05 decembrie 2017

4500 de câmpineni cer sterilizarea câinilor comunitari și a animalelor de companie metise

La ședința legislativului local din luna octombrie 2017, mai mulți tineri iubitori de animale au venit să înștiințeze consilierii municipali că au strâns 2.500 de semnături de la câmpinenii care sunt de acord cu campania de sterilizare a animalelor comunitare de pe domeniul public, dar și a celor de companie metise (care nu sunt de rasă). Era vorba despre o campanie fără precedent la nivelul orașului nostru, care însă nu i-a impresionat deloc pe consilierii câmpineni, desi această metodă se practică în multe state civilizate din Occident. Tinerii au cerut aleșilor să finanțeze sterilizarea în masă, pentru ca imaginea Câmpinei să devină cea a unui oraș civilizat. Unii consilieri au întrebat-o ironic pe Iulia Burloiu, inițiatoarea acestei campanii, din ce ong face parte. Alții au opinat că în Occident s-a trecut la sterilizarea în masă numai după ce s-a atins un număr minim, critic, de animale fără stăpân, număr obținut în urma unor masive eutanasieri ce au precedat sterilizarea. 


Conform susținerilor Iuliei Burloiu,  Câmpina nu ar fi primul oraș din țară unde s-ar face o astfel de campanie de sterilizare, deoarece aceeași metodă a fost aplicată cu succes în Brașov, Oradea, Cluj-Napoca, Timișoara. Degeaba le-a vorbit Iulia Burloiu aleșilor despre animalele moarte  abandonate pe domeniul public, despre puii de câini și de pisici aruncați la ghenele de gunoi ale blocurilor, prin parcuri ori prin curțile oamenilor, noaptea, dar și ziua. Tânăra a vorbit și despre adăpostul chinologic de la Zorile, în care patrupedele canine trăiesc în condiții precare înainte de a fi eutanasiate. Sterilizarea ca singura soluție de rezolvare civilizată a problemei a fost susținută și de Doina Roșculeț, tot din grupul acelor militante pentru drepturile animalelor, care a completat-o pe Iulia Burloiu, spunându-le consilierilor că fonduri există și că această metodă este agreată și de persoane care nu iubesc animalele, dar care au acceptat să semneze. Consilierii s-au prefăcut că înțeleg problema, iar primarul le-a îndemnat pe activiste să înregistreze cererea lor la Primărie, fiindcă vor primi răspuns. Tinerele activiste pentru protecția animalelor nu s-au descurajat și au continuat să strângă semnături, iar la ședința ordinară de săptămâna trecută a Consiliului Local au apărut din nou pentru a-și susține proiectul, spre mirarea consilierilor municipali. Aceasta este diferența dintre noua generație și vechile generații care au trăit în comunism, atinse puternic de mentalitățile acelei perioade. Tinerii frumoși din zilele noastre știu să lupte pentru o idee, dar persoanele de vârsta a doua (cel puțin), în marea lor majoritate, nu au acest exercițiu, întrucât în comunism nu aveai voie să ai idei, să gândești liber, fiindcă statul totalitar gândea mereu pentru tine, în locul tău, cum îi era lui mai bine, fără îndoială.

„N-ați vrut cu 2500, poate vreți cu 4500”
„N-ați vrut să ne ascultați atunci când am avut liste cu 2500 de semnături, poate vreți acum, când v-am adus 4500 de semnături”, păreau să spună tinerii promotori ai campaniei de sterilizare, care s-au înfățișat din nou în fața plenului miniparlamentului câmpinean, la ultima sa ședință. Tinerii au fost mai numeroși, de această dată. Iulia Burloiu a atras atenția consilierilor că nu a primit răspuns la petiția din octombrie, dar ulterior primarul Horia Tiseanu a citit acest răspuns, care nu a mai ajuns la petiționari, întrucât a  fost înregistrat pe 24 noiembrie, dar a plecat din Primărie pe 28 noiembrie, adică în ziua ședinței consilierilor municipali. Aceștia nu au uitat că în trecut metoda nu a dat rezultate la Câmpina. 
Într-adevăr, municipalitatea a avut de purtat un lung și greu război juridic cu un ong condus de un englez căruia i s-a încredințat, pe la începutul anilor 2000, gestionarea problemei câinilor fără stăpân din municipiu, și care aplica metoda „sterilizează și eliberează”, dar fără rezultate pozitive. Poate pentru că nici nu erau sterilizați corespunzător câinii comunitari capturați, poate și din alte motive, mai dosnice și degrabă născătoare de foșnet de bancnote.  Administrația publică locală s-a fript o dată cu sterilizarea patrupedelor și suflă acum în orice iaurt cu o astfel de sterilizare ca ingredient. Politician versat, edilul orașului nu a vrut să-i supere pe cei 4500 de câmpineni care au semnat pentru sterilizare și a pasat problema consilierilor municipali, lăsînd Consiliul Local să decidă asupra oportunității acestei campanii de sterilizare, respectiv să hotărască includerea proiectului în bugetul pe 2018. 
Un lucru este cert: abandonarea puilor de animale, morți sau vii, pe domeniul public sau aruncarea lor în curțile oamenilor a devenit un fenomen la Câmpina. Situația nu mai poate fi tolerată, iar municipalitatea ar trebui să facă ceva în sensul rezolvării problemei. Ceva serios și cu efecte pozitive pe termen scurt, tocmai pentru a se stopa înmulțirea necontrolată a câinilor și pisicilor. Oricum, majorarea de la 9.000 lei la 14.000 lei a sumei alocate lunar adăpostului de câini administrat de firma Alextib SRL, condusă de Alexandru Chirobocea, nu este o soluție viabilă și durabilă. Mai ales după numeroasele nereguli descoperite recent de Curtea de Conturi în derularea contractului dintre Primăria Câmpina și administratorul azilului chinologic de la Zorile.


Beneficiile unui animal de companie
Potrivit site-ului toateanimalele.ro, creșterea unui animal de companie aduce multe beneficii. Avantajele de a avea un câine pe lângă casa omului nu sunt deloc de neglijat: crește rezistența la alergii; crește interacţiunea cu oamenii – câinele trebuie scos afară de două ori pe zi, plimbat, jucat, mângâiat; creșterea unui câine te face mai fericit, omoară plictiseala, te protejează; câinele este considerat „medicamentul cu blană”, căci reduce depresia și bolile cardiace prin scăderea nivelului colesterolului și îți dă o sănătate de fier; te motivează să fii mai responsabil, ceea ce poate crește spiritul civic. Creșterea unei pisici aduce și ea nemăsurabile avantaje: pisicile sunt mai ecologice, deoarece consumă mai puţine resurse; pisica este un terapeut foarte bun, dacă ai o pisică, trăiești mai mult și ești mai puțin stresat; torsul produce serotonina, hormonul fericirii, implicat în calitatea somnului; în 1982, Aaron Katcher, un psihiatru american, a demonstrat în fața camerelor de luat vederi că mângâierea pisicii poate diminua stresul și anxietatea, deci și riscul de infarct.



