14 noiembrie 2017

Cu o întârziere de șase luni, a fost inaugurată o nouă clădire a Pieței Centrale

Săptămâna trecută, după o întârziere de șase luni, a fost inaugurată o nouă clădire a Pieței Centrale, așa-zisul Corp C2, cum este cunoscut în documentația tehnică, situat aproape în prelungirea Halei Agroalimentare. Realizată din fondurile Serviciului Public pentru Administrarea Pieței Centrale (SPAPC), clădirea găzduiește la parter o farmacie și o cofetărie, care sunt funcționale deja (farmacia a fost deschisă chiar în urmă cu o jumătate de an). La etaj sunt amenajate spații comerciale de mărimi diferite, unde se vor vinde produse alimentare și nealimentare, spații care urmează a fi licitate în cel mai scurt timp. Cu toate că este administratorul imobilului, SPAPC nu are de gând să-și mute aici sediul. Marian Nistor, directorul Pieţei Centrale, ne-a declarat că nu va muta sediul serviciului pe care îl conduce în Corpul C2 tocmai pentru a putea maximiza veniturile din închirierea spaţiilor disponibile. 
În imediata vecinătate a Corpului C2 se află o altă clădire cu spații comerciale, ceva mai impozantă, pentru că are parter, patru etaje plus o parcare subterană. Clădirea respectivă reprezintă o investiție privată și aparține firmei câmpinene Mercantis BIG SA. Cele două imobile au arhitecturi moderne, dar sensibil diferite. Cu toate acestea, ele se încadrează bine în peisajul urbanistic al zonei, completându-se reciproc, armonia edilitară datorându-se în mare parte faptului că proiectele tehnice ale celor două clădiri au fost realizate de aceiași arhitecți. 


Un deceniu de așteptări
În cadrul acestei noi și importante investiții publice intră și pasajul pietonal acoperit care leagă Corpul C2 de corpul C1 (Hala Agroalimentară), singura cale de acces modernă ce face legătura cu strada 1 Mai (nu punem la socoteală gangul strâmt și întunecos de lângă BIG-ul mic). Realizarea Corpului C2 reprezintă o investiție pe care au așteptat-o câmpinenii un deceniu. Nu vrem să facem un proces de intenție, până la urmă, în buna tradiție a celebrelor ziceri populare românești „merge și așa” și „mai bine mai târziu decât niciodată”, este bine pentru toată lumea că așteptarea a luat sfârșit. Nici investiția privată din apropiere nu a fost terminată la termenul anunțat, chiar dacă Complexul Mercantis a fost inaugurat mai devreme. Totuși ținem să amintim cititorilor noștri că de circa un deceniu se vorbește despre construirea unui complex comercial pe platoul de la Piață. Articole de presă scrise la momentul respectiv, cu privire la acest proiect, puteţi citi AICI, AICI sau AICI. 
Primarul Horia Tiseanu a promis realizarea acestei investiții (pe care și-a dorit-o foarte mult) încă din august 2010. Începerea lucrărilor era prevăzută pentru anul 2011, dar a întârziat foarte mult, deoarece realizarea clădirii C2 a fost „rezervată” unui investitor local important, care ar fi trebuit să intre într-o asociere cu Primăria (un parteneriat public-privat). Anii treceau unul după altul, dar proiectul nu mai prindea viață decât efemer, în campaniile electorale ale alegerilor locale din acest răstimp. Investitorul agreat se pare că a renunțat, într-un târziu, la acest proiect, iar clădirea a trebuit să fie construită exclusiv cu fondurile SPAPC. Reorientarea bugetului propriu către realizarea corpului C2 a făcut ca o altă investiție anunțată de conducerea SPAPC – parcarea supraetajată din spatele Pieței, de pe locul actualului bazar – să fie amânată pentru un orizont de timp îndepărtat. 


O investiție de 2,5 milioane de lei
Corpul C2 a fost executat de consorțiul alcătuit din firmele bucureștene Tahoma Bautrupp şi Athenaeum Construct, care au cîștigat licitația promițând că vor termina clădirea în 10 luni, la contravaloarea de 2,5 milioane de lei. Costurile finale au fost foarte puțin depășite, astfel încât valoarea totală a investiției finanțate de SPAPC se poate spune că a fost corespunzătoare. Corpul C2 are regimul P+1, structura ei fiind din beton cu un perete-cortină (alcătuit numai din geamuri). Deși la etaj erau prevăzute inițial și spații pentru birouri, până la urmă, atât la parter, cât și la etaj vor fi doar spaţii comerciale. Clădirea inaugurată zilele trecute umple foarte bine singurul spațiu ce mai putea fi folosit în această zonă pentru activități de comerț și servicii, astfel încât să se închidă cât mai bine lanțul spațiilor comerciale din zona centrală a municipiului, spații publice, dar și private, reprezentate de Piața Agroalimentară, Carrefour Express, Complexul Mercantis și BIG-ul mic. Iar pentru ca localnicii să treacă mai ușor dintr-o parte în alta a Pieței Centrale fără a mai intra prin Hala Alimentară a Pieței sau fără a folosi gangul întunecos de lângă BIG-ul mic (care, oricum, noaptea se închide), din primăvara acestui an există între Corpul C2 și Hala Agroalimentară un pasaj pietonal generos și foarte util. 

Corpul C2 al Pieţei Centrale
Lucrările la Corpul C2 au început în octombrie 2015, la câteva luni de zile după ce firma Mercantis BIG (cea care a administrat Piaţa Centrală înainte ca aceasta din urmă să fie preluată de SPAPC) a început să ridice, la distanță de o palmă, o clădire cu aceeași destinație, care găzduiește Centrul multifuncțional de afaceri Mercantis. Clădirea reprezintă practic un al doilea corp al Pieţei Agroalimentare, fiind cunoscută sub denumirea tehnică de Corpul C2, deoarece Corpul C1 este chiar Hala Agroalimentară. Între C1 şi C2 a fost amenajat un spaţiu pietonal acoperit, pavoazat cu dale din granit, dat în folosință în această primăvară.


„Deoarece Mercantis a început lucrările înaintea noastră, a trebuit să modificăm proiectul tehnic de rezistență, astfel încât fundația clădirii noastre să nu preseze asupra zonei superioare a peretelui subsolului clădirii învecinate. Noi nu avem subsol. Am folosit numai materiale de cea mai bună calitate, fabricate de producători mondiali renumiți. De la placaje din lemn stratificat foarte dur, sticlă care să reziste la incedii pentru o parte a geamurilor luminatorului de pe acoperișul clădirii, un dublu sistem antiincendiu (atât sub plafon, cât și deasupra lui), dispozitive anti-fum și anti-vânt, terminând până la geamuri termopan de mari suprafețe, îmbinate cu o tehnologie revoluționară care evită acoperirea îmbinărilor cu profile metalice. Am întârziat câteva luni, dar sunt convins că investiția noastră va fi pe placul tuturor câmpinenilor”, ne-a declarat Marian Nistor, directorul SPAPC.

