13 februarie 2018

Bugetul local pe anul 2018 sub vălul „transparenţei” administraţiei Tiseanu

Proiectul bugetului din acest an al Câmpinei a ieşit din chinurile facerii şi a intrat în chinurile mediatizării. Mai bine zis, în chinurile lipsei de transparenţă şi de publicitate corespunzătoare, pe care conducerea executivului câmpinean este obligată prin lege să o realizeze, astfel încât orice câmpinean doritor să poată consulta documentul cu pricina, să-l poată citi şi înţelege, ca să priceapă cum vine chestia cu veniturile ce se vor colecta până la finalul anului şi cu cheltuielile pentru realizarea investiţiilor publice. Pe site-ul Primăriei Câmpina au fost publicate recent două documente ce vor trebui supuse dezbaterii publice. Este vorba despre lista cu investiţiile publice care se vor realiza în acest an, precum şi despre proiectul bugetului local detaliat pe veniturile prognozate a se colecta în 2018. Anunţul de pe site-ul Primăriei nu invită la dezbatere publică, un lucru deloc lăudabil pentru edilii noştri, mai ales că, din experienţa anilor precedenţi, se ştie că şi în cazul anunţării acestei dezbateri publice, nu se prezentau decât foarte puţini contribuabili câmpineni cu propuneri de îmbunătăţire a proiectului de buget local pe anul în curs. Oricum, fie din vina primarului, fie din vina altora, anul trecut investițiile publice au încremenit în peisaj. Electoratul câmpinean speră ca lucrurile să se schimbe radical în acest an.  

Veniturile prevăzute pentru 2018
Ca în fiecare an, tabelul cu veniturile este realizat în limbaj contabilicesc sec, din care cu greu se înţelege ceva. Bugetul de venituri este estimat a atinge în 2018 valoarea de 44,709 milioane de lei, cu mult sub valoarea de anul trecut: 78,72 milioane de lei. Motivul este cunoscut: o dată cu scăderea impozitului pe venit de la 16% la 10%, măsură prin care guvernanţii pesedişti de la Bucureşti vor să mai câştige încă o dată voturile bizonilor mioritici, au scăzut şi veniturile bugetelor locale, care reprezintă aproape jumătate din valoarea impozitelor pe venit. De la cotele şi sumele defalcate pe impozitul pe venit se aşteaptă sume în cuantum de 14,256 milioane lei. Impozitele şi taxele pe proprietate vor băga în vistieria câmpinenilor 12,022 milioane lei. Cei mai mulţi bani se estimează că vor veni de la impozitele şi taxele pe clădiri (8,9 milioane lei), dar nici sumele colectate din impozitele şi taxele pe terenuri nu sunt de neglijat: 2,452 milioane lei. Finanțiștii Primăriei se așteaptă ca sumele defalcate din TVA să ajungă la 11,122 milioane lei. Valoarea 7,248 milioane lei o vor atinge, se speră, sumele defalcate din taxa pe valoarea adăugată pentru finanţarea cheltuielilor descentralizate la nivelul comunelor, oraşelor, municipiilor. Din taxele pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizării bunurilor sau pe desfășurarea de activități se vor strange 2,345 milioane lei, iar impozitarea veniturilor din proprietate va aduce și ea la bugetul comunității suma de 1,3 milioane lei. Proiectul bugetului local va fi dezbătut și aprobat de Consiliul Local Câmpina la mijlocul acestei luni, într-o ședință extraordinară. Anul trecut, bugetul local pe partea de venituri a fost estimat la valoarea de 78.723.800 lei, cheltuielile fiind stabilite la 89.215.800 lei. Pentru investiții s-au alocat aproximativ 12,45 milioane lei, iar pentru lucrările de reparații, circa 5,35 milioane lei. Odată cu bugetul local, au mai fost aprobate bugetele de venituri și cheltuieli ale unităților aflate în subordinea municipalității: Spitalul Municipal Câmpina, Spitalul de Psihiatrie Voila, Serviciul Public de Administrare și Exploatare a Pieței Centrale, Casa Tineretului, Casa de Cultură „Geo Bogza”, Colegiul Național „Nicolae Grigorescu”, Colegiul Tehnic ,,Constantin Istrati”, Liceul Tehnologic Energetic, Colegiul Tehnic Forestier, Liceul Tehnologic Mecanic, Școala Gimnazială „B.P.Hașdeu”, Școala Gimnazială „Ion Câmpineanu”, Școala Gimnazială Centrală, Școala Gimnazială „A.I.Cuza”, Grădinița cu program prelungit nr. 9, Grădinița cu program prelungit și program normaI „Iulia Hașdeu”. De asemenea, va fi aprobat și bugetul de venituri și cheltuieli al Clubului Sportiv Câmpina.


Lista obiectivelor de investiţii pe anul 2018
Suma totală alocată investițiilor ce se vor realiza în 2018 este de aproximativ 13,2 milioane lei, cu un million mai mult decât fondurile destinate investițiilor din 2017. Dacă nu se vor colecta venituri suficiente, singura soluţie salvatoare va rămâne accesarea unui nou credit bancar investiţional, crescând astfel serios şi îngrijorător valoarea totală a creditelor bancare ce vor fi plătite de noi şi urmaşii noştri. 
Nu vom menţiona în cele ce urmează investiţiile mai puţin importante, precum echipamente şi reţele de calcul, softuri şi licenţe, multifuncţionale şi imprimante, reportofon etc. Vom insista asupra prezentării investiţiilor publice privind reabilitarea şi modernizarea infrastructurii rutiere şi nu numai. Astfel, la Muzeul Memorial „B.P.Hasdeu” se vor face noi lucrări de restaurare şi dotare care vor costa 100.000 de lei, pentru această finanţare fiind depus un proiect în vederea obţinerii de fonduri europene. 
La capitolul „Locuinţe, servicii şi dezvoltare publică”, cel mai important, vor fi continuate lucrări începute în 2017 sau în anii precedenţi, cum ar fi: Reabilitare Parcul de la Soldat, care va costa 1.213.650 lei; Reparații capitale Cămin Energetic (parter și primul etaj) - 1.539.270 lei; Amenajare skate park - 500.000 lei; Amenajare teren sport Grădinița nr.5 - 295.000 lei. 


