – cu acoperișul stricat, la Grigorescu – tot cu podeaua învechită

La ultima ședință a Consiliului Local, consilierul Florin Frățilă, președintele Comisiei de cultură, învățământ, sănătate și sport, a atras atenția asupra faptului că la două licee câmpinene sălile de sport nu arată deloc bine, cu toate că au fost alocate de către legislativul municipal fonduri importante pentru repararea și modernizarea lor. Una din sălile de sport puse în discuție este cea de la Colegiul Național „Nicolae Grigorescu”, realizată de Compania Națională de Investiții (structură a Ministerului Dezvoltării), în mai 2004, în ultima parte a mandatului de premier al lui Adrian Năstase. 


Cu puțin înainte de alegerile locale, șeful de la acea vreme al Guvernului României a venit la Câmpina ca să inaugureze această sală de sport, precum și noul sediu al Primăriei Câmpina din fosta Casă cu Grifoni. Constructorul a grăbit finalizarea lucrărilor (presat de vizita premierului Năstase sau de finanțări insuficiente, nu se știe exact nici acum) și, după remedierea unor probleme la etanșarea ferestrelor, a realizat suprafața de joc din scânduri, nu dintr-un parchet special, așa cum s-ar fi așteptat toată lumea. De atunci, de peste 13 ani, podeaua sălii de sport nu a suferit nicio modernizare, iar astăzi a cam început să scârțâie.
Florin Frățilă a subliniat că, încă de la începutul anului, au fost alocate pentru această sală 35.000 de euro, dar nu s-a realizat nicio modernizare cu acești bani, iar, în opinia sa, blocajul este undeva între serviciul ADPP din Primărie și profesorii de sport de la Grigorescu. Aceștia din urmă, susține Frățilă, au fost întrebați la începutul anului  în legătură cu suma necesară pentru modernizarea pardoselii sălii, iar suma avansată a fost de 35-40.000 de euro. Acum, potrivit acelorași profesori, se pare că, dacă se schimbă actuala podea, banii nu ajung pentru realizarea unei suprafețe de joc conform standardelor în vigoare, astfel încât pe ea să se poată desfășura meciuri oficiale. Pentru omologarea suprafeței de joc trebuie folosit un material special care costă aproape 60.000 de euro.


Cea de-a doua sală de sport supusă discuțiilor este cea de la Liceul Tehnologic Energetic. Frățilă a precizat că acoperișul sălii a fost reparat de multe ori, dar reparațiile au cedat mereu, iar acum profesorii de sport ai liceului solicită înlocuirea vechiului acoperiș cu unul nou, ceea ce înseamnă cheltuieli mult mai mari de bani din bugetul local.
Adrian BRAD

Programul Festivalului de Teatru „Mircea Albulescu” - ediţia a V-a (23-26 noiembrie)

Joi, 23 noiembrie, ora 19.00, Teatrul Bulandra: „Meşteşugul vieţii”
Vineri, 24 noiembrie, ora 19.00, Theatrix: „Eu am văzut-o primul”
Sâmbătă, 25 noiembrie, ora 19.00, Teatrul Odeon: „Natură moartă cu nepot obez”
Duminică, 26 noiembrie, ora 19.00, Teatrul George Ciprian: „Zăpezile de altădată”


Abonamentele şi biletele se pun în vânzare începând de joi,  9 noiembrie la casieria Casei de Cultură „Geo Bogza”. Preţ abonamente: 50 - 60 lei. Preţ bilete: 20 - 25 lei