O investiție cu ghinion
Corpul C2 se poate spune că a fost o investiție urmărită de ghinion. Nu doar că a trebuit modificat la început proiectul tehnic, astfel încât fundația clădirii să preseze pe fundația Centrului comercial Mercantis, iar nu pe pereții subsolului clădirii învecinate, dar a fost, de asemenea, necesară obținerea unor noi avize, potrivit modificărilor legislației privind securitatea la incendii (impuse după nenorocirea din Clubul Colectiv), la care s-au adăugat mari întârzieri ale furnizorilor de materiale (care au fost imputate executantului, penalizat cu 49.000 de lei), precum și modificări neprevăzute în procedurile de recepție ale investițiilor publice, toate acestea obligând la refacerea unor avize, autorizații și a unei părţi a documentației tehnice. Nemaivorbind că, de la începutul investiției, au fost multe perioade foarte friguroase, când nu s-a putut lucra. 
Până la urmă, investiția a fost dusă la bun sfârșit, iar asta este tot ce contează în prezent. 
Adrian BRAD

Editorial. PARODII

Parodia este un gen comico-satiric prin care autorul imită cât mai expresiv ticurile formale sau de conținut ale unei opere pentru a le dovedi funcționarea „mecanică”, „în gol”. Trăiesc de mult senzația irepresibilă că viața noastră politică, personajele ei lugubre alcătuiesc o sinistră parodie proastă a unei democrații autentice. Cînd îi văd pe parlamentarii noștri discutînd în comisii sau vorbind plini de importanță de la tribună, instinctual mă aștept să se oprească la un moment dat și să ne facă șmecherește cu ochiul, hai, bă, nu mă luați în serios, că mă prefac! E un joc ăsta! Dar nu, ei sînt extrem de serioși, prăpăstios de serioși, sînt convinși în intimitatea lor că își merită funcția. Ca doamna aceea parlamentar care credea că forma noastră de guvernămînt este PSD. Și asta face parodia sinistră. Evident că sînt cu atît mai ridicoli cu cît „sînt din alt film”, cum se spune acum. Ei chiar sînt convinși că au deplina adecvare pentru funcția respectivă. Mimează proceduri, turnuri de fraze, atitudini pe care le-au văzut prin filme, cînd sînt și televiziuni de față cu atît mai solemni. De aici aerul de parodie deloc umoristică al pseudo-democrației noastre. Dacă le iei sonorul, par dintr-o comedie mută antebelică. Îmi amintesc, cu ani în urmă, cînd legendarul Funar făcea cîte o interpelare și rostea gongoric toate cele vreo patru prenume ale lui Tăriceanu, și asta de cîteva ori pe discurs. I se părea lui că asta sporește greutatea oficială a rostirii. Cum să-i iei în serios pe alde Pop, Daia, Carmen Dan, Nicolicea, Florin Iordache, Grapini, Olguța, ejusdem farinae? Sau chiar pe Dragnea sau Tăriceanu. 
Mulți se plîng de decăderea formațiilor noastre de umor în vulgaritate și nesemnificativ. Dar asta se întîmplă și pentru că fauna noastră politică depășește cu mult imaginația oricărui scenarist de sitcomuri. De cîteva zile e viral pe YouTube un interviu cu un nene de la CFR care este pur și simplu fabulos. Pe lîngă el, Daia e geniu. Căutați-l: rîdeți, apoi urlați în liniște! Cînd îi auzi vorbind de „mecanisme”, „proceduri”, „implementări”, „programe”, „evaluări”, „studii de fezabilitate”, „comisii” (cît mai multe comisii, să ajungă la tot poporul!), „perspective” etc. te uiți de jur împrejur și te întrebi: ăștia fac mișto de noi? Contrastul pe care îl introduce seriozitatea mohorîtă a președintelui Johannis scoate și mai bine în evidență parodicul. Pericolul cel mai mare pentru România este de ordin intern și ține de această inconsistență maladivă, nimic nu este luat în serios, după vorba celebră a matematicianului francez Raymond Poincaré, după care aici, la Porțile Orientului totul este luat cu ușurință (în bășcălie, am spune în argoul de azi). Democrația noastră nu are nici un dram de autenticitate și rezistență, ea poate bascula în orice clipă în opusul ei, și asta pentru că acești oameni sînt doar niște fantoșe parodiante. De fapt, ne întoarcem la pururi valabila teorie din secolul XIX, de la începuturile modernizării României, a lui Titu Maiorescu, cea a Formelor fără fond. Și astăzi partidele, parlamentul, presa, sindicatele ș.a.m.d. sînt forme fără fond, parodii ale unei funcționări sociale autentice. Numai că parodiile astea nici nu provoacă rîsul, nici nu au un aspect ludic, ele ne devoră, de fapt, viitorul. A confunda „prenume” cu „pronume” nu este un semn de epuizare psihică din cauza surmenajului funcției. Nici nu însemnă că „oameni sîntem și deci supuși greșelii”. Însemnă doar că ești inadecvat pentru gradul de reprezentativitate funcțională pe care l-ai atins. Altfel spus: incompetent profesional și needucat ca om. Nu-i vorbă, cînd vine vorba de interesele și afacerile personale, oamenii ăștia devin brusc autentici și eficienți. Deși… Să-ți ascunzi tablourile de preț prin cavouri, să primești mită cîrnați și palincă, să-ți faci casa un mega kitsch ca doamna Firea, să stîlcești cumplit la fiecare frază limba română, să rostești vorbe mari, dar în aparté să-i spui colegei „fă, Doino”, să-ți arăți chiar și prin intonație incultura, toate astea tot spre inautentic ne duc.
Dl. academician Răzvan Theodorescu afirma că ar trebui un fel de vot cenzitar, că ar trebui să li se interzică dreptul la vot „lui Tanța și Costel”. Problema este că, în sinea mea, poate aș fi de acord cu asta, numai că dl. academician are o calitate oficială și vorbește în această calitate, și atunci avem o mare problemă. Afirmația net anti-democratică și pro-dictatorială a dlui. academician ne pune pe gînduri. Nu mai zic că s-ar putea uita și prin ograda proprie. Nici acolo parodia nu lipsește adesea. Mecanica goală a lumii valaho carpato dunărene pare că ne-a înscris într-un sens giratoriu în care, ca blonda din banc, ne învîrtim la nesfîrșit. De la un ciclu electoral la altul alegem aceiași comici triști ai micului ecran, care să ne repete automat aceleași povești cu mărirea salariilor, autostrăzi, modernizarea învățămîntului și a spitalelor, mărirea bugetelor, lupta împotriva corupției, debirocratizarea, domnia legii, decongestionarea circulației în orașe etc. Dar, ca în orice parodie, astea sînt clișee ce se repetă în buclă. Spiritul nostru tutelar, Caragiale, scria la un moment dat: noi rîdem, urmașii noștri vor plînge. Așa și cu parodia politică de azi, nu e deloc de rîs…
Christian CRĂCIUN

Monica Clinciu a fost aleasă președinte al Organizației Femeilor Liberale

Fiind bine cunoscute orgoliile fruntașilor politici din capitala județului, unde se fac și se desfac multe lucruri care influențează viața prahovenilor, un câmpinean în fruntea unei organizații politice județene conduse de la Ploiești este un lucru mai rar, și de aceea merită subliniat. Chiar dacă este vorba despre un partid în opoziție la nivelul Parlamentului României, cum este PNL. 
Câmpineanca Monica Clinciu, avocat și membru cu state vechi în Consiliul Local Câmpina, a fost aleasă, de curând, președintele Organizației Femeilor Liberale din filiala PNL Prahova. Sigur că da, nu este o organizație decidentă în partidul liberalilor prahoveni, dar cum țâfna masculină a fost adesea potolită de blândețea feminină, nu sunt foarte sigur că fruntașele liberale din această organizație nu-și pot influența absolut deloc colegii din conducerea filialei. Interviul de mai jos este despre victoria concitadinei noastre în aceste alegeri și despre ce va face în continuare pentru a obține și alte victorii. 


- Cum au decurs alegerile noii conduceri a Organizației Județene a Femeilor Liberale?
- Pe 6 noiembrie 2017, la Ploiești a avut loc ședința Comitetului Județean de Coordonare al OFL Prahova, mai exact ședința de alegeri a unui nou birou de conducere. Asta după ce, în săptămânile anterioare, au avut loc alegeri la nivelul organizațiilor locale de femei. Până la 1 noiembrie, doamnele care au dorit să candideze pentru o funcție în Biroul Politic Judeţean și-au depus candidaturile, iar pe 6 noiembrie a fost aleasă conducerea județeană. Au participat 165 de delegate din aproape tot județul, iar alături de noi, la această ședință de alegeri, s-au aflat reprezentanți ai conducerii PNL Prahova și mă refer aici la Roberta Anastase - deputat, prim-vicepreședinte al organizației județene, Virgil Guran - vicepreședinte și Alin Moldoveanu - secretar general al PNL Prahova. De asemenea, am avut bucuria ca la ședința noastră să fie prezente Cristina Trăilă, președintele OFL la nivel național și Daniela Nicolescu - secretarul general al OFL.
- Care este noua conducere a organizației și ce funcție ați îndeplinit înainte?
- Eu am fost co-președinte al OFL Prahova timp de aproape doi ani, după fuziunea dintre cele două partide (PNL și PDL),  iar din august 2016 am fost președinte al femeilor liberale din Prahova. Practic, la alegerile din 6 noiembrie am obținut un nou mandat de președinte. Noul Biroul de Conducere al OFL Prahova este: președinte - Monica Clinciu; prim-vicepreședinți - Cosmina Pandele și Zoia Staicu; vicepreședinți - Mihaela Toma, Nicoleta Ștefan, Rodica Alexandru, Adina Palas Aldea, Viorica Mihai, Rodica Papuc, Lili Soare, Daniela Ștefan, Monica Șuvaina, Viorica Crețu. Aș vrea să amintesc și membrii organizației: Alexandra Vasilescu, Georgiana Biclin, Drăguța Grancea, Geta Piroiu, Elena Secară, Gena Preda, Maria Boca, Maria Pârvulescu, Constanța Daniela Guță, Rodica Anghelache. De asemenea, secretar-general este Elena Radu, iar în cele două funcții de secretar general-adjunct  au ajuns Gina Oancea și Alexandra Crăciun. Trezorier - Dacia Matei și președinte Comisiei de Etică și Litigii - Camelia Tocitu sunt celelalte doamne din conducerea organizației noastre.