Vor fi începute şi lucrări noi: Iluminat Strada Podului - 334.000 lei; Iluminat Drumul Taberei - 294.000 lei; Sala de sport Școala Gimnazială „Ion Câmpineanu” - 100.000 lei (pentru documentaţie tehnică); Semaforizare intersecție străzile Constantin Stere şi Conductelor - 407.000 lei;  Creștere eficiență energetică Spitalul Municipal Câmpina - 350.000 lei; Extindere Cimitir Bobâlna (PUZ - plan urbanistic zonal, DTAC - documentație tehnică pentru obținerea autorizației de construire, PT - proiect tehnic, execuție) - 300.000 lei; Reabilitare Calea Doftanei - 1.000.000 lei; Modernizare Strada Bobâlna - 1.000.000 lei; Reabilitare Șoseaua Paltinu - 100.000 lei. 
De asemenea, există trei investiţii publice importante ale căror proiecte au fost depuse pentru obţinerea de fonduri europene: Creștere eficiență energetică în clădirile rezidențiale din Câmpina - 13.000 lei; Creștere eficiență energetică la Colegiul Tehnic „Constantin Istrati” - 2.000 lei; Creștere eficiență energetică Bloc 12, Strada Victoriei, nr.6 - 14.000 lei. La capitolul menţionat mai devreme sunt prevăzute şi alte cheltuieli de investiţii:  PUZ modernizare și căi de comunicații zona Muscel, Arinului, Rezervoarelor - 66.000 lei; Studiu Fezabilitate (SF) extindere rețea apă potabilă zona 21 Decembrie (Șoseaua Paltinu) - 11.900 lei;  Optimizare hartă impozitare - 17.900 lei; Concurs soluții pentru realizarea monumentului în Parcul de la Soldat (Ansamblul „Trei panouri votive” - 500.000 lei; Cadastru general (etapa I) - 100.000 lei; Îmbunătățirea infrastructurii educaționale în Școala Gimnazială „B.P. Hasdeu” - 142.800 lei; Îmbunătățirea infrastructurii educaționale prin construirea unei noi grădinițe - 142.800 lei; SF construire locuințe sociale pentru persoanele defavorizate, conform Strategiei de Dezvoltare Locală - 142.800 lei; SF modernizare străzi, conform Strategiei de Dezvoltare Locală - 142.800 lei; SF reabilitare, modernizare, extindere sistem de iluminat public - 142.800 lei; Studiu de oportunitate Parc industrial - 90.000 lei. 
De asemenea, tot la acest capitol vor fi realizate cheltuieli cu diferite dotări, mai importante fiind următoarele: Cabină post pază sediu Primărie - 20.000 lei; Cabină taxare Parcarea Centrală - 16.930 lei; Mobilier locuri de joacă - 250.000 lei; Achiziție și montaj bariere în parcările din spatele blocurilor - 23.200 lei; Barieră automată în Parcarea Centrală - 20.000 lei; Centrale termice la unitățile de învățământ și punctele de lucru ale Primăriei - 168.000 lei; Autoutilitară cu benă - 185.600 lei; Echipamente specifice protecție civilă și protecție contra incendiilor - 15.000 lei; Mașină de gătit pentru Cantină - 22.000 lei; Centrală termică și sistem de încălzire - 50.000 lei. La subcapitolul privind Protecţia mediului sunt prevăzute lucrări noi pentru colectarea apelor pluviale la intersecția străzilor Muscel, Drumul Taberei şi I.H. Rădulescu - 825.000 lei, dar şi pentru reducerea emisiilor de carbon în zonele urbane, bazată pe planurile de mobilitate urbană durabilă - 250.000 lei.
La capitolul Transporturi, sunt prinse mai multe lucrări noi: Reabilitare strada Calea Doftanei - 1.000.000 lei; Modernizare strada Bobâlna - 1.000.000 lei; Reabilitare Şoseaua Paltinu 100.000 lei. Primele două investiţii au fost de atâtea ori anunţate şi ulterior ignorate, încât câmpinenii nu mai cred ca se vor face nici dacă vor fi trecute cu cruce roşie în calendarele creştine. Totodată, în acest an edilii vor începe procedurile legale şi pentru modernizarea altor străzi, după cum urmează:  SF reabilitare și combatere inundații alee din Strada Salcâmului - 11.900 lei; SF reabilitare Strada Dealului - tronson intersecție cu Calea Doftanei - 11.900 lei; SF amenajare trotuare și scuaruri străzile Siretului și Prutului - 20.000 lei; SF parcare și acces cabinet medical Strada Griviței - 10.000 lei. De asemenea, tot la acest capitol vor fi prinse lucrări ce urmează a fi continuate, ca de exemplu: Modernizare strada Parcului - 75.000 lei; Modernizare alee din strada Romaniţei - 2.000 lei; Semaforizare intersecţie B-dul Culturii cu str.Grivitei – 950.000 lei; Semaforizare intersecţie B-dul Culturii cu str. Plevnei – 204.000 lei; Semaforizare intersecţie str. Ana Ipatescu cu str. Toma Ionescu – 352.000 lei. 
Adrian BRAD

Editorial. UNII ȘI ALȚII

De ce este semnificativă întâmplarea nefericită de la Muzeul Țăranului Român? Ea nici măcar nu spune ceva neapărat despre educația sexuală ori „civilizația” noastră, tradițională ori actuală. Ci despre lupte ideologice. Trist este că nu am citit nicăieri o relatare exactă a ceea ce s-a petrecut. Numai etichete, de o parte sau alta. Și negări de drepturi, de o parte sau alta. Și, atenție, aici liniile de fractură socială nu se suprapun cu cele politice (mult mai clare), oameni care sînt în aceeași tabără politică i-am văzut acum avînd opțiuni opuse. Rezumînd: la Muzeul Țăranului Român a avut loc proiecția unui film care „făcea elogiul” homosexualității. Întrerupt de un grup de „fanatici religioși”. Am pus în ghilimele etichetele aplicate de către tabăra opusă. Ca situația  să se complice și mai mult, a mai avut loc și o a doua proiecție, cu alt film pe aceeași temă și cu aceeași perturbare a proiecției (nu mi-e clar dacă de aceiași oameni). Vehemențele s-au accentuat de ambele părți, culmea în numele „libertății”. Unii au invocat libertatea actului artistic, ceilalți libertatea religioasă. Ambele de nediscutat. Oare? Problema, de fapt, este a spațiului. Pe care religioșii și l-au revendicat, acuzîndu-i pe ceilalți de blasfemie. Imputare inutilă, căci progresiștii, nerecunoscînd sacrul, nu pot fi bănuiți de blasfemie. Pentru ei Muzeul Țăranului sau o discotecă reprezintă strict același lucru, ei neacceptînd verticala valorii. De aici a izbucnit un potop de stereotipuri (există și aici, nu numai în ceea ce privește femeile „care nu pot deveni motostivuitor”) privind înapoierea neamului românesc, medievalismul lui, biserica ortodoxă ca dușmanul public nr. 1 etc. Ce nu spun progresiștii este că filmul a mai rulat în București, fără nici un scandal. Ba chiar au fost duși liceeni „cu clasa”. De ce au ținut difuzorii morțiș să-l proiecteze și la MȚR? O întrebare care nu poate fi ocolită. E un conflict al semnificațiilor, ei au invadat un spațiu care are o anume încărcătură de sens, ultragiind. Aș compara întîmplarea asta cu cea de la 15 ianuarie, cînd o jună poetă a ținut să „cinstească” evenimentul prin lectura unui poem asumat pornografic. În ambele cazuri lipsește ceea ce se numește bun simț, o valoare pe care modernitatea a abjurat-o ca burgheză. În numele aceleiași „libertăți de exprimare” se suprimă, de fapt, provocator, libertatea unei alte orientări, care este decretată negativă. „Un grup de extremiști religioși” s-a spus, inclusiv la radioul oficial. Cine a decis că sînt extremiști, din cîte știu violențele au lipsit cu desăvîrșire? Reacția grupării ortodoxe (atenție, a fost acuzată CoalițiapentruFamilie, care neagă orice implicare în eveniment, cum stăm cu prezumția aia de nevinovăție și cu aducerea de dovezi, doar ieșim în stradă pentru o justiție corectă?) nu mi se pare nici ea adecvată. Nu le-aș fi dat apă la moară agitatorilor, știind că tocmai pe asta scontau ca să devină și mai vizibili. Se cuvenea, cred, mult mai multă inteligență. Argumente de genul: asta e tradiția noastră, se întoarce Horia Bernea în groapă, este Apocalipsa… sînt total irelevante, pentru că militanții nu cred nici în tradiție, nici în creștinism, nici în cinstirea personalităților, cred într-o așa-zisă „toleranță” în numele căreia ne scot din istorie și din timp. 
Trăim în universuri valorice paralele și care nu comunică între ele. Asta abia este problema. Lipsa dialogului. Eu am firește, propria opțiune, pe care nu o detaliez aici, pentru că nu interesează. Este, firește, o bătălie care se dă la nivelul limbajului: penibila stângă românească a clasat imediat orice orientare conservatoare drept „extremă dreapta”. Și cu asta orice punte de dialog se suspendă, căci nu discuți cu cineva pe care inițial l-ai delegitimat. Tehnică veche, bine cunoscută în orice război ideologic. Întîmplarea de la MȚR mai dezvăluie un lucru pe care l-am scris aici de multe ori: miza luptei nu sînt deloc „toleranța”, „drepturile minorităților” șamd. Minoritățile sînt victimele unor agitatori care au cu totul altă agendă, una pur politică. Așa cum muncitorii au fost victimele comunismului care cică le apăra drepturile. Sigur că prostia ideologică fiind mai epidemică decît rujeola, găsim și la noi cazuri, precum o doamnă profesoară de la SNSPA care dorește să impună forma „prim ministră”. Violența împotriva limbajului, se știe, precedă și curge împreună cu violența directă, fizică. Cam asta anunță aceste „subtile” schimbări de paradigmă gramaticală. Ele nu sînt niciodată inocente. Dacă justificarea artistică a filmului este acceptabilă, violența unei scrisori pe care o citesc chiar acum într-o revistă de cultură nu mi se mai pare deloc inocentă. Li se cere în clar, de către semnatarii anonimi, ascunși sub sigle de ONG-uri legebetiste, finanțatorilor și colaboratorilor muzeului să facă declarații de susținere LGBT altfel… Cu alte cuvinte, cine nu e cu noi… afară! Curat libertate, toleranță, democrație, Dumnezeu să-l ierte pe Conu Fănică! Este aceasta o problemă marginală a societății românești, cariată de o mulțime de alte boli mai adînci? Corupție, prostie, incompetență, ticăloșie, orgoliu, minciună… Nu, nu este o chestiune de ignorat, pentru că, în loc să importăm din Europa valorile ei perene, ne cramponăm de chestiuni pasagere, de suprafață. 
Christian CRĂCIUN