Când se face sterilizarea câinelui
Cei mai mulți veterinari recomandă sterilizarea înainte de a intra câinele în călduri, după ce animalul s-a dezvoltat complet. Motivul pentru care patrupedul ar trebui sterilizat când atinge maturitatea este că hormonii au un rol important în dezoltare. Dacă sterilizarea este făcută mai devreme, animalul riscă să nu atingă potențialul maxim. Vârsta ideală pentru sterilizarea câinilor mici este de 6 – 7 luni. Vârsta ideală pentru câinii mari este de 10 – 12 luni. Sterilizarea costă între 50 şi 500 de lei. La câinii mici sterilizarea este mai ieftină, pentru că incizia este mai mică, necesită anestezie mai puțină, fire (resorbabile sau neresorbabile), tratament postoperatoriu etc. Sterilizarea câinelui se face pentru că, în lipsa actului sexual, secreția prelungită a hormonilor duce la infecții și maladii severe pentru animal. La femelele nesterilizate tumorile apar la nivelul mamelelor (sfârcurilor).  Sterilizarea femelei reduce riscul apariției tumorilor la nivelul mamelelor cu peste 95%, dacă este sterilizată înainte de primele călduri. La masculi tumorile apar la nivelul testicolelor. Legea spune că este obligatorie sterilizarea câinilor cu sau fără stăpân aparţinând rasei comune, metisii acestora, excepţie făcând exemplarele cu regim special prevazute în normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanţe de urgenţă. De asemenea, că persoanele fizice, juridice, asociaţiile și fundaţiile pentru protecţia animalelor care deţin câini de rasă comună sau metiși pe teritoriul țării au obligatia să le sterilizeze. Rasă comună înseamnă câine maidanez sau comunitar. 

O ipoteză de lucru credibilă 
Avem două ipoteze de calcul. Una mai ieftină, cealaltă de două ori mai scumpă, dar și mult mai puțin credibilă. În prima variantă, ne putem gândi că în Câmpina sunt aproximativ 14.000 de locuințe (la curte – deci case, sau la bloc – prin urmare, apartamente sau garsoniere). Nu toți câmpinenii sunt iubitori de animale, așa cum nu toți iubitorii de animale din Câmpina își permit sau au posibilitatea creșterii în condiții decente a unui animal de companie (câine sau pisică). În plus, vorbim numai despre metiși, adică despre câini și pisici care nu sunt de rasă, deoarece animalele de companie cu pedigree au o legislație aparte, creșterea lor intrând sub incidența unei legi speciale. Continuând raționamentul, dacă în circa o treime din aceste locuințe ar exista un câine sau o pisică de casă, estimare generoasă, fiindcă nu ia în calcul animalele de rasă (la bloc nu crește mai nimeni metiși, ci numai animale de rasă), înseamnă că municipalitatea va avea de finanțat sterilizarea a circa 4500 de câini și pisici din casele oamenilor. La acest număr se pot aduna cele câteva sute de câini și pisici ai nimănui (500 să zicem, cu foarte mare larghețe, dintre care câini comunitari doar 100) care își duc traiul pe domeniul public câmpinean. Ceea ce înseamnă că și aceste animale locuiesc în Câmpina, așa că pot fi numite și ele locuitoare ale municipiului nostru, doar că nu au carte de identitate și buletin de vot, dar în schimb au două picioare în plus. Lăsând gluma (constructivă) la o parte (problema este serioasă, noi nu vrem să o ducem în derizoriu, ci doar să mai descrețim puțin frunțile aleșilor noștri care sunt convinși că treaba nu se poate rezolva din lipsă de bani), putem trece la a doua ipoteză de lucru, care nouă nu ni se pare deloc credibilă. În această ipoteză, trebuie să ținem cont de faptul că, potrivit unor recensăminte realizate la nivel naţional de către asociațiile de protecție a animalelor, unul din doi români de la oraș are un animal de companie. Este vorba, desigur, despre populația adultă. Cei mai mulți români au câini (65%), dar nici cei cu pisici (55%) nu sunt departe. Aceasta variantă este, subliniem, puțin credibilă, întrucât, dacă acceptăm recensământul amintit mai devreme, ar însemna să considerăm că aproape în toate locuințele din România există câte un animal de companie. În continuarea raționamentului, putem spune că administrația publică locală ar avea de finanțat, în acest caz, sterilizarea a circa 14.000 de animale de companie metise cu stăpân, plus cele 500 fără stăpân, deoarece în fiecare locuință a orașului ar trăi astfel de animale. De aceea, considerăm că această variantă nu poate fi luată în calcul. 

Finanțarea municipalității ar fi suportabilă
În fine și în final, ținând cont că o sterilizare poate costa între 50 și 400 de lei (potrivit unor site-uri din domeniul protecției animalelor), luăm o valoare medie de calcul de 200 de lei. În urma unei licitații publice, experiența anilor trecuți ne spune că această valoare ar putea scădea cu 30-40%, deci se poate ajunge pe la 120-140 de lei costul unei sterilizări. Acum, dacă îmi aduc aminte, căci la școală nu am băut toată cerneala din călimară (eu, unul, am avut noroc că se suna de recreație, că altfel o beam pe toată), fac o înmulțire și trag linia, deopotrivă cu concluzia: domn’ primar, nu mi-a dat cu virgulă, să știți, și… mai mult de-atât, nu mi-a dat nici prea mult, adică nu o sumă care să greveze dezvoltarea armonioasă și neîmpiedicată a orășelului nostru scump, pentru care noi ne dăm viața sau măcar averile și câștigurile la fiscalizat, dar și animalele de companie la sterilizat. Mi-a dat, vorba ‘ceea, cu câteva zerouri, dar nu multe, mi-a dat (aaah, să nu mă bateți)… numai  600.000 de lei costurile totale ale finanțării de către Primărie a campaniei de sterilizare propusă de tinerii aceia care au venit în Consiliul Local să le tulbure liniștea consilierilor municipali. Nemaivorbind de faptul că această campanie de sterilizare se poate întinde pe trei ani, ceea ce înseamnă cam 90 de străzi pe an (Câmpina are aproximativ 270 de străzi), deci cu cheltuieli publice anuale de 200.000 de lei, sumă și mai ușor de suportat. Foarte important, prelungirea campaniei nu va duce la modificarea cheltuielilor, datorită largheței cu care am făcut calculele, rotunjite mult înspre valori superioare. Să fim cinstiți, ce înseamnă 600.000 de lei pentru al doilea municipiu prahovean? O nimica toată! Înseamnă asfaltarea a două străzi de 250 de metri lungime (strada pe care am domiciliul are 200 metri lungime și a fost asfaltată, acum 10 ani, cu vreo 230.000 de lei). Păi câte străzi a zis Primăria că asfaltează și nu a asfaltat… Mai ziceți o dată că asfaltați două străduțe din cele propuse în 2018 (dar nu uitați să le băgați în bugetul pentru anul viitor), și pe urmă… pe urmă, nu le mai asfaltați. Ascultați-mă pe mine, domn’ primar, că lumea nu va zice nimic, pentru că oamenii s-au obișnuit cu astfel de proiecte de investiții. Ba pot spune că s-au chiar imunizat. Acum spuneți și dvs., merită să ne luăm de la două străduțe?! Dați-le-n… Doamne, iartă-mă, că nu se supără nimeni, și alocați, în acest mod, fondurile necesare pentru campania de sterilizare promovată de acești tineri inimoși și frumoși. Aveți dragoste de animale (că știu că aveți acasă), aveți putere politică (majoritatea din miniparlamentul câmpinean este de partea dvs), puțină voință vă mai lipsește. Și gândul dătător de temeri și de acțiune, gândul că acești tineri ar putea strânge vreodată, mai ales prin primăvara anului 2020 (an electoral pentru administrațiile locale), semnături în urma unui sondaj de opinie cu o singură întrebare: „Merită să mai fie votați la viitoarele alegeri reprezentanții actualei administrații locale, care nu iubesc animalele și nu sunt de acord cu sterilizarea animalelor de companie metise din locuințe?”. Să nu ziceți că nu v-am spus…
Adrian BRAD