-  Ce vă propuneți să realizați împreună cu echipa dvs de conducere?
- Noi am organizat și până acum foarte multe acțiuni, pe care, desigur, dorim să le continuăm. Și vă dau doar câteva exemple: campanii de donare de sânge pentru spitalele din județ, campanii împotriva violenței în familie, acțiuni pentru copii de 1 Iunie, de Halloween, de Crăciun (atât petreceri, cât și campanii în cadrul cărora am oferit daruri micuților de la centre de plasament și grădinițe), consultații medicale gratuite pentru femei, donații de carte pentru bibliotecile din mediul rural, sărbătorirea Zilei Internaționale a Iiei și multe altele. În plan politic, dorim să fim în continuare o organizație pe care partidul să poată conta. OFL Prahova este o organizație puternică, o echipă foarte unită. În Partidul Național Liberal nu cred că mai este de actualitate întrebarea „de ce avem nevoie de femei în politică?”. Cred că PNL a depășit de mult această etapă și colegii noștri, bărbații din partid, au înțeles importanța politică a femeilor și au înțeles că reprezentăm, într-adevăr, o forță.
Adrian BRAD

După o lungă așteptare, la Câmpina s-a desfășurat primul concurs de modelism

Așa cum v-am informat nu cu mult timp în urmă, pe data de 11 noiembrie 2017 a avut loc în Sala de sport a Colegiului Național „Nicolae Grigorescu” o interesantă competiție de automodelism, prima de acest fel după decenii de absență totală a modelismului câmpinean, un sport care acum 40 de ani era bine reprezentat de municipiul nostru. 


Evenimentul a fost organizat de către câmpineanul Răzvan Nicolau (fondatorul Clubului RC Auto Navo Câmpina), cu sprijinul decisiv al prietenilor săi de la firma de modelism Speed  RC din București, care are numeroase magazine în Capitală și nu numai. Având în vedere că au venit mulți iubitori ai modelismului din București, dar și din afara județului (Brașov, Făgăraș), putem spune că această competiție a fost o mare reușită. Pe iubitorii modelismului din Câmpina nu i-am mai amintit, deși au venit și ei în număr mare. A fost prezentă, de asemenea, și Ioana Dumitru, secretara Federației Române de Modelism. 


Toți participanții au primit câte o diplomă de participare, iar cei care au urcat pe podiumul de premiere au fost răsplătiți cu diplome, cupe și premii constând în articole de îmbrăcăminte sport. Pe circuite amenajate pe podeaua sălii de sport, participanții au concurat doi câte doi, competiția desfășurându-se în sistem piramidal. 


Aproape toate mașinile de concurs au fost ale firmei Speed RC București, care a asigurat logistica și la cele două demonstrații ce au precedat concursul propriu-zis. S-a putut concura însă și cu automodele proprii. Au fost folosite automodele off-road, la scara 1:10. Competiţia a fost destinată automodelelor off-road, la scara 1/10 şi a avut trei categorii de participanţi: juniori mici, juniori mari şi seniori. Organizatorii au recurs la această structurare a participanților deoarece copiii au fost numeroși, dar cu vârste cuprinse între 6 și 16 ani. Clubul RC Auto Navo Câmpina face toate demersurile pentru a fi inclus ca membru cu drepturi depline în Federația Română de Modelism, lucru care se va întâmpla, probabil, în următorii ani.  
Adrian BRAD

Albumul Castelului „Iulia Hasdeu”

Pe 11 noiembrie 2017, cu trei zile înaintea împlinirii a 148 de ani de la naşterea genialei Iulia Hasdeu, la Muzeul Memorial „B.P. Hasdeu” din Câmpina a fost lansat un album care poartă numele castelului ridicat de către bătrânul savant în memoria fiicei sale dispărute prematur de pe acest pământ, la 18 ani. Lansarea a avut loc în cadrul evenimentului „Julia Hasdeu, in memoriam”. 


Albumul are o prezentare grafică impecabilă și descrie în amănunt castelul și toată simbolistica sa. Hasdeu a desenat primul plan al castelului ajutat de spiritul Iuliei. De altfel, prima schiță a castelului se află pe o filă a unui manuscris spiritist datat 3 septembrie 1893. Evenimentul a mai inclus lansarea volumului „Orașul închis” scris de Viorica Răduță și prezentat de scriitorii Mioara Bahna și Florin Dochia, festivitatea de premiere a Concursului național de poezie „Iulia Hasdeu” - organizat de Casa de Cultură „I.L. Caragiale din Ploiești, precum și un recital de pian susținut de Anca Săftulescu.
Adrian BRAD

Bobocii de la Școala de Poliție au depus jurământul de credință

Vinerea care a trecut, bobocii de la Școala de de Poliţie „Vasile Lascăr” din Câmpina au depus jurământul de credință. Este vorba despre elevii absolvenți ai concursului de admitere din toamna acestui an. La finalul Școlii, înainte de repartizarea pe post, ei vor mai depune un jurământ (așa-zis de serviciu). 


La festivitatea de premiere a participat conducerea unității în frunte cu comisar-șef Vasile Tache, directorul Școlii de Poliție. Au mai fost prezenţi șeful Poliției Române - chestorul principal Bogdan Despescu, prefectul județului Prahova - Mădălina Lupea, care a şi transmis mesajul ministrului de resort, Carmen Dan, iar din partea legislativului județean, vicepreşedintele Consiliului Judeţean Prahova - Ludmila Sfârloagă. Ca de fiecare dată, nu au lipsit foşti directori şi profesori ai Şcolii de Poliţie, precum și numeroși părinți ai elevilor din anul I, admiși la cea mai mare unitate de învățământ mediu din Poliția Română. 
Adrian BRAD