USR s-a îmbogăţit cu încă doi câmpineni: Iulian Moreanu şi Diana Trandafir

Să ajungi membru al Uniunii Scriitorilor din România (USR) nu este ca şi cum ai intra în rândurile academicienilor, dar acest moment reprezintă, din orice parte ai privi lucrurile, o realizare importantă şi un scop pentru orice om de litere. Căci nu vorbim despre orice litere, înşirate la întâmplare de autorul lor, ci de litere fericit găsite sau create pentru a naşte cuvinte meşteşugite. Nişte cuvinte care să-i facă pe cititorii cărora le sunt adresate să aibă simţiri profunde, să aibă emoţii, să se transpună într-un alt spaţiu decât acela în care se găsesc atunci cand le citesc (nu vorbim aici, desigur, despre cărţile de critică literară). Condițiile pentru a fi admis în breasla scriitorilor cu recunoaştere naţională sunt cuprinse în Statutul USR, respectiv, cel puțin trei cărți publicate și câte cel puțin două cronici pentru fiecare carte, cu menţiunea importantă că aceste cronici/ recenzii trebuie să apară „în reviste literare prestigioase (de preferinţă, revistele editate de USR) şi să fi fost semnate de critici literari de valoare recunoscută pe plan naţional.” 
Începutul anului 2018 aduce în rândurile scriitorilor consacrați numele a doi câmpineni adoptaţi de acest oraş, dar care sunt legaţi de Câmpina mai puternic decât mulţi nativi câmpineni, persoane publice notorii ce se bat mereu în piept cu cărămida virtuţilor patriotismului local şi a dragostei curate pentru Cetate. Ne referim la poeta Diana Trandafir (pseudonim al doamnei Diana Marinache, profesoară la Școala Gimnazială „Alexandru Ioan Cuza” din Câmpina) și la prozatorul Iulian Moreanu (pseudonim al domnului profesor Gheorghe Ciocodeică, profesor de ştiinţe socio-umane la Liceul Teoretic „I. L. Caragiale” din Moreni, Dâmboviţa), admiși de curând în rândurile celei mai importante asociaţii profesionale a scriitorilor români din ţară şi strănătate, care numără astăzi aproximativ 3000 de membri. Având drept precursoare Societatea Literară Română, înființată în 1877 și Societatea Scriitorilor Români, fondată în 1908, Uniunea Scriitorilor din România a fost creată în forma ei actuală în 1949. Chiar dacă proza este considerată „regina literaturii” şi notorietatea lui Iulian Moreanu pare a avea cote mai înalte, îi vom prezenta pe cei doi scriitori într-o ordine ce nu ţine cont de vreo valorizare anume, ci doar de ordinea în care am primit la redacţie informaţiile solicitate, dublată de politeţea urmaşilor lui Adam datorată fiicelor Evei.

DIANA TRANDAFIR

Aşchia nu sare departe de trunchi

Diana Trandafir este o poetă remarcabilă şi deja remarcată în breasla literaţilor români. Fiica scriitorului şi criticului literar Constantin Trandafir probează cu asupra de măsură vorba populară conform căreia „aşchia nu sare departe de trunchi”. Diana Trandafir (care a publicat şi sub alte pseudonime: Thalia Mușat, Diana Vers) este născută în 1966, la Galați, dar din 1972 s-a mutat cu familia în orașul Câmpina. A absolvit în 1988 Facultatea de Litere (pe atunci numită „de Filologie”) a Universității din București. Apoi a devenit profesor de limba și literatura română la Școala „Al. I. Cuza”, Câmpina, unde a păstorit cu entuziasm, până în ziua de azi, zeci de generații de elevi. Din anul 1991 se numără printre membrii Cercului literar „Geo Bogza”, de pe lângă Casa de Cultură cu același nume, condus de scriitorul Florin Dochia. Din 2003 este membră a „Asociaţiei Scriitorilor Costache Negri”și a Societății literare „Prietenii lui Grig (Grigore Hagiu)”, din Galaţi, iar din 2015 devine membră a Societăţii Scriitorilor Prahoveni. La finele anului 2017 a fost admisă în rândurile Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bucureşti, secţia Poezie. 


Debutul şi consacrarea
A debutat cu poezie, în 1989, în „Evenimentul social și artistic” din Câmpina, iar editorial s-a exprimat pentru prima dată în anul 1991, când a semnat sub pseudonimul Thalia Mușat (în colaborare) două romane despre dictatură și adolescenţă, ambele apărute la Editura Porto Franco, Galați: „Jurnalul unei adolescente”-1991 și „Jurnalul unei fete naive”-1992. În 1996 a îngrijit edițiile „Scrieri. Dimitrie Cantemir” (Antologie, prefață, note biografice, repere critice)”, apărută la editura Porto Franco, Galați, precum și „Mihail Sadoveanu”, la aceeași editură gălățeană. Ca poetă îi apar volumele: „Translucide” (editura Vinea, București, 2011), „Poeme cu ceasuri și flori” (editura Premier, Ploiești, 2012), „Discurs în roșu și alb” (editura Tracus Arte, București, 2013), „Orașul suspendat” (Editura Fundațiilor Culturale Libra, București), „Fiica lui Abel” ( editura „Pleiade”, Satu-Mare), toate bine primite de critica literară. În 2014 publică volumul de proză scurtă „Anonima”, apărut la editura Fundația Culturală Libra, București. De asemenea, i-au apărut texte poetice în câteva volume colective, printre care: „Primăvara poeților”, „Maratonul poeziei”, „Antologia poeților de pretutindeni”. Pe site-urile de literatură, printre care și eCreator, Diana Trandafir trimite constant cronici şi studii critice. Are colaborări la mai multe reviste literare și de cultură, cum sunt: „Porto Franco”, „Evenimentul social și artistic”, „Acolada”, „Convorbiri literare”, „Familia”, „Ateneu”, „ProSaeculum”„Revista Nouă”, „Viața Românească”, „Oglinda literară”, „Contact internațional”, „Spații culturale”, „Urmuz”, „Poem caffe” (colaborări însumând texte poetice, proză scurtă, eseuri și cronici literare). A obținut premii atât pentru poezie, cât și pentru proză: Premiul pentru proză „Marin Preda”, premiu oferit de Consiliul Județean Teleorman (proza scurtă „Nastasia”), în anul 1991; Premiul „Cartea anului”, editura Porto Franco, Galați, pentru proză (pentru cele două romane mai sus menționate), 1992; Premiul „Cartea anului”, pentru volumul „Translucide”, oferit de Biblioteca Municipală „C-tin I. Istrati”, prin sprijinul Consiliul Municipal Câmpina (poezie), 2012; Premiul pentru proză al revistei „Cafeneaua literară”, Pitești, (proza scurtă „Arahnida”), 2013; Premiul „Cartea anului” al revistei literare „Porto Franco”, Galați, pentru volumul de poeme „Discurs în roșu și alb” (poezie), 2014; Premierea la „Concursul de manuscrise” (secția poezie) organizat de Consiliul Local Câmpina, pentru volumul „Orașul suspendat”, 2015. 