Editorial. NOTE DESPRE BANI ALE UNUI ANALFABET FINANCIAR

Literat impenitent, incapabil să-mi țin socotelile banilor proprii, mă încumet să fac cîteva observații asupra „revoluției fiscale” cu care ne blagosloviră guvernanții. Mă refer la situația unor bugetari. Care era traseul? Statul, ca angajator, îmi plătea un salariu din care își reținea automat drepturile, diferitele contribuții, CAS, CASS ș.a.m.d. Eu luam efectiv salariul net. Acum, aceste contribuții trec în sarcina mea, a angajatului. Nu înțeleg rațiunea economică, dar nu asta este baiul. Plata efectivă, ne asigură imaginativii acestei metode (și știm cît valorează asigurările lor), o face tot angajatorul. Pericolul e altul. Deja ni se transmit pe căi oficioase avertizări că bugetul de salarii pentru anul viitor este calculat la nivel de primării doar pentru salariul net, deci vom plăti dările „din mînă”. Deci nu numai că nu se vor mări salariile, dar ele vor scădea substanțial, cel puțin la anumite categorii de bugetari. Cum ar veni: statul este incapabil să-și plătească lui însuși impozitele! Asta înțeleg eu, deie Domnul să nu am dreptate. Deja întrebările despre haosul economic au început să ajungă și la oamenii îndeobște interesați doar „cu cît se mărește” venitul. Scumpirea benzinei și a ouălor, a cărnii și a dobînzilor, căderea leului – doar cîteva exemple - au început să-i atingă și pe cei, analfabeți financiar ca și mine, care nu și-au pus nicio clipă întrebarea: de unde bani pentru toate aceste măriri fabuloase pe care le tot flutură în aer (încă nu și pe fluturașii de salariu, cu excepția anumitor privilegiați) guvernul și partidul Dragnea? Sau, la nivel macro, de ce, dacă avem o creștere economică atît de fabuloasă pe cît o proclamă statisticile de partid și de stat, lucrul acesta nu se vede deloc la nivelul cetățeanului, în cele trei puncte dureroase: investiții strategice, sănătate, învățămînt? 
În chiar ajunul zilei naționale, o maternitate afișa anunțul că nu mai primește paciente din lipsă de anestezic și o urgență era operată folosind anestezic dentar. Asta este România lui Dragnea, Firea, Tăriceanu, Codrin și toți ceilalți ipochimeni asemenea lor. Din fericire, sînt atît de încuiați și de speriați încît își dărîmă propria bază de susținere. Se luptă pe găști interne. Comunicatul dat împotriva Americii de către cei doi lideri ai Camerelor este clar ilegal, el nefiind rolul unei dezbateri în interiorul parlamentului, ci o emanație a minții lor obsedate de a-și salva pielea de la închisoare. Toate prostiile care au înnegrit ecranele cu acest prilej arată limitele lor de gîndire. Aceeași primăriță hormonală îl distinge pe turnătorul încrîncenat al Securității, Bălăceanu Constantin, cu cheia orașului București. Există – totuși – o lege care nu a fost abrogată și care decide că regimul comunist a fost „ilegitim și criminal”. Nu cumva decizia doamnei primar calcă grav această lege? N-am crezut că o să-l citez aprobativ pe Ponta, dar declarația lui arată și ea că PSD nu mai există, ci numai clica de la vîrf și complicii ei de la toate nivelurile: „La mai puțin de 1 an de la votul de încredere al majorității românilor (și eu am votat PSD în Decembrie 2016) am ajuns la un nivel insuportabil de haos instituțional și scandal neîntrerupt - totul pentru a satisface ambițiile și isteriile Cartelului «Teldrum» și ale «Cuplului Prezidențial»! Toți cei care am votat PSD și românii în general sînt dezamăgiți (sau chiar scîrbiți) de modul în care votul lor este deturnat și manipulat! Iar viitorul arată sumbru și PSD va deconta la alegeri”. În momentul în care tot acest haos va coborî la nivelul susținătorilor din oficiu ai demagogiei clepto-comunistoide a acestui partid de strînsură, praful se va alege de noi, cei care nu au fost la vot, sau cei care nu au votat niciodată partidele din siajul PCR-Ceaușescu! Dar și de orbii pesedei. 
Am pornit de la bani: nici acum nu știm cît ne-a costat poza aceea cu Dragnea pitit pe undeva pe lîngă masa lui Trump. Cu atît mai jenantă este retorica naționalistă stupid antiamericană cultivată azi, orgoliile de capră rîioasă cu coada în vînt nu ne fac nici un bine. Că o persoană cu temeinice studii de specialitate, jurist de forță și vechi europarlamentar, cum este doamna Renate Weber, aderă la această retorică a „neamestecului în treburili interne”, ține de fidelitatea specifică politicienilor noștri, credincioși în primul rînd partidului și în ultimul rînd intereselor țării. Nenorocirea noastră și a PSD-ului se numește șmecherie. Cu sprijinul popular pe care îl are, cu afilierea lui cel puțin de etichetă  la direcția socialistă, majoritară azi în Europa, acest partid ar fi putut face enorm pentru reformarea profundă a societății. Cu o singură condiție: să poată gîndi în perspectivă. Numai că PSD – Dragnea a venit la putere cu doar două idei: legile justiției, care să le asigure impunitatea tuturor celor ce au probleme penale dintre politicieni, și legile financiare, care să le asigure noi căi de spoliere a resurselor. Acesta este, în realitate, redus la două idei mari și late, mult trîmbițatul program de guvernare. Acum, colapsul financiar va dezvălui că împăratul e gol. Încă o șansă ratată!
Christian CRĂCIUN