Câmpina - box cu umbrele

Am aşa, o tresărire, când văd scris pe undeva numele oraşului Câmpina. 
Altădată mă străduiam ca, în fiecare articol pe care-l publicam, să-l strecor, fără să se bage de seamă că e cu dinadinsul. Ba, când părinţii mei pribegiţi pe aici, au decis să-şi aştearnă odihna cea lungă în înconjur de rude apropiate şi de prieteni, m’am alăturat lor fără să şovăi, stabilindu-mi adresa de veci, aşa cum se vede, de atunci, pe semnul crucii de căpătâi de la Slobozia. Altădată.
Altădată, când se potcoveau purecii. Altădată, când, între atâtea minţi luminate pe decamentru pătrat, se afla şi un corp de museografi de elită, în frunte cu Profesorul Nicolae I. Simache: Niculina Stanciu – fiica fiului lui Nicolae Grigorescu; Ştefan Dumitrescu – directorul Muzeului „Nicolae Grigorescu”; Dan D. Rădulescu – specialistul nr. 1 al Muzeului Peleş de la Sinaia; şi, fără voia DVs., eu. Acum nu mai este nici unul.
Profesorul Simache a făcut cele două Muzee memoriale: Hasdeu şi Grigorescu, şi, dacă nu s’ar fi sfîrşit de atâta muncă, le-ar fi făcut şi pe celelalte două: Ion Heliade Rădulescu şi Dr. C.I. Istrati. A optat, din profunde raţiuni de minte, inimă şi învăţătură, să rupă de la Muzeul Regional de Istorie şi să lase oraşului Muzeul Grigorescu, pentru a reînnoda legăturile pe care, altădată, până când fusese spoliat de Fabrica de teracotă „Câmpiniţa”, Gheorghe Grigorescu, fiul Pictorului şi el însuşi pictor, le avusese cu Primăria Câmpina.
Niculina Stanciu a adus în Muzeu, piesă cu piesă, tot ce putuse salva, din vitregia celor două cumplite răsboae mondiale şi din aceea şi mai cumplită a ocupaţiei sovietice, cu cerbicia din gena sa ardelenească, părintele său. Şi, totodată, şi respectul pe care-l datoram, ca şi D-ei din familie, bunicilor săi: Grigorescu şi Alexandru Vlahuţă. Aerul de evlavie pe care îl risipise în fiecare colţişor, alături de părinţii săi, Gheorghe şi Alexandrina, şi de Profesorul Simache (dacă nu ştiţi, D-l Simache se descălţa întotdeauna când intra în muzeiaşele sale; muzeiaşe – vorba lui de alint), era mereu proaspăt şi discret, până la pensionarea echipei pe care o lăsase ea acolo.
D-l Ştefan Dumitrescu a păstrat cu străşnicie cele 40 de tablouri venite din bruma de tesa-ur restituit, prin filiera Muzeului Naţional de Artă din Bucureşti. D-Sa ştia, ca martor, că tablou-rile fuseseră destinate din start Muzeului Grigorescu, şi că numai simplificarea formalităţilor: Tesaur → Muzeul de Artă, impusese intermedierea acestuia. Ca martor, la rându-mi, adaug că, în fiecare an, prin strădania sa, Muzeul s’a îmbogăţit cu unu-două tablouri sau obiecte originale. (Acum, de amorul artei: câte tablouri Grigorescu a achiziţionat, ori a primit ca donaţie, Muzeul Judeţean de Artă, special pentru Muzeul Grigorescu ? Pentru că, să presupunem ca în Matematică, într’o zi, când se vor găsi oameni vrednici şi „Grigorescu” va reveni în patrimoniul şi administrarea Municipiului, ce alai de zestre îl va însoţi, afară de aceea de demult ?). 
Regretatul Dan D. Rădulescu era un om între oameni, adică între foarte bunii museografi pe care-i avea atunci Peleşul. Nu numai că ştia absolut toate colecţiile Castelului, dar competenţele sale ajunseseră până în Palatul Ghica de lângă Academia Română din Bucureşti, unde a lucrat luni, dacă nu ani, la reconstituirea patrimoniului regal. Evocându-l, nu pot să nu amintesc gestul de bunăvoinţă de a ne fi adăpostit, la Posada, în condiţii excelente (acolo unde-şi avea el biroul), piesele de artă şi de mobilier, în perioada în care Muzeul Hasdeu s-a aflat în restaurare. Ba, măsuţa cu intarsii de sidef, şi-a găsit un foarte bun restaurator chiar acolo, în persoana D-lui Rotărescu.
Cu mine s’a terminat epoca eroică, începută de D-l Simache, Profesorul şi Dirigintele meu de la Liceul „Caragiale” din Ploeşti, pe lângă care ucenicisem în toţi anii cursului superior, ca purtător al condicii de achiziţii a Muzeului Regional de Istorie. Mi-ar trebui un car de modestie să-mi stăpânesc gândul că, împreună cu D-l Simache, am adus/ readus la Câmpina portretele familiei Hasdeu, ce se află astăzi pe simezele Castelului. Cele mai multe descoperite de mine. (După moartea nedreaptă a D-Sale, am mai descoperit câteva tablouri. Din păcate, stilul Simache – „D-na Pârvan, D-na Stănescu, făceţi-i imediat ordin de deplasare!” – a pierit odată cu el, şi nu ştiu nici acum dacă, la scrisorile birocratice ale noii direcţiuni, s’a răspuns şi ce s’a răspuns.) În câteva rânduri am salvat, fie existenţa Muzeului ca muzeu, fie integritatea vechii proprietăţi a familiei Hasdeu. Odată au venit câteva oficialităţi, să’l vadă ca să’l preia pentru o reşedinţă a lui Nicolae Ceauşescu. Le-am spus că Iulia Hasdeu a murit de tuberculoză pulmonară (deşi, dac’ar fi fost atenţi, ar fi văzut că ea nu locuise deloc aici). Argumentul a prins şi, din acelaşi motiv, avea să fie evitat apoi şi Sanatoriul TBC de la Breaza, care a primit şi el o visită asemănătoare. Altădată m’am trezit cu mai mulţi inşi, care au început să bată ţăruşi şi să întindă sfori în spatele Castelului, ca să construiască Şcoala generală nr. 8. Am fugit într’un suflet la Primărie şi am intrat la edilul oraşului. I-am spus că edificiul muzeului este monument istoric şi, conform normelor de protejare, nu numai că nu se poate construi nimic în curtea sa, dar nici la mai puţin de 500 de metri în apropiere. Primul-secretar – nu mai ştiu dacă Rusan sau Dumitraşcu – a avut câteva momente de uluială, apoi, faţă cu impetuositatea mea de a nu da înapoi şi posibilitatea sa de a nu face o investiţie pe care numai D-lui ştia cum o obţinuse, a cedat el şi şcoala s’a construit pe terenul bătrânului Zipser (fostul întemeetor şi proprietar al întreprinderii Neptun), vecinul lui Grigorescu, acolo unde poate fi văzută şi acum. A venit apoi proiectul unui pod peste calea ferată Câmpina – Câmpiniţa – Telega şi prăpastia surpată între Câmpina şi Câmpiniţa, al căruia terminal urma să radă gardul din piatră cu grilaj de fier forjat, precum şi căsuţa portarului, ambele construite de B.P. Hasdeu, pinii, brazii şi bustul lui Hasdeu de Alexandru Plămădeală, încât intrarea în Castel urma să se facă direct din stradă. Arhitectul care făcea restaurarea Castelului – nu-i mai dau numele, căci am avut destule conflicte cu el pe tema picturii marxiste din donjon, de exemplu, rămasă şi azi, în semn de bătae de joc pentru credinţa lui Hasdeu – era de acord, aşa că-l las pe D-l Florin Frăţilă, care este şi consilier local şi are o posibilitate dublă de a intra în arhiva municipiului, să ne spună D-lui mai multe şi să publice chiar acel proiect. În sfîrşit, a fost încercarea lui Ştefan (Petriceicu ?!?) Haşdeu de a lua Castelul în proprietatea sa. Căruia personaj Primăria Câmpina îi eliberase cu nonşalanţă un certificat de moştenitor pentru Cavoul Iulia Hasdeu din Cimitirul Belu din Bucureşti – unde erau înhumaţi şi Iulia-soţia şi B.P. Hasdeu –, după care îndrăsneţul ceruse (normal) extinderea şi asupra Castelului Iulia Hasdeu!
Nu mai spun nimic despre arhiva spiritistă a lui B.P. Hasdeu – pe care am salvat’o de la topit! –, despre cărţile (unele chiar din biblioteca lui B.P. Hasdeu), manuscrisele, publicaţiile şi obiectele aduse de mine în colecţiile Muzeului. M’aş bucura dacă, în douăzeci şi ceva de ani de când am plecat eu la Ploeşti, toţi cetăţenii Câmpinei la un loc ar fi adus şi ei măcar a suta parte, în comparaţie cu mine. Dar, poate e casul să spun de ce am plecat.
Într’un museu complex, cum este cel creat de Profesorul Simache, museograf ce îngrămădise în colecţiile sale bogăţiile lui Cressus (încât, când a fost vorba să se constitue Muzeul Naţional de Istorie, a trântit, în Sala de marmoră a Casei Scînteii, legătura de chei, pe pupitrul  de la care ţinuse un discurs fulminant, zicând: „Dacă-mi luaţi obiectele, atunci, poftim!, luaţi şi cheile! Eu nu mai am de ce rămâne director!”), îţi trebuia puţintică răbdare să dai de piesele al căror rost fusese ştiut de la început, dar care nu fuseseră expuse datorită condiţiilor precare de securitate. (Aşa cum fusese casul şi la Hasdeu, unde paza fusese multă vreme în seama lui Dumnezeu.) Odată scoase la lumină şi uneori chiar restaurate, piesele respective atrăgeau luarea aminte a direcţiunii ploeştene, care recurgea la fel de fel de pretexte – până la a aduce-o pe cutare prinţesă, ştiutoare a te miri ce – pentru a le deturna la Ploeşti. Refuzurilor mele li s’a găsit o cale de întoarcere: a fost adusă la Hasdeu o muzeografă, care, pur şi simplu a început să golească vitrinele şi camerele, fără ca ea să fie gestionară şi fără acordul meu, care eram răspunzător de întreg patrimoniul secţiei. Rând pe rând au luat valea, ajungând pe dreapta Dâmbului, sceptrul dăruit de Regele Poloniei Ian Sobieski în lupta din 1673 de la Hotin, la care luase parte şi Domnul Moldovei Ştefan Petriceicu Vodă şi în care murise cumnatul său, paharnicul Ştefan Haşdeu, strămoşul direct al lui B.P.Hasdeu; ceasul de perete al lui Hasdeu, din perioada directoratului său la Arhivele Statului; ramele de epocă în care urmau a fi încadrate unele dintre tablouri (pe acestea le-a luat directoarea muzeului însăşi, aşa, pe barba ei, fără să fi lăsat în loc măcar un rând scris); piese de mobilier gata restaurate; biblioteca lui Ion Heliade Rădulescu (pentru camera I.A.Bassarabescu din Muzeul Judeţean) etc.
În faţa acestei avalanşe organizate şi imprevizibile – căci nu ştiam la ce surprize să mă aştept a doua zi – şi în condiţiile în care unele secţii ale Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie începuseră să dispară, am decis să rup Hasdeul de acesta şi să-l aduc la Câmpina. Cu tot sprijinul Consiliului Local şi al Primăriei, lucrul a trenat, astfel că, anunţându-se un concurs pentru postul de consilier pentru cultură, culte şi învăţămînt la Prefectura Prahova, m’am înscris şi, luându-l, m’am transferat acolo. Cu gândul să revin în Muzeul independent, aşa că mi-am lăsat la Hasdeu manuscrisele, cărţile, corespondenţa, lucrările începute, aşa cum erau cât funcţionasem acolo. Întoarcerea însă mi-a fost barată. Ceea ce multă amărăciune mi-a prilejit. Şi mi-am amintit cuvintele puse de Hasdeu ca motto la volumul său de Poesie: „Cine rumpe o cale nouă, aşteaptă pulbere şi scaeţi...” Le simt mereu pe tălpi, de câte ori revin, de parcă aş umbla cu picioarele goale.