Talent înnăscut şi moştenit
În devenirea ei de creatoare a versurilor cu simţiri adânci, poeta recunoaşte că pasiunea pentru literatură a moştenit-o din familie: „M-am născut și am crescut printre cărți. Nu cred că se poate scrie literatură fără vocație și asimilare bogată de cultură. Și talentul are, evident, rolul său, însă acesta trebuie cultivat, dublat de lecturi serioase și de studiu. Nu este niciun secret că pasiunea lecturii vine din familie. Tatăl meu, criticul și istoricul literar Constantin Trandafir, mi-a fost și profesor la clasă, în cei doi ani cât am urmat cursurile prestigiosului Liceu „Nicolae Grigorescu” din Câmpina, mai apoi fiind elevă a Liceului „Nichita Stănescu”, Ploiești (pe atunci numit „C.D. Gherea”), la clasa de Filologie. De la vârsta cea mai fragedă, am îndrăgit literatura, din biblioteca valoroasă a liceului câmpinean eram practic nelipsită. Din păcate, la Ploiești nu am mai regăsit aceeași atmosferă caldă, care să îmbie la reverie sau la studiu, după caz. Tot la Câmpina am debutat ca poetă-elevă (prin clasa a VIII-a), la revista editată de profesorii liceului nostru, intitulată „Ani de ucenicie”. Era o adevărată emulație culturală pe vremea aceea, în ciuda restricțiilor și cenzurii comuniste. Mai apoi, în facultate, am participat la Cenaclul Literar „Universitas” din București, condus de Mircea Martin, un critic de prim rang și un adevărat formator de tinere talente, de la care am avut enorm de învățat. Am avut noroc de profesori foarte buni la Universitate (Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Mihai Zamfir, Dan Grigorescu, Boris Cazacu, Ion Rotaru etc). Scrisul a venit de la sine, mai întâi cu poezii ascunse în sertar, apoi cu proza publicată imediat după studenție”, ne mărturiseşte Diana Trandafir. 

Procedura admiterii în USR
În legătură cu procedura admiterii în USR, poeta ne explică următoarele: „S-a încetățenit în lumea literelor românești ca, la fiecare început de an, USR să primească noi membri. Această recunoaștere a meritelor unor scriitori are loc pe baza unor acțiuni mai ample, ce se desfășoară pe parcursul perioadei de întocmire și îmbogățire a dosarului de participare, moment ce culminează cu întrunirea, în luna decembrie a anului precedent, a unei Comisii de Validare, la București (la sediul USR). Primind girul unui juriu acreditat, bine informat, dosarele sunt selectate atent, ținându-se cont de câteva criterii destul de stricte. La întrebarea dvs legată de criteriile selecţiei mele în USR, pot răspunde că numeroasele recunoașteri critice (ale unor critici literari cu reputaţie care mi-au apreciat cărţile) au contat la întocmirea dosarului meu pentru admitere, atât prin greutatea celor care și-au expus opiniile, cât și prin notorietatea publicațiilor literare în care au apărut articolele menţionate. Am fost primită în Uniunea Scriitorilor (Filiala Poezie, Bucureşti) pentru cărţile publicate. Un membru este primit în USR dacă scrierile lui sunt apreciate de critica literară de prim rang. Abaterile de la acest principiu, dacă sunt, sunt aşa de rare, încât nici nu se poate crede că ar exista aşa ceva.“ 

Creaţia e cea mai impunătoare selecţie
Am întrebat-o pe interlocutoarea noastră de ce românii citesc tot mai puţin şi, de asemenea, ce crede despre faptul că, înainte de 1989, scriitorul român nu putea să scrie orice, trăind mereu sub presiunea cenzurii comuniste, iar astăzi, când e liber să scrie ce vrea, apar tot mai puține cărţi valoroase. Răspunsul ei nu s-a lăsat aşteptat: „Dacă cenzura se exercită din alte motive decât valoarea estetică, consider că este o mare calamitate. Dar niciodată nu-i corect să scrii „orice”, creaţia e cea mai impunătoare selecţie. Dacă astăzi poţi să scrii „orice”, nu-i un avantaj. Acest libertinaj lasă mână liberă mai ales celor fără aptitudini literare să scrie şi, din păcate, să tipărească. Efectul este o producţie submediocră ce face rău cititului, până la a se renunţa la această nobilă îndeletnicire. Lumea citeşte tot mai puţin şi din alte pricini, independente de literatură, le știm cu toții. Condiţia scriitorului adevărat depinde de mai mulţi factori, căci în primul rând nu sunt favorabile circumstanţele. De ce astăzi românii citesc tot mai puţin?  Nu doar românii citesc din ce în ce mai puţin. Intră în această categorie mediile subculturale. Cu cât o lume se află mai puţin în relaţie cu cartea, revista, jurnalul (poezia, proza, eseul etc.), cu atât mai mult devine pasibilă de obscurantism şi necivilizaţie. Dar explicaţia ar necesita expunerea unor elemente de sociologie, psihologie, culturologie, care nu își au locul aici. Mie îmi face plăcere să cred că mergem pe drumuri care se luminează. De aceea şi scriu și voi scrie cu plăcere şi încredere în literatură.” Despre proiectele sale de viitor, poeta ne spune că „ele există, dar nu se divulgă... Am și eu o astfel de superstiție, întâlnită des în rândul scriitorilor. Cred că dacă sunt expuse public, proiectele poate că nu se vor mai împlini. Vă asigur însă că voi scrie în continuare.”

IULIAN MOREANU

Câmpina adoptă şi câştigă

Prozator profund şi deosebit de talentat, Iulian Moreanu este una dintre cele mai fericite „adopţii” de care Câmpina a avut parte în ultima vreme. Originar din Moreni, scriitorul s-a aşezat temeinic în oraşul nostru nu cu mult timp în urmă, devenindu-i locuitor permanent doar din anul 2012. Maternitatea locativă a urbei de la poalele Muscelului a fost de bun augur, de vreme ce, după stabilirea domiciliului la Câmpina, romancierul a început să scrie mult mai intens decât o făcea înainte. Dintre cele nouă cărţi care i-au văzut lumina tiparului, numai pe prima a scris-o înainte de a deveni concetăţeanul nostru. De unde se vede treaba că aşezarea dintre Prahova şi Doftana poate fi considerată un magnet pentru oamenii de litere, un teren fertil în care rodesc adesea seminţele culturii. 


Un debut ca un duş rece
„Până acum am publicat nouă cărți, după un târziu debut în volum, cu Ruleta mincinoasă, în anul 2007. Cartea aceasta a fost un veritabil duș rece care m-a trezit la realitate, după o nepermis de lungă perioadă de «tăcere», mai ales după ce primisem premiul revistei Luceafărul, împreună cu Rodian Drăgoi, Adrian Dinu Rachieru și Carmen Francesca Banciu. Inexplicabil, „tânăra speranță” care eram atunci, cum mă considerau unii critici, s-a „oprit” brusc, probabil şi din cauza unor evenimente neplăcute din biografie. O oprire inexplicabilă pentru mulți (inclusiv pentru critici literari care aveau să mă re-descopere în anii din urmă), în timp ce „colegii” mei de generație (optzeciștii), precum și alți tineri ce încă băteau la poarta afirmării literare și-au văzut cu tenacitate de drum și și-au câștigat locul în literatura română de valoare, zonă în care eu nu am mai apucat să mă așez”, ne spune cel mai prolific romancier câmpinean al ultimilor ani. 
Debutul său literar, în sens publicistic, s-a petrecut în 1981, cu proza „Focul”, în revista „Luceafărul” din 1 august 1981. Iulian Moreanu a publicat proză scurtă în multe reviste, mai importante fiind: „Luceafărul”, „Amfiteatru”, „Suplimentul literar-artistic al  Scînteii tineretului”, „Viaţa Românească”, „Argeș”, „Antares”, „Literatorul”, „Litere”, „Revista Nouă”, „Axioma”. Înainte de a ajunge câmpinean cu acte în regulă, el era deja un scriitor cunoscut, fiind inclus în „Paginiliterare.ro” - Antologia Forumului European al Revistelor Literare, ediţia a II-a, 2008, Balcic, Bulgaria (cu proza „Instant portrait” – în dublă versiune: română şi engleză). A cochetat puţin şi cu genul eseistic în „Coexistenţa – Ecouri ale volumului lui Stephen Gill” (coordonator Olimpia Iacob), Editura „Timpul”, Iaşi, 2013. 