Un mare călător: Radu Tudoran

Fiind invitat, alături de Christian Crăciun, să lansez ultima mea carte în cadrul Zilelor Radu Tudoran din comuna Blejoi, unde s-a născut popularul scriitor, am demarat un rapid proces de documentare. Cine din generaţia noastră nu este familiarizat cu aventurile care l-au făcut celebru printre toţi copiii şi tinerii României comuniste, din romanul „Toate pânzele sus” (pentru care a fost condamnat, dar şi invidiat de colegii săi literaţi)? Interesant este şi că subiectul cărţii este departe de a avea aceeaşi rezonanţă la generaţiile născute şi crescute după 1989 dintr-un motiv cât se poate de evident: dacă noi, cei înlănțuiți în RSR ne defulam și primeam cu mare recunoștință acea porție de aventură (libertate)  pe mările și oceanele lumii, românii postdecembriști chiar pot străbate mările și oceanele lumii. Dacă nu neapărat la bordul traulerelor sau pacheboturilor, măcar zburând deasupra lor cu multă grație și... seninătate. Noi nu visam să zburăm și țin minte cât de înspăimântat am fost când părinții mei, alegând din cele câteva trasee turistice sovietice standard (cu această ocazie, tata a achiziționat vreo 20 de perechi de adidași; auzisese el că reprezenta o marfă vandabilă la Moscova și nu voi înțelege niciodată cum acea încălțăminte românească cu care noi abia puteam merge - talpa nu se îndoia în niciun chip - putea suscita interesul rușilor), mi-au povestit, la întoarcere, cum au stat în avion chiar în dreptul aripilor care susțineau motoarele Antonovului sovietic care trepidau și duduiau asurzitor.
Cristina-Gabriela Dinu retrasează în volumul „Radu Tudoran, între biografie și destin”[1] nu numai viața îndrăgitului autor, dar și a familiei Bogza. Până la această lectură auzisem multe legende și frânturi de povești, dar niciodată nu am avut suficiente informații bine documentate. 
Familia Bogza a avut un destin foarte neobișnuit, de vreme ce aproape toți copiii, nu puțini, au manifestat înclinații artistice.  Alexandru Bogza, originar din Bogzeştii de Roman și Iliana Rhea Silvia, din Galați, au avut cinci copii, cei mai cunoscuți fiind, evident, Geo Bogza și Radu Tudoran (nume la naştere Nicolae Bogza). 
Alexandru Bogza a fost șef de echipaj și funcționar în marina comericală, iar aventurile sale prin colțurile lumii ar fi stat la originea dezvoltării imaginației copiilor și, mai ales, la atracția pe care marea și mediul marin le-au suscitat asupra lui Tudoran. Tatăl a abandonat marea pentru a se stabili la Blejoi, devenind șeful unui alt echipaj, administrator de balastieră care opera în albia râului Teleajen. Totuși, o reorientare profesională cât se poate de radicală și ciudată. În 1921, acesta moare, lăsând familia într-o situație materială destul de delicată (de regulă, soțiile burgheziei românești interbelice nu prea munceau și nici nu aveau calificări). Cel care a preluat administrarea familie a fost Ovidiu (care avea 23 de ani în 1921) și nu fratele mai mare, Alexandru (născut în 1895) care era artist, absolvent al Conservatorului. Ovidiu avea abilități practice remarcabile, deschizând în Buștenari o sifonerie care a cunoscut un mare succes (scurtă explicație pentru tinerele generații născute după 1990 - în acele timpuri imemoriale, Petistanul românesc încă nu exista, oamenii folosind sifoane din sticlă pentru a avea mereu în casă celebrul sifon cu care era îndoit vinul vara sau preparat sucul  din siropul de casă). La această afacere, Ovidiu l-a asociat și pe fratele său George (Gicu), sifoanele lor fiind gravate cu inițialele prenumelor G.O. Bogza.  „George fiind cel care se ocupa cu distribuirea lor și apropiindu-și în cele din urmă numele popular de Geo. - De unde iei sifoanele? De le Geo Bogza”[2] Ulterior, Ovidiu a intrat și în afacerile cu petrol, achiziţionând o sondă (din întreagă zonă a Buştenariului s-ar fi extras, de-a lungul timpului, nu mai puțin de șapte milioane de tone de țiței). 