Întâmplarea a făcut să găsesc la Câmpulung Muscel, pe unde paşii, încălţaţi sau desculţi, m’au purtat cu bucurie, de mai multe ori, vara şi toamna acestea, cartea „Cristian Panaitescu –  O viaţă pentru box”, semnată de Decebal Rădulescu şi Dragoş Băjan şi apărută la Editura Larisa din localitate, ăst an, între copertele viguroase desenate de pictorul Bogdan Petri. Am deschis’o şi, îmbibat de cultură antică, mi s’au deşteptat atitudini de demult, aproape incredibile în vremurile noastre: „In memoriam / prietenului meu de-o viaţă, ing. Dragoş Băjan. /  Prieten drag, ţie îţi datorez impulsul finalizării, după mulţi ani, a dimpreunei noastre lucrări. / Atât de mult ai dorit apariţia prezentei cărţi, încât freamătul şoptit al mestecenilor care-ţi străjuesc somnul etern, devenit dulce cântec unui «fiu credincios al Muscelului», s’a transformat pentru mine într’un necontenit ecou” etc.
Autorii au fost colegi la Liceul „Dinicu Golescu” din Câmpulung Muscel, promoţia 1959. Fiu de învăţător, Decebal a urmat Facultatea de Filologie, iar Dragoş, fiu de profesori, pe aceea de Construcţii din Bucureşti. Acesta a fost „inginer arhitect la Primăria oraşului”, din care postură „s’a opus discret şi subtil «demolatorilor», reuşind să păstreze clădiri care dau oraşului patina unei capitale istorice”. Lui i se datorează „păstrarea arhitecturii originare a Centrului (Bulevardul «Pardon»)”. Decebal a fost directorul impunătoarei Şcoli Generale, cu edificiu de liceu interbelic, „Oprea Iorgulescu”. Din 1970 a fost „arbitru republican de box. A arbitrat pe ringuri din ţară şi străinătate: Turneul Stranjata (Bulgaria), Zimbrul de Argint (Polonia), Jugoslavia şi trei Turnee în R.D.Germania”.
Cartea „urmăreşte trăirile personale şi cariera de pugilist şi antrenor ale lui Cristian Panaitescu. Din admiraţie pentru unul dintre cei mai valoroşi oameni de sport ai României, cu începuturi în perioada interbelică”. 