Opera şi premiile
Cărţi publicate: „Ruleta mincinoasă” (proză scurtă) - Editura „Refacos”, Moreni, 2007; „Cerbul însetat” (proză scurtă), Editura „Premier”, Ploieşti, 2012; „Febra” (proză scurtă), Editura „Premier”, Ploieşti, 2013; „Năvala norilor” (roman), Editura „Bibliotheca”, Târgovişte, 2014;  „Neguţătorul de vise” (proză scurtă), Editura „Fundaţiei Culturale Libra”, Bucureşti, 2014;  „Povestiri cu un copil” (proză scurtă), Editura Fundației Culturale Antares, Galați, 2015; „Iarna perfectă” (proză scurtă), Editura RAFET, Râmnicu Sărat, 2015; „EXIT” (roman), Editura „Fundației Culturale Libra”, București, 2016; „Năvala norilor” (vol. II), Editura „Bibliotheca”, Târgoviște, 2017. Valoarea operei sale este oglindită şi în premiile câştigate:  Premiul de debut, pe anul 1982, al revistei „Luceafărul”; Premiul „Cartea Anului”, pentru volumul „Cerbul însetat”, 2012, acordat de Consiliul Local Câmpina, Primăria Câmpina şi Biblioteca Municipală „Dr. C. I. Istrati”; Premiul „Cartea Anului” 2014, pentru proză -  volumul „Năvala norilor” -, acordat de Consiliul Local Câmpina şi Primăria Câmpina; Premiul „Alexandru Vlahuţă – proză scurtă”, pe anul 2012, acordat de Societatea Scriitorilor Târgovişteni, pentru volumul „Cerbul însetat”, apărut la Editura „Premier”, 2012; Premiul „Alexandru Vlahuţă – proză scurtă”, pe anul 2013, acordat de Societatea Scriitorilor Târgovişteni, pentru volumul „Febra”, apărut la Editura „Premier”, 2013; Premiul „Mircea Horia Simionescu” pentru roman, pe anul 2014, acordat de Societatea Scriitorilor Târgovișteni”, pentru romanul „Năvala norilor”, apărut la Editura „Bibliotheca”, 2014; Premiul „Alexandru Vlahuţă – proză scurtă”, pe anul 2015, acordat de Societatea Scriitorilor Târgovişteni, pentru volumul „Iarna perfectă”, apărut în anul 2015, la Editura „RAFET”; Premiul „Florica Cristoforeanu” pentru volumul „Iarna perfectă” – la cea de-a VIII-a ediție a Festivalului Internațional de creație literară „Titel Constantinescu”, organizat de Editura RAFET și Asociația Culturală „Renașterea Râmniceană”, 2015. 
Înainte de a fi primit în USR, Iulian Moreanu fusese cooptat în Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România şi în Societatea Scriitorilor Târgovişteni. 

La noi n-a existat „literatură de sertar”
„Mi-a plăcut dintotdeauna să citesc, deși până la terminarea liceului nu am avut propriu-zis o bibliotecă; citeam cărți în majoritatea lor împrumutate. În timpul liceului am înregistrat două creații la radio pentru o emisiune culturală pe care o realiza Dan Deșliu. Imediat după facultate am scris un roman şi l-am trimis la un concurs, dar nu putea apărea în epocă, din cauza tematicii. Din el am folosit o parte la începutul primului volum din Năvala norilor, iar un întreg capitol din acel roman respins a apărut acum doi ani ca proză de sine stătătoare în revista USR”, ne mărturiseşte romancierul. Legat de condiţia scriitorului de azi în comparaţie cu cea a scriitorului din comunism, Iulian Moreanu are păreri originale şi tranşante: „În comunism, scriitorul român putea să scrie ce voia, inclusiv „contra”, însă doar pentru el; eventual, să nu arate la nimeni. Ceea ce eu nu prea cred că au făcut mulți. Mai direct, eu nu cred că la noi a existat ceea ce se numește „literatură de sertar.” Bănuiesc că marea majoritate a cărților „curajoase”, tipărite după 1989 și scrise chipurile „înainte”, sunt antedatate. Dacă n-a fost așa, să fie păcatul meu!” 

Libera exprimare a dus la non-valoare
„Din păcate, după 1989 oricine poate să scrie orice, fără nici o „presiune” legată de calitate, măcar una minimă. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care nu am mai trimis nimic spre publicare, decât o proză la Literatorul. Valoarea cărților a scăzut la cote alarmante, frizând penibilul, au apărut dispute mai mult sau mai puțin serioase și nesusținute de idei, a început plata unor polițe… Și, pe acest fond de „liberă exprimare”, non-valoarea s-a extins, și s-a tot extins… și s-au înmulțit editurile care au publicat de-a valma, orice, fără nici o selecție (volume nici măcar corectate, fiind pline de tot felul de greșeli elementare), atâta timp cât „autorii” își plăteau cărțile și nu aveau nevoie de drepturi de autor (care au devenit o rara avis în cazul majorității editurilor). Legat de libertatea autorului, bine spunea Ana Blandiana în Istoria ca viitor: «A fi liber este, evident, și mai dificil decât a nu fi liber. Și, paradoxal, libertatea cuvântului diminuează importanța cuvântului; textele unui scriitor interzis sunt în mod fatal mai importante (pentru că sunt scump plătite) decât textele unui scriitor liber să spună orice îi trece prin cap». Acest citat spune multe. De ce citesc românii tot mai puțin? Să știți că și prin alte părți lucrurile stau tot cam așa, dacă nu cumva chiar mai rău. Tehnologia asta de „socializare” are, paradoxal, un  efect invers, de izolare a individului, de înstrăinare, de respingere a dialogului viu, de culegere a informației de la sursă. Nu știu, parcă cineva dorește ca oamenii să citească din ce în ce mai puțin (mă refer la cărți în general, nu doar la cărți-reper). Şi prin nu știu ce mijloace oculte realizează asta. Când aud pe cineva spunând că nu citește sau că nu-i place să citească, și o mai și spune cu gura până la urechi, mă apucă așa, o tristețe cumplită, mi-e mie o jenă teribilă, de-mi vine nu știu ce să fac, să mă refugiez în păduri. Apoi, din moment ce numărul „analfabeților structural” crește alarmant, e greu de crezut că aceștia vor mai avea „mijloacele” prin care să se apropie de o carte. Aș lăsa pe seama specialiștilor să dezbată și să explice fenomenul.  Rezolvarea problemei ține de niște decizii radicale, pe care parcă nimeni nu are curaj să le ia, ca să nu „deranjeze” pe nu știu cine de pe nu știu unde.  Închei totuși amintind de un „desuet” concept: puterea exemplului. Şi mă întreb: ce referențial cultural au tinerii noștri, începând chiar de la nivel de grădiniță și terminând cu restul structurilor școlare superioare? Nu se înțelege? Dau un indiciu: pamblică.”
Adrian BRAD

O premieră pentru Câmpina: primul târg cu oferte de muncă în Anglia

Indiferent dacă evenimentul are sau nu legătură cu ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, în perioada 10 – 11 februarie, la Casa Tineretului s-a desfășurat primul târg de joburi cu oferte de muncă pentru Anglia (și Țara Galilor). A fost o premieră absolută pentru Câmpina. Se vede treaba că economia britanică nu se va prăbuși după Brexit, așa cum prooroceau analiștii economici cei mai pesimiști. În weekend-ul trecut, câţiva români care lucrează în Anglia ca angajați ai unei firme engleze de recrutare de forță de muncă, Workforce People Solutions, i-au așteptat în foaierul lateral al Casei Tineretului, în special, pe câmpinenii care lucreză la Lemet (cunoscutul producător de mobilă) și pe ploieștenii angajați la firma Johnson Controls (fabricant de huse pentru scaune de automobile). 