Ședință extraordinară a Consiliului Local pentru ultima rectificare bugetară și modernizarea transportului public

Ieri a avut loc o ședință extraordinară a legislativului local care a vizat aprobarea ultimei rectificări bugetare din anul 2017, precum și accesarea de către municipalitate a unui program cu fonduri UE pentru modernizarea transportului public din oraș. Consilierii au aprobat fără prea multe discuții toate cele trei proiecte de hotărâre aflate pe ordinea de zi. În primul proiect de hotărâre inițiat, conform prevederilor legale, de către primarul Horia Tiseanu,  acesta a propus o rectificare bugetară bazându-se pe Decizia nr. 5.338/22.11.2017 a Direcției Generale a Finanțelor Publice privind alocarea sumelor defalcate din T.V.A. pentru finanțarea cheltuielilor unităților de învățământ, precum  și pe solicitările de modificare a veniturilor și cheltuielilor de către ordonatorul principal de credite pentru bugetului local și de către ordonatorii terțiari de credite pentru bugetul de venituri proprii și subvenții. Rectificarea era necesară pentru alocarea sumelor primite pentru cheltuielile de personal, precum și pentru sumele și despăgubirile obținute în instanță, prin hotărâri judecătorești definitive pentru instituțiile de învățământ preuniversitar de stat. Cu această ocazie au fost analizate prevederile bugetare, atât pe partea de venituri, cât și pe partea de cheltuieli, efectuându-se redistribuiri în vederea implementării în bune condiții a execuției bugetare. Banii pentru plata salariilor cadrelor didactice din luna noiembrie a acestui an vor fi alocați de la bugetul municipiului, având în vedere faptul că Guvernul, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice, încă nu a trimis fondurile necesare. Primăria va recupera sumele respective ulterior, atunci cânde vor sosi banii de la DGFP. Solicitarea unităților de învățământ pentru acoperirea cheltuielilor cu salariile se ridică la 1.218.000 lei. Plata salariilor cadrelor didactice aferente lunii octombrie a avut aceeași soartă, fiindcă salariile s-au platit după aceeași procedură. Aceste sincope în finanțările venite de la București denotă că pomenile electorale promise de PSD în campania electorală a alegerilor generale sunt imposibil de realizat, ele nu au fost bine întemeiate, pentru că nu au avut un just temei. Iar pușculița guvernanților de la București este aproape goală, pentru cheltuielile de personal, actualul cabinet format din coaliția guvernamentală PSD-ALDE fiind adesea obligat să facă împrumuturi pe la băncile din România. În ceea ce privește banii obținuți de profesori în instanță, aceștia au fost trimiși recent de Ministerul de Finanțe, suma totală necesară cadrelor didactice câmpinene fiind 1.463.000 lei. Celelalte două proiecte de pe ordinea de zi a ședinței extraordinare se referă la modernizarea transportului public.  Obiectul primului proiect de hotărâre îl reprezintă acordul de principiu al Consiliului Local pentru depunerea cererii de finanțare în cadrul programului european POR 2014 - 2020 Axa Prioritară 3, „Reducerea emisiilor de carbon în zonele urbane, bazată pe planurile de mobilitate urbană durabilă”. Practic, municipalitatea va încerca să obțină fonduri europene pentru achiziționarea de autobuze ecologice, crearea unei rețele de piste de biciclete și realizarea unui sistem de management al traficului. Consiliul local va denunța unilateral contractul nr.10.107/20 aprilie 2015, încheiat cu S.C.Eliro S.R.L. în condițiile art.15, lit.”b” din acesta, în situația în care se impune această măsură pentru respectarea termenului de implementare a proiectului și implicit delegarea gestiunii serviciului de transport public local de persoane societății care se va înființa. Al treilea proiect de hotărâre privește înființarea unei societăți comerciale pentru transportul public, societate la care Consiliul Local să fie unic acționar. Practic inițiatorii proiectului, cei doi edili ai Câmpinei doresc, de asemenea, ca legislativul local să denunțe unilateral contractul nr.10.107/20 aprilie 2015, încheiat cu S.C.Eliro S.R.L. Ultimele două proiecte de hotărâre se impuneau cu prioritate având în vedere că Eliro a refuzat toate ofertele municipalității pentru continuarea colaborării cu această companie în condițiile cerute de accesarea proiectului european. 
Adrian BRAD

În această seară se vor aprinde luminile Sărbătorilor de Iarnă

Ca niciodată de mulți ani, iluminatul public care marchează Sărbătorile de Iarnă nu a fost pornit în ajunul Zilei Naționale. Montarea primelor instalații de iluminat feeric a avut loc tocmai miercuri, 29 noiembrie, iar din această cauză abia în această seară de 5 decembrie, în ajun de Moș Nicolae, se va aprinde iluminatul ornamental pentru Sărbătorile de Iarnă. Primarul a explicat de ce s-a ajuns în această situație absolut jenantă, dacă nu ar fi de tot râsul. Vina o poartă Serviciul Administrarea Domeniului Public și Privat, care a transmis  foarte târziu documentele pentru demararea procedurii de achiziție publică în vederea desemnării unei firme care să se ocupe de montarea și demontarea instalațiilor ornamentale pentru Sărbătorile de Iarnă. 


Edilul-șef a mai anunțat, de asemenea, că au fost închiriate multe instalații noi de iluminat. Dacă nu am fi de atâtea decenii pe acest pământ, l-am crede pe Horia Tiseanu, dar așa, opinia noastră este că nu au fost destui bani pentru închirierea noilor instalații, criza financiară prin care trece Primăria nemaimirând pe nimeni. Până la urmă, ea este urmarea, în primul rând, a guvernării pesediste populiste, deficitară la toate capitolele. Astă seară, cum am menționat mai devreme, se vor aprinde luminițele mult așteptate, la finalul unui concert de colinde oferit de două coruri de copiii, pregătite de  prof. Ruxandra Brezeanu și prof. Alice Botoacă. Evenimentul artistic va avea loc pe esplanada de la Parcul Milia, așa cum s-a întâmplat și în anii trecuți.
Adrian BRAD

Un cuplu de voluntari și-o lecție de viață!