Originar din Macedonia grecească şi orfan în urma unor „grave tulburări politice”, Hristu Panaiti Timaronis a venit, împreună cu frăţiorul mai mic, Toma, la un unchi în Bucureşti, primind cetăţenia română sub numele de Cristian Panaitescu. Din 1924 începe să practice boxul la Societatea Arene şi Gimnastică TIR din Bucureşti, „sub îndrumarea lui Petre Alexandrescu, primul antrenor de box din ţară”, devenind „coleg de sală sau partener de întrecere cu Moţi Spacov, Constantin Nour, Dumitru Gheorghiu” şi alţii. În „Marele turnir” din 1925, de la Circul Sidoli, semimijlociul Panaitescu îl face K.O. în repriza a treia pe brăileanul Cristache Petrovici; în Martie, la „Alhambra”, îl învinge pe Jean Desideriu şi, în acelaşi an, face megi egal cu Moţi Spacov. Totodată, face şi înot de performanţă, în concursul de la TIR, din August 1927, câştigând proba de 400 m seniori, în timp ce fratele său Toma învinge la 100 m liber juniori. 
În Martie 1929, Cristian Panaitescu este invitat de „locotenentul Ion Arcadian, animatorul boxului din Slatina”, să antreneze în oraşul de pe Olt. Aici a descoperit, „a crescut şi a modelat, glorii ale boxului românesc: Ion Popa, Gheorghe Lungu, Patriciu Milcoveanu, Ilie Florea, Alexandru Popa, Constantin Tudor, Ion Toroipan, Mircea şi Petre Frânculescu”.  Milcoveanu a triumfat prin K.O., la Paris şi Marsilia, terminând 5 boxeuri francezi, Petre Brătescu „l-a învins pe triplul campion al Europei, Lucian Popescu”, iar campionul Ion Popa avea să fie „antrenor al lotului naţional de seniori mai bine de un sfert de veac”. Îi scria acesta, de la Olimpiada din Mexic, din 1968: „Dragă maestre, acum 34 de ani nu puteam gândi că boxul îmi va oferi atâtea satisfacţii morale, de aceea, prin aceste rânduri, vreau să vă mulţumesc că aţi fost principalul meu îndrumător în acest sport.” (L-am cunoscut bine pe D-l Popa când, în ultimul an de Facultate, am stat o vreme în gazdă la familia sorei sale, într’un bloc din Balta Albă, unde era invitat la masă, împreună cu soţia. Era de o eleganţă naturală şi de o bunăcuviinţă desăvârşită, pe care le transmitea şi elevilor săi în ring.)
În 1955-1956, secţia de box de la Slatina s’a mutat la Câmpulung Muscel şi, odată cu ea, „şi antrenorul Cristian Panaitescu, pe atunci în vârstă de 49 de ani, împreună cu familia”. Pe atunci Câmpulungul avea o populaţie de 18880 de locuitori, cam egală cu aceea a Câmpinei (18680). Încă din primul an a apărut primul campion naţional: semimijlociul Dinu Longin, un vicecampion: Mişu Iordache (uşoară) şi un medaliat cu bronz: Gheorghe Ivaşcu (45 kg), toţi juniori. A urmat un şir lung de câştigători de medalii, la campionatele naţionale, Balcanice, Europene sau mondiale, din care îi citez cu precădere pe campioni: Gh. Ciurea (j.1958, 45 kg), Ion Marcu (j.1958, semiuşoară; j.1959, uşoară); Gh. Badiu (j.1959, 45 kg), Ion Marin (j.1960, 45 kg), Ion Manole (j.1961, uşoară), Aurel Simion (j.1964, 54 kg; seniori 1968, 57 kg) ; Ion Voicilă (j.1966, 57 kg), Iancu Anghel (j.1966; s.1971, 81 kg), Petre Fieraru (j.1975, 57 kg), Virgil Tudorache (j.1975, 67 kg), Gh. Vlad (II, Centura de aur 1975 şi 1976, 60 kg), Dumitru Văleanu (j.1976, 75 kg), Viorel Ioana (j. C. Balcanic, Atena 1977; s.C.B.Pernic 1980; s.1980 şi 1982, 60 kg; bronz C.M. München 1982), Floricel Ungureanu (j.1978, 71 kg), Simion Mezei (j.1978 şi 1979), Mircea Fulger (s.1982 şi 1983; C. Balcanic, Atena 1983; II, 1983 şi I, 1984 Centura de Aur; bronz J.O. Los Angeles 1984, 63,5 kg), Virgil Văduva (tineret 1987 şi 1988; argint C.E. Tineret, Gdansk 1986), Mircea David (s.1988, 71 kg; 1991, 75 kg). 
Unii dintre aceştia au încrucişat mănuşile şi cu boxeuri din Câmpina. „Ne amintim cu plăcere” – scriu autorii despre Ion Marcu – „de întâlnirile sale spectaculoase şi viu disputate cu dinamovistul Mihai Dumitrescu, cu gălăţeanul Stan Bogoi,... cu câmpineanul Pătran Vasile,... cu bucureştenii Ovidiu Baciu, Marin Ion,... Lepădatu Ion, Mihai Trancă” (p.31).
În Cupa Federaţiei Române de Box, ediţia 1960-1961, echipa musceleană a fost în grupă cu C.S.M. Galaţi, cu Dinamo, combinata Voinţa şi C.C.A. Bucureşti şi combinata Ploeşti-Câmpina. În primul meci, desfăşurat la Ploeşti la 16 Octombrie 1960, „câmpulungenii au întrecut la scor 23 – 14 garnitura prahoveană. Disputate şi echilibrate au fost meciurile dintre Gheorghe Badiu (Câmpulung) şi Eugen Iorgulescu (Ploeşti), Gheorghe Răileanu (Ploeşti) şi Aurel Piţigoi (Câmpulung), Ion Marcu (Câmpulung) şi Mircea Albu (Ploeşti), Mihai Nicolau (Ploeşti) şi Ion Grăjdeanu (Câmpulung), unde primii au fost declaraţi învingători.” (pp. 44-45). Se cuvine să comandăm un „stop!” aici şi, în loc de numărătoare, să spunem că semigreul Mihai Nicolau fusese descoperit şi era încă antrenat la Câmpina, de Profesorul de Latină Traian Marinescu. Va fi încorporat de C.C.A., căreia i-a adus mai multe titluri. Dealtfel, cu Profesorul Marinescu ne întâlnim şi în carte: „Fire sentimentală, Maestrul a păstrat pe viaţă prieteniile sale, cele mai representative fiind cu susţinătorii boxului: Marin Crăciunescu (la Craiova), profesor Traian Marinescu (la Câmpina), Puiu Dumitrescu (la Bucureşti), Dumitru Gheorghiu (fost coleg de sală).” (p. 96). 
Cum D-l Decebal Rădulescu nu pune nici un copyright care să ne oprească, reiau, în continuare, caracterisarea ce-i face D-l Marinescu, din Câmpina, la 21 Iulie 1983:
„Îl ştiu de mult pe boxeurul Cristian Panaitescu, de când boxa ca pasionat profesionist în meciuri de zece reprize la Arenele Romane, iar eu începeam ca amator în meciuri de cartier în Bucureşti, dar îl cunosc bine pe maestrul antrenor emerit Cristian Panaitescu, de când am intrat şi eu în această lume a antrenorilor de box.
Am desoperit în dânsul un om minunat, pasionat de sportul pe care l-a practicat, un coleg admirabil, gata să ajute cu sfatul său, un suflet distins prin modestia cu care se comporta, un zâmbet sincer de prietenie, cu care te întâmpină cucerindu-te şi parcă îmbiindu-te la confesiune.
În multe gale de box, pe care exhipele noastre le-au susţinut, la Câmpina sau la Câmpulung, am simţit cum dragostea unui frate mai mare se răsfrânge asupra mea şi cum toată rivalitatea din ring între boxeuri şi din colţuri, între noi, antrenorii, se preschimbă spontan şi se adânceşte apoi în cea mai frumoasă prietenie sportivă. La întâlnirile noastre de box, prezenţa între noi a maestrului Cristian Panaitescu a fost o garanţie de seriositate a unui spectacol de înaltă ţinută, care s’a bucurat de aplauze calde din partea sportivilor şi spectatorilor.
Galele ţinute între noi au fost primite cu justificată pasiune, au fost meciuri dârze, dar în deplină sportivitate, care i-au satisfăcut pe spectatorii câmpineni sau câmpulungeni.
Îmi amintesc cu multă plăcere evoluţiile în ring ale  multor boxeuri formaţi de maestrul Cristian Panaitescu, între ei de: Gh. Ciurea, regretatul Mihai Iordache, Ion Marcu, Ilie Florea, Ion Piţigoi şi Aurel Piţigoi, Gh. Badiu, Ilie Vişinescu, Ion Ivan şi de mulţi alţii. Poate nedreptăţesc pe unii, dar dintre toţi cel mai mult m’a impresionat excelentul Aurel Simion, care a făcut risipă de energie şi talent în toate meciurile sale, atât ca junior, cât şi ca senior, titlurile de campion republican revenindu-i de drept, ca o răsplată a muncii perseverente depuse de el şi de antrenorul lui, antrenorul emerit Cristian Panaitescu. Spre sfîrşitul carierei sale de antrenor l-a consacrat pe Gh. Vlad, artist al scrimei pugilistice, care a entusiasmat prin desinvoltură, tact şi eschive.
Cu exemplară corectitudine în viaţa sportivă, precum şi în societate, maestrul antrenor emerit Cristian Panaitescu rămâne un model pentru cei care-l cunosc şi mulţi se străduesc să-l urmeze.
Ca pasiunea sa pentru box să fie preluată şi continuată, maestrul Cristian Panaitescu a îndrumat câţiva dintre foştii săi elevi să se dedice dificilei profesii de antrenor, şi înţeleg că unii încep să-i calce pe urme, spre marea sa bucurie.
La un curs de «reciclare» de o săptămână, în Bucureşti, în 1959, am stat cu dânsul în cameră şi în discuţiile prelungite pe diverse teme, ne-am înţeles de minune, atât în probleme sportive, cât şi în cele ce privesc educaţia ce trebue dată sportivilor, de către antrenor. La sfîrşitul cursului, ca de obicei, s’a ţinut şi un examen; între examinatori, maestrul Cristian Panaitescu s’a distins prin competenţă, prin simţ pedagogic, prin amabilitate şi s’a acoperit de dragostea şi respectul colegilor mai tineri.
Aceleaşi frumoase aduceri aminte se leagă şi de altă «reciclare», ţinută prin 1969, la Snagov.
La o scurtă consfătuire, în 1982, la CNEFS Bucureşti, după ce (în camera de hotel în care am stat împreună) am schimbat frumoase şi concordante păreri despre box, maestrul Cristian Panaitescu a venit cu câteva propuneri eficiente pentru reafirmarea boxului românesc.
De-a lungul anilor, prietenia noastră s’a adâncit. Astăzi, ca şi altădată, schimbăm între noi, prin scrisori, semne de preţuire şi de senină dragoste reciprocă.”
Autorii mai notează – ceea ce mulţi nu ştiam: „Într’o delegaţie la Câmpulung Muscel a preşedintelui F.R.B., Petroşeneanu, Cr. Panaitescu i-a propus acestuia ca profesorul Traian Marinescu (Câmpina) să primească titlul de antrenor emerit.” (pp. 105-107).
„Minuni în vremea noastră”... Ei, da, scrisoarea aceasta, ca şi alte pasaje din pioasa carte, în care vedem frumoase pilde de prietenie, ne arată că ele, minunile din alte vremi, au fost aevea şi printre noi şi, reamintindu-ni-le, să ne bucurăm, gaudeamus!, că i-am cunoscut şi noi pe oamenii aceia, coborîţi din alte timpuri şi ajunşi până la noi, ca să ne ţină, iată! şi după ce au trecut Styxul, perpetue lecţii de moralitate. 
Octavian ONEA