Targetul recrutorilor avea legătură cu faptul că, în urma unor colaborari cu angajatori englezi, firma engleză de recutare a forței de muncă oferea peste 400 de joburi în trei domenii distincte: industria auto (vopsitori auto, pregătitori, tinichigii auto, polișatori auto, electricieni auto, tapițeri auto), industria mobilei (tapițeri, cusători huse canapele și textile, asamblatori schelet canapele, croitori, tâmplari – debitare lemn mobilă, operatori CNC) și domeniul sănătății (asistenți medicali, infirmieri, îngrijitori, în special pentru azilele de bătrâni din Anglia, oferta în acest domeniu fiind cea mai bogată: 300 de locuri). În cele două zile de desfășurare, au vizitat Târgul numeroase persoane dornice să lucreze într-o țară dezvoltată și civilizată, cum este Marea Britanie. Mai ales că în economia românească nu se simte nicio revigorare, iar pentru statele dezvoltate din Occident criza mondială începută în 2008 pe bătrânul continent și-a cam epuizat efectele. Duminică, în a doua zi, mai mulți solicitanți erau informați și instruiți în grup de un agent de recrutare, după ce primiseră toate informațiile necesare cu o zi în urmă, fiecare în mod individual. „Firma noastră este foarte serioasă, are opt ani vechime și este cunoscută prin  joburile legale pe care le oferă la orice târg de profil, prin seriozitatea și profesionalismul agenților săi de recrutare. Suntem a doua oară în România. Anul trecut am fost la Baia Mare, unde am avut rezultate foarte bune, astfel că roadele muncii noastre nu s-au lăsat așteptate. Anul acesta am venit cu oferte de muncă pentru zona de sud, iar în zona Câmpina – Ploiești avem oferte extrem de tentante și avantajoase pentru angajații de la Lemet și Johnson Controls. Practic, solicitantul care știe că are calificarea necesară depune un CV, iar noi îl vom contacta în următoarele săptămâni, după care va da probe de lucru, și dacă este bun, va fi angajat. Salariile pornesc de la 7,5 lire sterline pe oră (cât este minimul pe economie la englezi) și poate ajunge la 14-15 lire pe oră, în funcție de experiență, de calificare și de cât de bine vorbeşte aplicantul limba engleză”, ne-a declarat Adina Nicolae, șeful echipei de recrutori. 
Foarte important pentru cei care nu au putut, din varii motive, să aplice la acest târg pentru un job în Anglia, este faptul că în următoarele săptămâni pot lua legătura cu agenții de recrutare, care au dat o lecție foarte frumoasă despre felul civilizat în care se recrutează forța de muncă de către firmele occidentale de profil. Doritorii de joburi în Anglia care nu au participat la eveniment pot solicita orice fel de informații la telefoanele de contact: 0362.630.106 (număr de România), sau la 0044.1204.393.000 (număr de Anglia).   
Adrian BRAD

Bazinul de înot didactic, la un an de la preluarea în administrare de către CSC

Zilele acestea s-a împlinit un an de când Clubul Sportiv Câmpina a preluat în administrare Bazinul de înot didactic din vecinătatea terenului de fotbal sintetic de la Complexul Petrol. De când CSC a ajuns administratorul bazei de înot, lumea parcă este mai mulțumită decât era înainte de această schimbare. Înainte vreme, piscina acoperită fusese administrată de firma ploieșteană Gercom Business, a cărei activitate a nemulțumit o parte din membrii Consiliului Local, care nu au fost de acord cu participarea inițială a municipalității în această asociere: o participare mare la pierderi și mică la câștiguri. Programul cu publicul începe la ora 10.00 și se termină la ora 22.00 – în timpul săptămânii, adică de luni până vineri. În week-end programul se termină la ora 19.00 și începe tot la ora 10.00.


 „Cluburile de înot funcționează de la ora 6.00, o oră matinală, atunci se deschide bazinul, pentru că nu avem cum să ne descurcăm altfel şi numai așa putem să-i mulțumim pe toți. De fapt, copiii legitimați la aceste cluburi și părinții sau însoțitorii lor vin de la ora 5.45,  ca să aibă timp să se echipeze. Sportul de performanță cere sacrificii. Copiii care fac înot de performanță se pregătesc până la ora 8.00, ca să aibă timp să ajungă la școală”, spune Adrian Stoican, preşedintele CSC. „De la ora 20.00 la ora 22.00 accesul este rezervat tuturor celor care vor să înoate şi să se relaxeze după o zi de muncă, iar cluburile nu mai au voie să folosească bazinul în acest interval de timp.  Rezervările culoarelor se fac prin programări afișate pe site-ul sau pagina de facebook a clubului. CSC folosește la bazin cele mai bune substanțe chimice, atât la curățenie, cât și la întreținerea apei. Cu ajutorul a trei substanțe cu care o tratăm,  apa rămâne tot timpul curată, la această claritate contribuind și filtrele de nisip, dar și faptul că este permanent recirculată. Profesorii de înot de la cluburile sportive şi în general toţi cei care vin la bazin sunt foarte mulțumiți de condițiile oferite. Nu puţini sunt cei care ne-au felicitat pentru modul în care administrăm bazinul. Cea mai grăitoare dovadă a condițiilor bune în care se antrenează tinerii sportivi este faptul că mulți dintre cei care activează aici au devenit campioni și vicecampioni naționali”, mai spune profesorul Adrian Stoican. 
Adrian BRAD

Critica restaurării Castelului „Iulia Hasdeu” într-o carte de Tia Şerbănescu

Am o veche simpatie pentru Doamna Tia Şerbănescu. Bref. Iată de ce, întâmplându-mă la Târgul Gaudeamus la lansarea unei cărţi a Dumneaei, m’am aşezat la coada lungă, ce s’a format imediat după presentare, aşteptând cu pacienţă să’mi vină rândul la un autograf. 
N’am luat’o ca pe o carte de căpătâi. Alte cărţi căutam eu. Şi, în speranţa ca vreunii dintre cititori să mi le poată dărui, vinde, oferi la schimb sau împrumuta, le însemn aici, cu rugămintea să’mi scrie la Ploeşti, B-dul Bucureşti 5 D. Sunt, de fapt, ediţii diferite din drama lui B. P. Hasdeu, Răsvan şi Vidra. Iată-le: Editura Hyperion, Craiova, 1999; Ed. Herra, Bucureşti, 2000; Ed. Regis & Atlantis Group, Buc., 2000; Ed. Albatros, Buc., 2001; Ed. Cartex 2000, Buc., 2003; Ed. Tritonic, Buc., 2002; Ed. Litera, Chişinău, 2003; Ed. Gramar, Buc., 2004; R.V. + Ion Vodă cel Cumplit, Litera Internaţional, Buc., 2009 şi 2012; B. P. H., Pagini alese, Buc., Prietenii cărţii, 1997.  (Desigur că’mi pot fi semnalate şi alte ediţii.) Amestecată în avalanşa de cărţi de acasă, am dat de ea acum şi, prins de febra lecturii, cât pe ce să pierd Anul Nou. Trântind uşa. Numele cărţii. Trântind uşa – Cristian Pătrăşconiu în dialog cu Tia Şerbănescu, Humanitas, Buc., 2016. 