Familia „Muppets“, din Câmpina, ne învață cum lipsurile materiale nu spulberă sufletul 


De foarte multe ori, suntem întrebați de ce facem acțiunile de voluntariat, de ce am simțim să creăm grupul „Pentru Tine!“ și ce ne motivează să continuăm atât timp cât din aceste demersuri nu avem niciun câștig material? Ba, mai mult, venim cu bani de-acasă… Dar, astăzi, nu este despre noi, ci despre ei, despre voluntarii care ni s-au alăturat și ne sunt aproape la fiecare campanie.
Același set de întrebări l-am transferat și în cazul unei familii tinere, un cuplu aparte prin tot: de la stil vestimentar până la povestea de viață. În Câmpina sunt știuți ca familia „Muppets“, însă în înscrisurile oficiale îi găsim ca Ana Claudia (26 ani) și George Răcășanu (34 ani). 
„Cu porecla de «Muppets» m-am pricopsit în adolescență de la amicii unei prietene. Iar de atunci, răspund mai bine la apelativul acesta decât la numele de botez“, ne-a povestit George. 
N-ai cum să nu-i remarci pe cei doi: minioni ca statură, rockeri prin stil vestimentar și preferințe muzicale, cu o față luminoasă, mereu cu o glumă pe buze și prezenți întotdeauna atunci când este vorba despre acțiuni de voluntariat. 


Începuturi
S-au întâlnit în urmă cu patru ani, iar după un an s-au căsătorit. Au pășit în viață cu speranța unui drum mai bun, în care să uite de problemele și neajunsurile care le-au marcat copilăria și adolescența. George îi are pe ambii părinți cu handicap locomotor. Are grijă de ei împreună cu sora sa. N-au avut niciodată prea mult, în afară de lipsuri și durere… A înțeles încă de foarte tânăr că pentru a-și putea permite câte ceva și pentru a-și ajuta părinții trebuie să-și găsească un job. A început la 19 ani ca om bun la toate. S-a angajat, ulterior, la Lemet, iar de 13 ani nu și-a mai schimbat locul de muncă. Nici copilăria Anei n-a fost lipsită de griji, dar nu vorbește foarte mult despre ceea ce a fost. S-a resemnat cu ideea unei generații de tranziție:„așa era atunci, era mai greu“! Și ca mulți de vârsta ei a fost nevoită să înceapă de tânără să-și câștige propriii bani. A lucrat ca barman-ospătar, iar de ceva ani este și ea angajată tot la Lemet. 


Voluntari doar cu cinci lei în buzunar…
În paralel, au spus prezent la toate acțiunile de voluntariat, din Câmpina, despre care au auzit. Poate că n-au putut contribui financiar, dar s-au implicat fizic, lucru pe care mulți îl exclud din acțiunile umanitare. În campaniile de genul acesta nu este suficient să donezi. Procesul este unul complex: de la găsirea cazurilor și verificarea lor, la preluarea donațiilor, sortare, organizare pentru fiecare nevoie identificată, până la distribuire. Cei doi „Muppets“ au înțeles lucrul acesta și au spus prezent atunci când am sunat mobilizarea. Uneori, masa și buzunarele lor erau, poate, mai goale decât cele ale beneficiarilor cărora căutau să le aducă un strop de bucurie. „Cristi, noi te ajutăm, dar nu putem veni cu mașina…“, a sunat răspunsul lui George la campania de Paște. Nu ne-a spus, atunci, „de ce“, nici noi n-am avut îndrăzneala să întrebăm detalii, pentru a afla ceva mai târziu că nu aveau combustibil, iar singurii bani pe care-i mai aveau, în prag de sărbători, în buzunar, erau doar cinci lei! Dar n-au lipsit de la acea campanie: au cărat cutii cu haine, jucării, plase cu alimentepentru alții, dar, mai ales, pentru bucuria lor sufletească. Pentru că, da, aceștia sunt oamenii cu care noi lucrăm în acțiunile noastre: oameni modești, onești, demni, oameni care se pun pe ei pe plan secund, fiind conștienți că alții, poate, au probleme mai mari și mai greu de trecut decât ale lor.  

Momentul „Colectiv”
Evenimentul anului 2016, cel în care zeci de tineri și-au pierdut viața în incendiul de la „Colectiv“ a determinat-o pe Ana să meargă la cursul de prim-ajutor. „M-am întrebat, atunci, ce-aș fi făcut dacă aș fi fost acolo, cum aș fi procedat?! Mi-am dat seama că aș fi fost inutilă. Și pentru că m-ar chinui o viață să știu că mi-a cerut cineva ajutorul, iar eu nu am putut face absolut nimic, am decis să fac niște cursuri la Crucea Roșie. Sunt foarte utile și cred că fiecare dintre noi ar trebui să aibă noțiunile acordării primului ajutor. Intervenția noastră, în mod corect, poate fi vitală!“, ne-a mărtusit Ana.
Iar odată cu absolvirea acestor cursuri, nu există zi în care câmpineanca noastră să nu aibă la ea ghiozdanul în care cară trusa de prim-ajutor. Din păcate, însă, conținutul ei se și golește destul de des, ținând cont că la fabrica unde lucrează micile accidente sunt inerente. „Plasturii se duc într-o veselie. Colegii apelează la mine, mă bucură că au încredere, îi ajut, însă nu fac față să-mi completez trusa tot timpul. Știu, sunt cheltuieli minore, dar avem atâtea în prezent încât orice leu, în plus sau minus, pentru noi contează“, ni s-a destăinuit “Muppetsa”.

Dincolo de aparențe
Ca fiecare cuplu care pleacă de la 0, cei doi au fost nevoiți să stea cu chirie o perioadă. Anul acesta, însă, și-au luat inima-n dinți și și-au făcut un credit pe 30 de ani ca să-și cumpere o locuință, prin programul „Prima Casă“. După ce jumătate de salariu îl dau pe rate, le mai rămân pentru trai cam 1400 lei, din care jumătate acoperă costurile facturilor. Ce să mai faci cu 700 de lei timp de o lună? „Nu ne-am plâns niciodată și din acest motiv toată lumea are impresia că noi avem. În momentul ăsta, sincer, simțim că suntem un pic depășiți de situație, dar sperăm să avem puterea psihică de a merge mai departe prin viață. Casa asta are nevoie de multe renovări. Când plouă puternic, ni se infiltrează apa. Ne-ar trebui rigips și vată minerală pentru a ne izola locul respectiv. E o casă pe care am ales-o cu sufletul, aici am simțit că ne e locul, însă avem nevoie de multe ca s-o facem așa cum ne-o dorim“, ne-au spus cei doi.
Dar înainte de renovări, soții Răcășanu „Muppets“ au nevoie de lemne, care i-ar costa undeva la 1000-1200 lei, mult prea mult faţă de banii care le rămân acum.