Vama din Câmpina - câteva aspecte inedite surprinse în 1833

Pornind la data de 1 aprilie 1833 de la München spre Constantinopol, medicul german F. S. Chrismar trece şi prin Banat, Transilvania şi Ţara Românească. Va descrie această călătorie în lucrarea „Schițe ale unei călătorii prin Ungaria în Turcia”, apărută un an mai târziu la Pesta. Relatarea acestuia cuprinde, între altele, câteva date inedite despre trecerea sa prin Câmpina:


„(...) În dimineaţa următoare ne-am trezit din somn, odată cu răsăritul soarelui, sunetul tobei şi al fluierului. Acest zgomot războinic venea dintr-un sat mic de pe partea cealaltă a râului, unde stătea în tabără infanteria rusă, care se pregătea să plece mai departe. (...) Într-adevăr caravana noastră s-a pus în mişcare odată cu soldaţii ruşi. (...) Aproape în acelaşi timp cu ruşii am ajuns la Câmpina, unde curiozitatea împingea pe toţi locuitorii să privească marşul trupei de războinici, care la intrarea în această localitate îşi uneau glasurile pentru a cânta <cântece> răsunătoare. La Câmpina se află un post de vamă român, unde a trebuit să ne vizăm hârtiile. Ne-a uimit, într-un chip deosebit, amenajarea acestui oficiu, unde am dat peste funcţionari cu turbane şi costume turceşti, odihnindu-se nepăsători pe un divan moale, capitonat, fumându-şi pipa. Zgomotul trupelor care treceau nu a deranjat pe aceşti onorabili din dulcea lor nepăsare [dolce far niente – în textul original].
A ţinut mult până ce ni s-a dat drumul şi chiar pentru această <operaţie>, ei nu s-au mişcat din poziţia lor comodă, ci şi-au mâzgălit viza cu o mână nepăsătoare pe paşapoartele noastre pe care le aşezaseră în faţa lor, pe genunchi. 
De altfel nu am găsit nimic atrăgător la Câmpina, căci murdăria mare de pe uliţi era pentru noi o privelişte obişnuită de la satele româneşti din Transilvania şi Banat. 
Portul localnicilor era tot acelaşi, numai că, ici şi colo se arată <câte> un turban mic şi îngust, sau mai mult o simplă legătură de cap, care pe lângă copierea moravurilor turceşti, prevestea şi o nepăsare şi mai mare”.
(„Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”, vol. III, serie nouă, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006, p. 85-86)
Ion T. ŞOVĂIALĂ
(Din volumul „Câmpina, pagini dintr-o istorie în date. Oameni, fapte, evenimente, ipostaze, secvenţe de viaţă” (II) , lăsat în manuscris de cel care a fost Ion T. Şovăială, regretat avocat şi publicist).

Adâncimea euro-faliei

Expertiza lui Armand Goşu asupra întregului spaţiu ex-sovietic este incontestabilă, ea fiind o remarcabilă acumulare în timp, de-a lungul a mai bine de două decenii. În primul rând este extrem de important să vorbeşti limba respectivă şi să fi trăit în acel spaţiu, pentru că dacă te poţi referi la anumite evenimente istorice consultând bibliografii (iar despre Rusia cele occidentale sunt foarte bogate, având în vedere interesul pe care l-a suscitat acest spaţiu în perioada Războiului Rece, când şi autorităţile occidentale încurajau şi finanţau studiul duşmanului tocmai pentru a-l cunoaşte mai bine şi, eventual „a-i ghici” mutările), nu acelaşi lucru îl poţi face pentru a desluşi tendinţele politice prezente. Îmi aduc aminte cum, acum câţiva ani, vizitând redacţia Revistei 22, în perioada când Armand Goşu era redactor-şef, l-am regăsit, pedant, în faţa unei ceşti de ceai, pregătindu-şi meticulos pipa, ascultând cu atenţie un discurs în limba rusă, transmis de un post de radio moscovit, care mie şi altor 99% dintre români nu ne-ar fi spus nimic (occidentalii încă se miră cum noi, românii, nu cunoaştem nici o iotă din limba rusă, însă această rezistenţă la deprinderea limbii ruse are explicaţii istorice; ţin minte şi cum tatăl meu, chiar dacă teoretic a studiat limba lui Gogol şi Puşkin mai bine de zece ani, chiar şi la Politehnică, tot nu reuşea să reproducă mai mult de zece-douăzeci de cuvinte, singurele pe care le ştiu şi eu în limba rusă!) Din nefericire pentru întreaga regiune, acţiunile politice ale preşedintelui rus Vladimir Puţin, nu numai că au distrus – uneori sângeros – ultimele elemente ale incipientei democraţii ruseşti, apărute după 1991, dar au destabilizat profund şi durabil mai ales zona ex-sovietică (se uită acum, dar Putin şi-a făcut mâna distrugând Cecenia în cel de al doilea război ruso-cecen unde şi-a instalat un vasal medieval). De aceea expertiza unor specialişti, care nu numai că au cunoştinţe ample despre istoria Rusiei (Armand Goşu are un doctorat în istorie la Universitatea din Moscova), dar  urmăresc dinamica politică din prezent, este vitală pentru orice stat situat geografic în estul Europei şi nu în apropierea Lacului Victoria din Africa de Est. Faptul că România a folosit mult prea puţin expertiza istoricului şi analistului de origine câmpineană, este o altă poveste, care ne depăşeşte (Armand Goşu a fost consilier al ministrului pentru fostul spaţiu ex-sovietic în cadrul Ministerului Afacerilor Externe doar în perioada 2010-2011, înainte de anexarea Crimeei şi războiul din estul Ucrainei), însă toată lumea ştie că nu meritocraţia caracterizează România. 
Volumul „Euro-falia” [1] reuneşte articolele apărute în perioada 2014-2016 atât în Revista 22 cât şi pe platforma Contributors.ro. Volumul este bine structurat în trei mari capitole, cel mai amplu fiind dedicat evoluţiilor sinuoase din Ucraina (cu care România are legături la fel de oscilante), alte două axându-se asupra Republicii Moldova şi Siriei. Numitorul comun este alcătuit, evident, din intervenţiile Rusiei lui Putin, uneori la nivel deschis militar, precum în Ucraina şi Siria, alteori mai bine mascate-camuflate, precum în Republica Moldova (şi nu numai). 