Ca să nu pierdeţi şi Dumneavoastră vreo sărbătoare importantă, n’am să v’o repovestesc toată ci, am să spicuesc numai. 
Născută Oprea şi botezată Ecaterina, în Sărăţeni, Ialomiţa, înfiată la 4 ani Şerbănescu, în Bucureşti, şi căsătorită Iftime, Tia Şerbănescu a învăţat de mititică să citească, pe ziarele casei, „Informaţia Bucureştiului” şi „Sportul popular”. A trecut şi la cărţi. „Citeam, citeam, citeam. Un fel de stahanovism al lecturii.” Într’o vacanţă, în lista de lecturi s’a ivit Marin Preda, cu Moromeţii. Citindu-l pe Preda, „deodată a avut loc un declic. Ca o iluminare.” „În Moromeţii era un univers pe care îl ştiam foarte bine, de la ţară. Ştiam cum vorbesc; urechea mea a identificat imediat sunetul de acolo. Totul era plauzibil şi perfect verosimil, exact cum ştiam că este acea lume. Şi, în acelaşi timp, era altceva. Ceva în plus. Ei bine, acest ceva în plus m’a trezit, m’a schimbat deodată şi, din acel moment, am început să citesc altfel. Să fiu mai exigentă şi să înţeleg că nu tot ceea ce citeşti este literatură. În Moromeţii am găsit literatura.” Preda „şi alţi scriitori mi-au deschis larg porţile literaturii. Şi, mai mult, mi-au deschis uşa revelaţiilor literare şi a adevăratului talent. De aici şi celelalte bucurii literare; fiecare carte bună sau fiecare autor bun e o lume care îţi aduce o bucurie aparte. Mă întreb cu groază cum ar fi fost viaţa mea dacă aş fi fost analfabetă, dacă aş fi rămas la ţară, dacă n’aş fi cunoscut imensele bucurii pe care ţi le poate aduce literatura?” 
I-a plăcut mult să seducă la şcoală. Scenă antologică, din mitologia spargerii cojii oului copilăriei şi a ieşirii în cerul liber al intelectualităţii: „fără să spun nimic acasă – că muream de drag să merg la şcoală, să citesc cărţi, să intru în clasă – m’am dus la şcoală. Mi-am pus rochiţa aia cea bună – singura! – şi am ajuns la şcoală. Pâş-pâş, am ajuns în curtea şcolii, pe 15 Septembrie. Am văzut careul, am văzut copiii aşezaţi în şir, m’am dus frumos-frumos şi m’am aşezat la coada la care am văzut că era clasa I-a. Pe urmă au intrat în clasă; eu, după ei! Când am ajuns – erau scăunele şi băncuţe pe vremea aia – m’am aşezat pe un scăunel, în fundul clasei.” Tragedie. Întrebată de vârstă – 5 ani şi 10 luni! – a fost trimisă să se mai joace un an.
În anul următor, însă, a „avut noroc de o învăţătoare excepţională, D-na Elena Stoicovici, care iubea copiii. Invita câte cinci copii, cei care învăţaseră bine în săptămâna respectivă, la ea acasă, în str. Valeriu Branişte nr. 5 bis (n’o să uit niciodată adresa asta), unde, însoţiţi de un părinte, eram trataţi ca nişte oaspeţi de seamă, cu prăjituri de casă, cu compot. Îţi dai seama că  toţi voiam să ajungem acolo cât mai des. Am ţinut legătura cu învăţătoarea mea până s’a stins din viaţă.”
La Liceul „Mihai Viteazul”, profesoara de Limba română, din primul an, Paula Litman, „pasionată de ceea ce făcea”, a venit într’o zi, când nu mai era la clasa Tiei, cu un gest foarte rar: „Ia-ţi servieta, chiuleşti la ultimele două ore – dacă iese scandal, vorbesc eu la cancelarie – şi hai la Universitate, că vorbeşte George Călinescu despre Eminescu”. Amfiteatrul Odobescu era arhiplin. „Noi, pentru că am ajuns mai devreme, am prins locuri în al treilea rând; pe urmă, când am fost studentă, acolo am stat mereu.”
În Facultate a avut o promoţie „foarte bună: eram interesaţi doar de literatură; trăiam literatura, trăiam pentru literatură. Ne bucuram de fiecare carte frumoasă pe care o citeam, ne bucuram de fiecare carte pe care o găseam.” Între colegi, Dorin Tudoran – coleg de an şi la „L.M.V.” –, Ioan Alexandru, soţii Adrian Păunescu şi Constanţa Buzea, Florin Manolescu. Şi şapte mititei, nevăzuţi, neauziţi, neînscrişi în cataloage „timp de cinci ani – între 1963 şi 1968”, figurând doar „în «anexele» secrete. Lucrau în străinătate, la DIE pesemne, şi în timpul acesta Statul le asigura diplome de studii superioare. Nihil sine DIE.”  
A absolvit cu media 9,40. „Toţi cu 10 erau de la Cluj şi de la Iaşi.” Comisia guvernamentală de repartizare i-a dat postul de la „România liberă”, neafişat, „aranjat” pentru un coleg cu „o medie mult mai mică”. La ziar, după două trântiri de uşă, „intrate în folclorul redacţiei” – de unde şi titlul cărţii – şi un memoriu la Comitetul Central (dar „să nu mai trântiţi uşa”[redactorului-şef], a sfătuit’o activistul care l-a resolvat), abia a fost acceptată. Repartisată la Secţia externe, după doi ani a trecut la Cultură, unde şi-ar fi dorit de la început.