Dorințele familiei „Muppets“
Ca niște copii mai mari, speră ca Moșul să vină și la ei: „Ne dorim să aducem bucurie pentru că e minunat să știi c-ai făcut un bine, pentru noi sperăm să avem puterea fizică, psihică și materială de a depăși toate piedicile, iar ca mici lucruri palpabile: niște electrocasnice sau alte obiecte pentru casă și o trusă de prim-ajutor, echipată complet, dar cu plasturi mulți-mulți“. 
Și odată ce avem scrisoarea lor, pentru cei doi voluntari, OAMENI frumoși și luptători, putem fi noi Moș Crăciun. Ei sunt persoanele care de noi au nevoie, poate, doar pentru a trece un prag al existenței lor, pe când noi îi vrem alături o viață pentru ceea ce sunt, pentru ceea ce fac și pentru modul în care dăruiesc. 
Cei care vor să le facă celor doi „Muppets“ Sărbători așa cum n-au visat, care vor să le dea o mână de ajutor pentru a depăși problemele de moment, îl pot contacta pe coordonatorul Grupului „Pentru Tine“, Cristi Minculescu, fie telefonic la 0726.279.537, fie pe Facebook (pagina grupului de voluntariat „Pentru Tine!“ este publică).
Text: Liliana Maxim Minculescu
Foto: Liliana Maxim + facebook Ana Răcășanu

Geo Bogza în Salonul „...n...o...u” (3)

Primele două episoade pot fi citite AICI (prima parte) şi AICI (a doua parte)

Confesiunile D-lui Geo Bogza: Un mister asupra căruia se poate medita
"În 1921 când s-a sinucis Urmuz, eu nu aveam decât treisprezece ani şi visul meu era să fac, cât mai repede, şi de cât mai multe ori cu putinţă, ocolul globului pământesc. Era un vis de copil, dar şi o aspiraţie spre imensitatea spaţiilor geografice, poate moştenită de la tatăl meu, care în tinereţea lui, timp de zece ani fusese marinar, şi mult mai norocos, şi mult mai aventurier decât mine, călătorise în acest răstimp pe multe mări, dacă nu ale lumii, ale Europei în orice caz. Atunci marina militară română, în ultimul deceniu al secolului trecut, se mândrea cu două vase, cu crucişătorul „Elisabeta”, pe care, după primul război mondial, eu am mai apucat să pun piciorul, şi cu bricul „Mircea”, vas cu pânze, vas pe care, după vechea modă, se învăţa marinăria. Cu unul sau cu altul din din aceste vase, tatăl meu a traversat Mediterana, a ieşit în oceanul Atlantic, iar la o dată care poate fi găsită în dicţionare, adică atunci când peninsula Iutlanda a fost tăiată la bază pentru a face mai lesnicioasă trecerea vapoarelor din Marea Nordului în Marea Baltică, prin faimosul canal Kiel, printre marinele invitate să ia parte la festivitatea inaugurării acestui canal, care făcuse vâlvă în epocă, a fost şi marina românească; şi nu ştiu care din cele două vase, unul sau amândouă, au luat parte la festivităţile de acolo, iar tatăl  meu se afla pe unul din ele. 
Deci, şi un vis copilăresc, dar poate şi o aspiraţie moştenită, m-au făcut ca, în 1921, să părăsesc micul sat Blejoi, aflat la 4 kilometri de Ploieşti – oraş în care eu mă născusem – şi să mă îndrept spre Constanţa. Cu gândul, cu totul aventuros, de a mă îmbarca pe un vapor şi a porni în largul lumii. Acolo mi-am dat eu seama cât de greu ar fi să-mi pun imediat în aplicare acest vis, şi fiindcă în portul Constanţa am văzut nişte copii, cam de vârsta  mea, îmbrăcaţi marinăreşte, cu tricou în dungi albe şi albastre şi cu beretă pe cap, mi-am spus că, pentru un timp, ce ar fi să mă familiarizez cu portul, cu vapoarele, cu viaţa de marinar, ar fi bine să intru în rândul acestor elevi ai unei şcoli de marină.