În prefaţă, fostul ministru de externe, Teodor Baconschi explică foarte pertinent de ce este important să fim atenţi şi, din când în când, să ne aruncăm un ochi şi către Est. „E nevoie să-ţi cunoşti regiunea cu fineţe şi obiectivitate. Nu ajunge să speri că totul va fi bine. Ai interesul de a concentra în felurite rezervoare de gândire sursele şi resursele unei cunoaşteri care să ia în calcul toţi factorii premergători unei decizii politice valabile: Ce vor face vecinii în următorii câţiva ani?” Şi, în continuare, fostul ministru de externe punctează: „România trăieşte, din nefericire, un perpetuu dezechilibru între cunoaşterea intelectuală acordată Occidentului, adică statelor aflate la vest de ea şi, respectiv, Orientului, adică statelor răsăritene (re)apărute pe ruinele colosului sovietic, dispărut prin implozie, în 1991”.
Adâncimea euro-faliei este un subiect fierbinte şi, la un anumite nivel, descoperim chiar mai multe falii europene, formulate în ultimii doi-trei ani atât între ţările din afara Uniunii Europene, dar care fac eforturi disperate să se apropie de U.E. (precum Ucraina, Rep. Moldova până recent sau Georgia), cât şi falia comunitară între Europa vestică şi un front al reacţiunii faţă de Bruxelles (şi ideea de democraţie occidentală) format din Ungaria şi Polonia (cine s-ar fi aşteptat la această frondă din partea unora din elevii fruntaşi ai Estului acum zece ani?) pe ale căror urme, tenace, tinde să calce şi România (unde lupta încă este aprigă). Nu putem spera decât ca efectele euro-faliei să ne afecteze cât mai puţin dar, între timp, ar trebui să alocăm mult mai multe energii şi resurse pentru cunoaşterea spaţiului aflat în vecinătatea noastră imediată, iar cartea lui Armand Goşu intervine punctual chiar la acest nivel. Paradoxal, dar perfect româneşte, se preconizează înfiinţarea sinecurii numită Institutul Levantului, dar nu se întrevede apariţia unui institut pentru studii răsăritene/ estice. Poate că prin Siria vom afla ce se întâmplă în Ucraina. 
Codruţ Constantinescu
1) Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2016 prefaţă de Teodor Baconschi, cu desene de Dan Perjovschi.

Cu Armand Goşu câmpinenii vor avea ocazia să se întâlnească 
vineri, 22 decembrie, la a doua ediţie a Conferinţelor Culturale LEMET.


Începând cu 20 noiembrie, Policlinica SanConfind are un cabinet de diabetologie la Casa cu Lei

(P) Începând cu data de 20 noiembrie, la Casa cu Lei de lângă Colegiul Forestier, se va deschide un cabinet de diabetologie, în cadrul Policlinicii SanConfind (Ambulatoriul de specialitate al Centrului Medical SanConfind din Poiana Câmpina). Aici va acorda consultații medicul primar Alexandru Barnea, specializat în diabet, nutriție și boli metabolice, unul dintre cei mai buni specialiști din București ai acestui domeniu medical. Programul de funcționare al cabinetului: între orele 14.00 și 19.00. 


Programările se pot face la tel. 0372-327.440. Domnul doctor Barnea a lucrat o viață la Clinica de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice a Spitalului „Dr. Ion Cantacuzino’’, care a devenit, în anul 1993, Institutul Național de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice „Prof.dr. Nicolae Paulescu”. Experiența bogată pe care a căpătat-o în cel mai mare spital de diabetologie și boli de nutriție din România a făcut ca o mulțime de pacienți veniți din toate colțurile țării să caute expertiza domnului doctor Barnea, cu ajutorul căreia sunt rezolvate problemele de sănătate ale diabeticilor și ale altor suferinzi de tot felul de boli metabolice.  Estimativ, peste 100.000 de pacienți au trecut pragul cabinetelor în care a acordat servicii medicale doctorul Alexandru Barnea, iar marea lor majoritate îi datorează domnului doctor vindecarea suferințelor. 
În condițiile în care sunt tot mai limitate resursele planetei (vegetale și animale) care asigură hrana celor peste 7 miliarde de locuitori ai săi, este evidentă importanța crucială pentru viitorul omenirii pe care o capătă alimentația rațională și sănătoasă a organismului uman. 
În ultimele decenii, pe fondul creșterii agresive a poluării planetei, hrana pământenilor este din ce în ce mai toxică. Alimentația nesănătoasă a dus la creșterea alarmantă a gravității bolilor de nutriție, precum și a incidenței apariției acestora nu doar la adulți, ci și la copii. De-ar fi numai obezitatea efectul acestei situații nefericite, și tot ne-am afla în fața unui pericol deosebit pentru viitorul omenirii. Pentru că obezitatea este, de cele mai multe ori, asociată unor boli grave, fiind un factor major în producerea aterosclerozei (ATS), hipertensiunii arteriale sau a diabetului zaharat de tip II. Apariţia obezităţii creşte rapid riscul producerii bolilor de inimă sau a afecţiunilor hepatice şi predispune sistemul circulator la apariţia trombozelor venoase. Diabetul zaharat, o afecțiune tot mai des întâlnită, este o tulburare metabolică generală a organismului care începe cu tulburarea metobilismului lipidelor (grăsimilor) și se depistează mai târziu (după ani), o data cu creșterea glicemiei. El afectează toate organele din corp, motiv pentru care suntem nevoiți să le tratăm ca atare: boli vasculare (periferice, coronariene, cerebrale), boli renale (până la insuficiență renală), steatoza hepatica (până la ciroza hepatică), afectări neurologice, hipertensiunea arterială, retinopatia diabetică și alte boli metabolice: gută, dislipidemiile, boala aterosclerotică. Se poate spune că diabetul zaharat  este un complex de boli și de manifestări patologice.


„Pacientul diabetic trebuie urmărit și tratat în mediul lui în care trăiește, în care muncește, doarme, mănâncă, are emoții, oboseli și satisfacții. De aceea, munca în Ambulatoriu este principala activitate a echipei, subliniez cuvântul echipă: pacient - medic - asistent medical - educator. Numai ei, împreună, pot să pună la punct un program de viață (stil de viață), compus din alimentație, tratament medicamentos, efort fizic, elemente care toate împreună să asigure un trai normal pentru pacient. Diabeticul, cel puțin la început, este un om sănătos, căruia îi lipsește insulina sau, în majoritatea cazurilor, insulina existentă nu îi poate satisface nevoile metabolice. Internarea trebuie facută în cazul unor complicații acute (dezechilibre metabolice severe, ca de exemplu: cetoacidoza diabetică, hipoglicemii severe în care persoanele din anturaj nu au reușit să redea bolnavului starea de conștiență), sau în cazul unor complicații grave ale diabetului, greu tratabile și care necesită urmărire permanentă: plaga infectată la nivelul piciorului, un accident vascular cerebral sau coronarian acut, o evoluție rapidă a bolii renale, diabetic spre stadiul 5, care necesită dializă și altele. Diabeticii care necesită doar controale de rutină pe baza cărora li  se ajustează sau se modifică medicația trebuiesc monitorizați și  tratați în Ambulatoriu. Evoluția tratamentului diabetului zaharat este uluitoare. Au apărut și apar clase noi de medicamente. În cadrul aceleiași clase apar produși noi, cu eficiență crescută, atât asupra controlului glicemic (scăderea glicemiei și a HbA1c), cât și asupra sistemului cardiovascular, cel mai vulnerabil pentru riscul de deces la diabetic. S-au perfecționat sistemele de injectare. Când am început eu specialitatea, insulina se făcea cu seringi de sticlă, care se fierbeau pentru sterilizare, cu ace mari cu ambou metalic. Acum insulina sau alte substanțe injectabile se administrează în sisteme injectoare speciale, preumplute, care se aruncă după golire. S-a generalizat și sistemul de autocontrol al glicemiei, mai ales pentru bolnavii cu diabet zaharat tip 1, care primesc gratuit 100 de teste la 3 luni. Nu e suficient, dar se poate aprecia în ansamblu evoluția glicemiilor acolo, în mediul bolnavului, acasă, la muncă, și se pot lua măsurile necesare în tratamentul și educatia bolnavului. Și fiindcă am ajuns aici, vreau să precizez că educația medicală constituie cel mai important mijloc terapeutic în normalizarea vieții diabeticului. Practic, un diabetic de tip 1 sau tip 2 care face insulină poate mânca orice (desigur, orice este sănătos!) cu condiția să știe ce conține mâncarea pe care o consumă și cum să adapteze dozele de insulină la rezultatele obtinute prin autocontrol. Au apărut pompele de insulină, sisteme care injectează insulina sub piele după un program prestabilit de medic/pacient; au apărut senzorii de glicemie care, implantați sub piele, pot măsura în timp real glicemia la fiecare cinci minute. Există sisteme complexe de pompă + senzor care formează un pancreas artificial hibrid (spun hibrid, pentru că doza de insulină prandială trebuie încă decisă de către bolnav). În câțiva ani vom avea pancreasul artificial care, atașat la corp, va scuti bolnavul de grija injectării și calculării dozelor de insulină”, ne asigură domnul doctor Alexandru Barnea.