Și Radu Tudoran a cunoscut zona Buştenariului. Atmosfera încinsă a fost descrisă în romanul „Flăcările” apărut în 1945: „Se făcuse ziuă când am ajuns, în capul dealului m-am oprit, ţignalele atelierelor sunau de șapte și atunci mi-a fost dat să văd ceea ce nu mai văzusem și n-am să mai văd în altă parte, războiul peisajului cu el însuși. Iar peste el, în zvârcolirea lui dezlănțuită cu furie, apăreau semnele făcute de oameni, o puzderie de țepușe negre înfipte în pământ, că o pădure de copaci arși, în locul pădurilor de altă dată, acum nimicite. Erau sondele de petrol între care mi-am trăit vacanțele în peste șapte ani de viață. În acest timp, unele au ars, le-am văzut în flăcări; altele au fost părăsite... La capătul drumului am găsit și dragostea; a fost trecătoare şi a rămas neuitată”.
Lansarea volumului meu „Pe urmele celților. Întâmplări și istorii scoțiene și irlandeze” (Ed. Vremea, București, 2017) în cadrul acestor evenimente ar putea părea puţin ciudată. Ce treabă avea Tudoran cu celţii? Realitatea este că Radu Tudoran a fost un mare călător, a iubit să observe meleagurile străine și chiar dacă nu a ajuns în Irlanda sau Scoția, sunt sigur că ar fi iubit ambele țări care, până la urmă, sunt insule (Scoția făcând parte dintr-una mai mare), iar vremea lor capricioasă este dominată de  briza marină a Atlanticului sau Mării Nordului. De altfel, primul mare succes la public l-a cunoscut Tudoran cu romanul „Un port la Răsărit”, apărut în 1941, când Armata Română eliberase teritoriile cedate în iunie 1940, inclusiv Basarabia de sud, unde se regăsea avanpostul la care face referire în această carte, Cetatea-Albă. Ironiile din carte la adresa rușilor („Noi avem aici obiceiuri rusești, spunea Ronsky, mestecând plin de fericire, ca și când sediul fericirii lui ar fi fost în fălci și stomac; obiceiuri rusești, sănătoase. Rușii, dragul meu inginer, află de la mine, nu beau mult, ci des”) i-au făcut viață grea după ocuparea României de către Armata Roșie, însă în mod ciudat nu a fost arestat și întemnițat în Gulagul R.P.R; tind să cred că şi ascensiunea și aderența fratelui său, Geo Bogza, la comunism au reușit să-l ferească de răzbunarea fratelui mare de la Răsărit. 
Radu Tudoran a scris și volume de călătorie care chiar dacă nu puteau spune totul, nici nu sunt maculatură ideologică. În orice caz, Tudoran a beneficiat de o liberarte de mișcare apreciabilă față de alți scriitori români și față de marea majoritate a cetățenilor RSR. La capitolul impresii de călătorie, opera lui Radu Tudoran înregistrează următoarele titluri: „Al optezeci și doilea” (în care Tudoran relatează călătoria întreprinsă de-a lungul a șase luni, în anul 1966, la bordul navei de pescuit Constanța pe Oceanul Atlantic); „Oglinda retrovizoare” (în care se povestește călătoria în Italia întreprinsă de autor în 1970); „Acea fată frumoasă” (1975 - în care Tudoran povestește, în 600 de pagini, o călătorie urmând traseul care l-a dus cu mașina personală până în Spania, trecând prin Ungaria, Austria, Elveția și Franța); „La nord de noi înșine” (1979 - această aventură îl duce pe scriitorul născut la Blejoi prin URSS, pentru a ajunge în Finlanda, de unde trece în Suedia, coboară spre Danemarca, trecând prin Helsingor, vizitând castelul lui Hamlet, ajunge în Olanda și întorcându-se acasă, trecând de Predeal și Câmpina, poposeşte în hanul Paralela 45, de lângă Baicoi). În „Frumoasa adormită” (1981) Tudoran își rezumă aventura sa americană. 
Cum spuneam, Tudoran a fost un privilegiat, fiind lăsat să plece poate și pentru că se știa că se va întoarce, el fiind mult prea legat de literatura română pentru a încerca o reconversie culturalo-lingvistică pe alte meleaguri. Cine dorește să-l deslușească pe omul Tudoran, dar și să îi cunoască vasta și remarcabila operă, scrisă în vârtejul secolului al XX-lea, poate apela cu încredere la cartea Cristinei-Gabriela Dinu.
Codruţ CONSTANTINESCU
Note:
1) Ed. Premier, Ploiești, 2012
2) Pag.9