După patru ani de viaţă de copil, de tânăr şi de marinar, mi-am dat seama că nu sunt făcut pentru a suporta rigorile şi eforturile fizice, ce se cer unui marinar. Nu mă gândisem să fiu scriitor. Nici chiar atunci când mi-am propus să scot revista, nu m-am gândit să fiu scriitor. Şi foarte multă vreme, foarte mulţi ani după aceea, nu m-am gândit să fiu scriitor. Eu aş fi vrut să fiu cu totul altceva decât scriitor.
Am devenit scriitor pentru că n-am putut să fiu profet, conducător de revoluţie, întemeietor de oraşe, de civilizaţii, de tot ce poate trece prin mintea celui mai îndrăzneţ om. Aveam o minte foarte îndrăzneaţă, o fantezie foarte bogată şi aspiraţii nemărginite. Chiar până în ultimul timp, ori de câte ori e vorba de o sumă de bani fabuloasă, care îi înspăimântă pe oameni când o aud pronunţată, eu spun: dacă mi s-ar da mie, în jumătate de ceas aş şti ce să fac cu ea. Proiectele mele erau vaste şi fantastice în a transforma lumea, geografic şi edilitar. Şi acuma, în faţa dumneavoastră, stimaţi cetăţeni ai oraşului Câmpina, vă declar că, tot ce s-a cheltuit pentru trimiterea omului în spaţiu, într-un termen foarte scurt eu aş putea prezenta un proiect, ca să fie cheltuit aici pe pământ, pentru îmbunătăţirea şi înfrumuseţarea vieţii noastre a oamenilor. Am visat întotdeauna oraşe de marmoră, străbătute dintr-o parte în alta de mari bulevarde, în centrul cărora s-ar fi aflat, fiecare ţâşnind în feluri cât mai neaşteptate şi pline de fantezie, o succesiune nesfârşită de fântâni arteziene. Oraşe înconjurate de lacuri, păduri, unde fiecare locuitor al acelui oraş să poată sosi prin mijloace de locomoţie dintre cele mai moderne posibil – dar fără să tulbure viaţa oraşului, în zece minute, după sfârşitul orelor de muncă. Deci nutream proiecte vaste, pe care mi-ar fi plăcut şi aş fi fost în stare să le pun în aplicare, fiindcă mi-aş fi făcut un stat-major de oameni care să mă ajute; dar, neavând mijloacele necesare, m-am mărginit să scot o revistă. Pentru mine, a fi scriitor n-a fost o aspiraţie de a atinge cine ştie ce pisc nevisat, în vârful căruia ajungând, să scot un strigăt de triumf. Pentru mine, a fi scriitor a însemnat o imensă renunţare la marile mele visuri de a transforma lumea.
Deci, acum 50 de ani, nu bănuiam că, lucrul început dintr-o pură revoltă, avea treptat-treptat să mă ducă în bătălii foarte grele, pe fronturi de luptă, pe care a le fi părăsit, când ele ameninţau să se prăbuşească, ar fi fost o dezonoare. Pentru că, tot atât de brusc cum din marinar am devenit director de revistă de avangardă, tot atât de brusc, în anul 1933, când Hitler a venit la putere, din poet de avangardă am devenit ziarist antifascist şi, atâta timp cât a mai fost cu putinţă, am luptat cu pana, alături de mulţi şi bravi colegi, împotriva fascismului, a hitlerismului, a celor care nu voiau să ne creadă când noi spuneam: ăştia pregătesc războiul. Nu, nu ne credeau că pregătesc războiul. Şi au pregătit unul dintre cele mai groasnice războaie. Şi mai ruşinoase.
Sunteţi de vârste diferite, mi-e foarte greu să vă vorbesc ca unora care aţi cunoscut tragedia acelor timpuri, când văd copii pentru care perioada aceea pare şi mai legendară, şi mai îndepărtată, decât atunci când mie, la 18 ani, îmi va fi apărut perioada care avusese loc numai cu şase ani înainte, când se sinucisese Urmuz. Dar fascismul a fost una din marile ruşini ale omenirii. Şi pot să vă spun că, una din mândriile mele este de a nu mă fi lăsat nici o clipă clătinat, în convingerea mea intimă, organică, convingere după care îmi călăuzeam scrisul, că această ciumă nu poate să triumfe şi să pună stăpânire pe omenire. 
Nu bănuiam deci, acum 50 de ani, că eu, din poet de avangardă, aveam să devin ziarist antifascist şi nu bănuiam, eram cu totul departe de a bănui, eu care nu doream şi nu visam să fiu scriitor, că atunci când, nemaiavând la îndemână ziare în care să-mi duc activitatea, aveam, la mine în casă, să scriu o carte. Eu am scris o carte. O singură carte, pusă ca o cărămidă în zidirea unei culturi, este suficientă pentru un om care, oricât de mari ambiţii şi fantezii ar fi avut în tineeţe, îşi fae în cele din urmă bilanţul vieţii şi se pregăteşte să părăsească această lume.
Dar nu pentru a vă face aceste mărturisiri am venit eu aici, care pe unii dintre dumneavoastră v-ar fi putut interesa, pe alţii plictisi de moarte – şi eu înclin mai mult spre această din urmă posibilitate – nu pentru asta am venit, ci pentru, aşa cum am spus în prima frază, a vă ruga să vă uitaţi la cer. Am venit să sădesc în sufletul dumneavoastră dragostea pentru cea mai frumoasă constelaţie de pe cer, constelaţie care nu poate fi văzută decât iarna. Dacă aici aş avea o tablă ca la o şcoală, v-aş şi desena-o, ca s-o puteţi identifica mai bine. (Nu poţi aduce aicea, tovarăşe Onea, o bucată albă de hârtie? Te rog frumos). Grecii au născocit următoarea legendă: că Orion, vânător, şi-a îngăduit ca, ascuns după trunchiul unui copac, să o privească pe zeiţa Diana în timp ce făcea baie. Zeiţa Diana, cuprinsă de mânie că Orion a îndrăznit să se uite la ea în timp ce se scălda, l-a luat de un picior şi l-a proiectat pe cer. Aceasta ar fi silueta vânătorului. În linii generale. Această stea, căreia i se spune Alfa din Orion, sau Betlegeuse, închipuie umărul drept al lui Orion. Cealaltă stea închipuie umărul stâng. Asta închipuie piciorul drept şi cealaltă piciorul stâng. Centura, formată din trei stele, care sunt mai mici decât celelalte patru, dar sunt cele mai scânteietoare, şi sabia. Iar capul e închipuit de o stea sau de un mic grup de stele, foarte mic, ca şi cum ar fi o chivără. În nopţile de iarnă, în nopţile senine de iarnă, dacă vă uitaţi înspre miazăzi, nu se poate ca, la un moment dat, să nu vă atragă atenţia centura lui Orion, acele trei stele extrem de scânteietoare. Sunt ca nişte diamante. Ca nişte briliante. Pornind de la ele, puteţi reconstitui întreaga schemă a vânătorului – umerii şi picioarele. 
De-a lungul vieţii mele, v-am spus, am fost cuprins de revoltă împotriva societăţii în care trăiam, am scos reviste de avangardă, m-am împotrivit fascismului, am scris Cartea Oltului, am avut o viaţă furtunoasă. Şi am cunoscut multe josnicii. Dar, alături de foşnetul plopilor – pe care până acuma nimenea nu l-a putut denatura, alături de murmurul râurilor, alături de mirosul căpiţelor de fân, alături de mirosul gutuilor, alături de atâtea alte lucruri care ne înconjoară şi care ne-au spălat de fiecare dată sufletul, alături de ele şi deasupra tuturor, Orion m-a făcut să redobândesc, de fiecare dată, sentimentul măreţiei. Şi am avut norocul să pot să scriu, în cinstea lui, o poezie – care e poate singura poezie, dintre poeziile mele, pe care o ştiu pe de rost şi pe care va fi o cinste pentru mine să o rostesc aici, în casa pe care a imaginat-o Hasdeu, în muzeul acesta, care încearcă să păstreze mai departe flacăra spiritului înaintaşilor noştri mai de demult sau mai de curând. O voi rosti şi, odată cu ultimul ei cuvânt, va lua sfârşit şi confesiunea pe care v-am făcut-o şi pentru care vă mulţumesc că aţi venit să o ascultaţi.

Nici o corabie nu s-a întors vreodată
Din mările Sudului sau de la Capricorn,
Atât de pură şi elegantă fregată
Cum se întoarce toamna Orion.
Peste păduri înverzite n-a strălucit nicicând
Lumina lui albă. Nici peste pajişti de fân
Oceane şi munţi îl văd primăvara plecând
Şi cerul nu-şi mai află multă vreme stăpân.
Octombrie urcă din nou peste grădini
Înaltele-i catarge cu vârfuri de paltină,
Şi toată iarna, apoi, corabia de lumini
Deasupra lumii uimite se clatină.
Rege al constelaţiilor din Septentrion
Mereu lunecând peste lumi îngheţate,
Aşa străbate noaptea [Marele] Orion,
Corabie legănată în Eternitate

Acum ne ridicăm cu toţii şi plecăm !”


S’a ridicat şi s-a îndreptat spre pe uşa pe care intrase. Dar, înainte de a ieşi, s’a iscălit în Cartea de aur a Muzeului, sub o superbă Constelaţie Orion, apoi a aşteptat să se iscălească ceilalţi: Mihai Lupaşcu, Ovidiu Bogza, Gherasim Rusu, mama mea – Victoria Onea, unchiul meu – Ion Onea, Elena Armaşu, Carmen Gherovici (acum Rusu), Ileana Fătu (acum Stan), Gabriela Crudu, Dan Dochia, şi alţii, de care nu’mi mai aduc bine aminte, într’un caet studenţesc neînceput, sub un titlu pe care scrisesem doar Salonul „...n...o...u” nr. 38 / Ciclul „Viaţa literară a Câmpinei”: / Geo Bogza, după care a urmat şi el, urcându-şi semnătura limpede în marginea unui Orion înghesuit.
A ieşit prin acelaşi grilaj. Ne-am ţinut după el, în primul rând eu şi Viorel Grecu. (D-l Ovidiu, mai de-al casei – Salonul de dinainte, nr. 37, îi fusese dedicat, dar mai fusese încă la multe altele, la cele pentru Radu Tudoran sau Mihai Lupaşcu, de exemplu – rămăsese în urmă, atent cu prietenii săi.) A continuat să vorbească, adresându-ni-se fiecăruia în parte.
Pe mine s’a supărat că de ce nu i’am spus de televisiune, ca să se fi îmbrăcat altfel, nu cu un plovăr de bucătărie. 
Pe Viorel l’a avertizat subtil, spunându’i că dacă nu taie planurile pe care le evocase, îl va lăsa să’l mai filmeze o dată.
M’a sunat Sâmbătă, să ne întâlnim Duminică dimineaţă în autogară.
Am ajuns la ora fixată. Era în compania sculptorului Constantin Vlad-Morencuş şi a prietenei acestuia, Luiza Ghiaburcu, vecina mea de lângă Muzeu şi viitoarea lui soţie. Plănuia să mergem la Buştenari, să ne arate fabulosul peisaj petrolifer, rămas neschimbat şi fantastic, de pe vremea capitalismului sălbatec. Am declinat oferta: chiar în acea zi urma să fim naşi de botez şi era imposibil ca tocmai eu să lipsesc de acolo. A încercat să mă convingă în fel şi chip de importanţa cosmică a deplasării noastre la Buştenari, dar am rămas de neclintit în asinuitatea (vorbă a lui Caragiale) cu care ridicasem un munte de granit în faţa înţelegerii dintre noi. A trebuit să plec şi să las în autogară conul de lavă, ce acoperea, ca altădată la începutul secolului sondele în erupţie, Schela Gahiţei. Ştiu că am pierdut un prilej unic şi ireversibil. 
Când am văzut, nu mult după aceea, dealurile înţesate de sonde de lemn ale Buştenarilor, din care ţâşneau şi printre care se împleticeau liane mustind de viaţă prin mustul de păcură, am crezut întâi că am friguri şi halucinaţii. Mai târziu, când am vrut să le fotografiez, cineva făcuse curăţenie, dar o curăţenie totală, lăsând în loc un peisaj dezolant şi sărac, mai sărac ca niciodată aevea, numărând veacurile de la Adam-Babadam.
Împins de talazul unei fete, „o studentă, supranumită Val de mare”, care, „fiind trimisă în practică, undeva pe Valea Doftanei, la vreo treizeci de kilometri de Câmpina, s’a întors încântată, pe buze cu numele satului Trăisteni”, s’a îndreptat şi spre acolo: „Ca şi altora care au auzit-o, mi-a trezit dorinţa să îl văd cu ochii proprii.” În drum, a făcut el însuşi o descoperire: „o! necrezuta, o ! genuina minune” Teşila, „una dintre cele mai temeinice aşezări văzute vreodată în marea şi contradictoria lume a satelor” (17 Noembrie). 
D-l Geo a mai rămas în Câmpina câtăva vreme, timp în care i-a pozat lui Constantin Vlad, în atelierul acestuia din Capela Hernea, pentru un cap modelat în lut. Nu m’a mai sunat, dar am avut destule semne, prin Doamna Miu şi prin D-l Ovidiu, că găsise un loc unde să lase, în sfîrşit în siguranţă, adică la Muzeul Hasdeu, comorile arhivei sale, cu valori consistente în Occident. Cel puţin Vlad Morencuşi ar trebui să ne dea fotografiile acelui portret reuşit, pe care l’a turnat mai târziu în metal, la Uzinele Malaxa din Bucureşti.
Au urmat câteva săptămâni de incertitudine. Până când, în ajunul Ajunului Crăciunului, Vineri, 23 Decembrie, în Revista literar-artistică TV, de pe Programul 1 (Redactor: Viorel Grecu), Televiziunea Română a dat un fragmenţel, în buchetul „La izvorul de foc al tuturor lucrurilor... Poeme semnate de Geo Bogza, Ion Brad, Ştefan Augustin Doinaş, Ana Blandiana, Franz Johannes Bulhardt.” 
Şi s’a terminat iarna şi, în toiul primăverii, tot într’o Vineri, 14 Aprilie, în mijlocul exploziei de flori şi verdeaţă, a explodat şi vestea cea bună: Televisiunea Română a programat, pe canalul 2, emisiunea realizată la Câmpina: Creatorul şi epoca sa: GEO BOGZA.
Zic mereu de explozii, fiindcă filmarea din Salonul „...n...o...u”  fusese în Televiziune ca un explozibil gata să se aprindă (de ce oare ?!), şi se împiedica şi amâna, pe cât se putea, momentul acesta, sperându-se chiar a se anula, şi chiar aneantiza, prin trecerea timpului şi diverse tertipuri, Scînteia de la Câmpina. În sfîrşit, după discuţii tensionate, pe care cei din Televiziune le ştiu mai bine, şi aşteptări ce păreau interminabile, sine die, a venit şi Sfântu Aşteaptă, şi a fost ales şi redat un fragment consistent, de 40 de minute, şi întreaga emisiune „Creatorul şi epoca sa”, ce se transmitea, cum am spus, pe Programul 2,  a fost consacrată confesiunii lui Geo Bogza din Salonul “…n…o…u”.
Revista „România literară” a avut atunci, prin pana Ioanei Mălin, o reacţie promptă, deplângând faptul că „ciclul Creatorul şi epoca sa a rămas doar în atenţia programului II al micului ecran, program cu nimic inferior calitativ celui dintâi, dar puternic, încă, handicapat de faptul că nu poate fi văzut decât pe o arie geografică limitată. [...] Echivalent telegenic al admirabilei ediţii radiofonice Fonoteca de aur, Creatorul şi epoca sa aduce un inestimabil serviciu culturii naţionale, solicitând, în consecinţă, grija şi respectul nostru. Trebue, deci, ca acest ciclu să ocupe, pe drept, un loc în programul ce se adresează tuturor spectatorilor. În cadrul lui am vizionat vinerea trecută o tulburătoare confesiune, tulburătoare nu numai prin conţinutul ei palpitând de idei şi sentimente, ci şi prin aceea că a aparţinut unui scriitor ce rar, foarte rar, şi-a desvăluit în public, direct şi fără echivoc, gândurile. Este vorba de Geo Bogza care, din 1932 (de când datează interviul-eseu consemnat de Saşa Pană) nu a mai păşit în faţa curiosităţii neiertătoare a microfonului sau a creionului reportericesc” etc. (Creatorii şi epoca lor, 20 Aprilie 1978, rubrica Radio Televiziune). 


Acum am avut surprisa, foarte plăcută, să văd că, la 22 Februarie anul acesta, în emisiunea Antidot la uitare, realizatoare Irina Ifrimache, a fost reluat un fragment din Creatorul si epoca sa, redactor Viorel Grecu, 1977. Ar fi interesant dacă D-na Ifrimache ar da întreaga confesiune. Adică, pe lângă aceea din Creatorul (14 Aprilie), şi fragmentele eliminate de redacţie, dat fiind spaţiul limitat al emisiunii. 
Octavian ONEA