Foto: www.forbes.ro
Viaţa din redacţie este pentru curioşii care vor să-şi bage degetele în recuzita de dincolo de cortină. Vor găsi torturi adevărate, şi nu mămăligi unse cu creme îndoelnice. „România liberă”, cu tirajul ei de un milion de exemplare, era primul ziar după „Scînteia” (două milioane tiraj), şi mai puţin înţepenită decât aceea. Nu lipseau nici aici odaliştii întrecuţi să ia locul din faţă. Unul din ei, Ion Pavelescu – „megafonul partidului”, în visiunea Europei Libere – ţiitor al învăţămîntului politic şi scriitor de editoriale „cu greutate”, a fost autorul unei metafore monumentale, culeasă cu aldine la un 23 August: „Comuniştii, aceşti torţionari ai clasei muncitoare”, crezând „că «torţionar» înseamnă «a fi purtător de torţe». Şi aşa a apărut în ziar.” Pentru că „nimeni, în fluxul de atunci al numărului respectiv, nu ştia ce înseamnă torţionar.” (Sau, se prefăceau.) 
Ce era deasupra, era şi mai şi. De pildă, ministra Culturii, Suzana Gâdea. Ea l-a întrebat pe Andrei Paleolog: „Mata cine eşti?” „Sunt Paleolog, tavarăşa ministră.” „Te-am întrebat cum te cheamă, nu ce meserie ai!” Sau: „Cum te numeşti mata?” „Sunt poetul Ion Gheorghe.” „Eşti rudă cu tovarăşul Ion Gheorghe Maurer?” Din lunga antologie – „sunt mai multe întâmplări faimoase în epocă, în centrul cărora s’a aflat Suzana Gâdea” – Tia Şerbănescu narează câteva despre această satrapă culturală, „vestită pentru cum măcelărea planurile editoriale. Spre exemplu, dacă în planul unei edituri scria Arhanghelii, 2 volume, tăia cu pixul un volum. Ajunge unul. Sau, dacă era trecut un roman clasic de 350 de pagini, tot aşa, tăia cu pixul o sută de pagini, pentru economie, replicându-le directorilor de editură: «Vorbiţi cu Rebreanu ăsta să mai taie».”
De vorbit, vorbeau şi cei de la ziar cu scriitorii, dar cu aceia în viaţă. La momente mai speciale, Boris Buzilă, şeful Secţiei Cultură, apela la Zaharia Stancu. Stancu îi da „câte o jumătate de filă, şi Buzilă îl întreba la telefon: «Maestre, dar pot să vă adaug, aşa, o propoziţie, ca să o aducem un pic în actualitate?» «Poţi să-mi atribui orice, numai Luceafărul să nu mi-l atribui!»”  Sau, „Zoe Dumitrescu-Buşulenga, de pildă, de câte ori i se cerea «contribuţia» la zilele aniversare, începea prin a riposta: «Da’ conu’ [Octavian] Paler [redactorul-şef] de ce nu scrie? Ne lasă pe noi să ne compromitem şi el stă liniştit şi-şi scrie cărţile». După care rîdea, ca şi cum ar fi glumit, să nu se alarmeze interceptările.”
Interceptări de care se fereau cam toţi. Dan Hăulică i-a telefonat să treacă pe la „Secolul XX”, unde i-a „spus – desigur, pe ferite, ieşind pe coridor, aproape conspirativ, ferindu-se de microfoane, codat – că mă roagă mult, dacă pot, să încercăm să publicăm nişte articole despre Muzeul Satului, fiindcă aflase că «ăştia» i-au pus gând rău muzeului; vor să-l desfiinţeze şi în locul lui să-i facă o reşedinţă lui Nicuşor Ceauşescu. «Trebue să salvăm Muzeul Satului. Nu poţi să te duci să faci interviuri pe acolo, orice, numai să fie sgomot despre el?» Şi m’am dus şi am făcut.” Încât devenise „un fel de «ataşată» sau de «detaşată» la Muzeul Satului. De câte ori aveau un simposion, ceva, eram acolo. Scriam şi publicam ori de câte ori era posibil. Am scris mult în acea perioadă despre Muzeul Satului. Şi la un moment dat m’a sunat domnul Hăulică şi mi-a mulţumit, fără să spună mai mult la telefon. Într’adevăr, nu s’a mai întâmplat nimic, nu s’a mai desfiinţat.”
A scris şi despre Muzeul Hasdeu. Nu i s’a publicat. Cenzurată de Tamara Dobrin.
Aici o părăsesc puţin pe D-na Tia, bizuindu-mă pe mine.
Elev, la Liceul „I.L.Caragiale” din Ploeşti, şi muzeograf al Domnului Profesor Nicolae I. Simache, faţă de memoria căruia păstrez un respect nemărginit, nu am părăsit nicicând învăţătura – perorată şi la Dirigenţie – către fiii săi Teodosii: „Să gândiţi cu capetele voastre!”. La ultima ieşire în public a Domniei Sale, la reinaugurarea Muzeului Judeţean de Artă, în Noembrie 1971, în fosta Prefectură Prahova (cumpărată în 1910 de la Ghiţă Ionescu; chestia cu donaţia lui Ionescu Quintus e o escrocherie postdecembristă), l-am auzit prima dată pe D-l Iulian Antonescu – acum nume de Muzeu Judeţean la Bacău – Director al Direcţiei Muzeelor din Ministerul Culturii. Om potrivit, la locul potrivit. Aveam să-l revăd după aceea în mai multe rânduri. Îl văd şi acum îngenunchind în faţa statuii lui Isus Hristos, din donjonul Castelului Iulia Hasdeu, întors puţin (cu precauţia de rigoare, avizat că în fiecare instituţie de cultură era un securist sau cel puţin un colaborator al Securităţii) spre portretul lui B.P.Hasdeu de Nicolae Grigorescu, pentru transferul căruia îşi dăduse viza, din partea Ministerului, câţiva ani după moartea Profesorului Simache: „Ştiam eu, când i l-am împrumutat lui Simache, că n’o să se mai întoarcă niciodată la Bacău!”. La reciclările pe care le făceam, cincinalic, la Centrul Special de Perfecţionare a Cadrelor (din arealul Culturii), ne reamintea, de fiecare dată, că „fiecare muzeu este o problemă, un caz unic”. Iar la Muzeul Hasdeu aveam mai multe probleme. Aşa că, la ultimele reciclări antedecembriste, mi-am luat ca teme de museografie, tocmai din aceste probleme.
Una dintre ele era aceea „tabu” a spiritismului.
Adusesem de câţiva ani, de la Academia Română, arhiva spiritistă a lui B.P.Hasdeu şi şedeam cu ea neînregistrată în inventarul Muzeului. Fiindcă nu mi se dăduse voe. Astfel că am propus subiectul, arzător pentru mine, Asupra ultimei părţi a vieţii lui B.P.Hasdeu, în lumina arhivei sale spiritiste de la Câmpina. Deşi, după cum am văzut la Doamna Tia, însuşi capul Ministerului (sau capa, cum ar fi zis Ion Pavelescu) practica spiritismul, ba cerea şi directorilor de edituri să-l practice, inimoasa Domnişoară Ileana Crăciun, şefa noastră de grupă din partea CPCS, a sărit imediat: „Vai de mine, Onea, vrei să sburăm amândoi din cultură?” „Tocmai Dumneavoastră, Domnişoară, urmaşa lui Darwin (era profesoară de Biologie) vorbiţi aşa? Ce poate să iasă? Să-l tratez întâi. Am acceptat adineaori să renunţ la Alexandru Hasdeu (Alexandru Petriceicu Hasdeu între contemporanii săi români, admis întâi. Când a aflat că Alexandru era din Basarabia, m’a chemat la Bucureşti. Să-l schimb. L-am susţinut mai târziu, în Sesiunea pe care, la rugămintea mea, Academia Română a dedicat-o, la Câmpina, în Decembrie 1986, împlinirii a 175 de ani de la naşterea lui Alexandru.) Pe ăsta nu-l mai schimb.” „Da, da’ cine crezi că o să-mi aprobe mie un astfel de subiect, când o să citească cuvîntul «spiritism»?” Avea şi dânsa dreptatea Dumneaei. Până la urmă am mai lăsat şi eu, şi am convenit şi am rămas la titlul: Asupra ultimei părţi a vieţii lui B.P.Hasdeu, în perspectiva reorganizării expoziţiei de bază din Muzeul memorial de la Câmpina. Redactată, lucrarea mea se va dovedi o adevărată teză de doctorat.
Lucrările erau susţinute de noi, museografii, în mici Sesiuni ştiinţifice, fie la sediul Comisiunii Monumentelor Istorice, din strada Ienăchiţă Văcărescu, din apropierea Patriarhiei Române, cum s’a întâmplat în Decembrie 1980, fie la Muzeul Literaturii Române, din Bulevardul Dacia, cum a fost în Octombrie 1987.
La prima sesiune, lucrurile au decurs cum mă aşteptam. Plus ceva emoţii în partea Centrului de Perfecţionare. Dovadă că Certificatul de absolvire, semnat de directorul Florian Banc şi de Profesorul Radu Florescu, conducătorul programului, mi-a fost eliberat în „anul 198”, pe vremea lui Septimius Severus, „luna decembrie, ziua 30”. Noroc că mai sus scrie, tipărit şi manuscris, că „Tov. ONEA OCTAVIAN, încadrat în funcţia [de] muzeograf, la M.J. Prahova (B.P.Haşdeu), judeţul Prahova, A absolvit în anul 1980 programul de perfecţionare a pregătirii politico-ideologice şi profesionale în specialitatea muzeologie literară şi memorială, desfăşurat sub forma cursuri, lucr[are] pers[onală] şi activ[ităţi] practice, cu durata totală de 3 ani.”
Notez că anul 1980 a fost un an bun. Atunci, după o plenară a Comitetului Judeţean de Cultură şi Educaţie Socialistă Prahova, la care participase şeful Cancelariei Comitetului Central, Ţintea, şi în care fusesem salvat de bunul Domn Iulian Antonescu, representantul Ministerului – „Dar de ce să-l pedepsim pe muzeograful Octavian Onea, care a salvat arhiva şi cărţile, şi nu pe aceia care le trimiteau la topit ?!” – arhiva spiritistă a lui B.P.Hasdeu şi cărţile (unele din Castelul Iulia Hasdeu, sau din Biblioteca Regelui, dar şi altele) au putut fi, în sfîrşit, după un cincinal bătut în cap, inventariate. 
Nu în Registrul general, dar, oricum, în registre tip. În care figurează şi acum. Şi, ca intermezzo, că, în acea vară, venise să facă un reportaj, ziaristul Mihai Pelin, de la „Flacăra”. Înainte de a începe el cu întrebările, i-am spus că îi sugerez eu un subiect. Şi m’am apucat să-i povestesc. Iar el să-şi noteze în agendă. Că, în 1973, inginerul Ştefan Petriceicu Haşdeu a obţinut, de la Primăria Câmpina, un certificat de moştenitor pentru Cavoul familiei B. P. Hasdeu din Cimitirul Belu din Bucureşti. Că acum a cerut extinderea certificatului şi asupra Castelului Iulia Hasdeu. Şi i-am turuit eu, zi de vară până’n seară, că era cât pe ce să nu’i ajungă agenda. Şi după ce am sfîrşit, m’a rugat să-i fac un resumat de 3 file şi jumătate, dactilografiate la două rânduri, ca o pârtie în noianul acela. I l’am trimis şi l-a publicat, la sfîrşitul anului, în „Almanahul Flacăra 1981”, Mai sunt locuri în Cavoul Hasdeu?. A urmat un şir de reclamaţii – le ştiu, pentru că furnizam ziarului contraargumentele – şi, pentru că Adrian Păunescu nu i-a dat dreptul la replică, Ştefan Haşdeu s-a dus la Ion Gheorghe Maurer. „Sunt nepotul marelui Bogdan Petriceicu Haşdeu” şi ce i-o mai fi spus. Maurer l-a primit. Şi a sunat-o pe Tamara Dobrin, vicepreşedinta CCES. „Să vină îndată cu o reclamaţie scrisă.” T.D. a scris o rezoluţie pe reclamaţie şi a trimis-o la CJCES Prahova. Şi l-a sunat şi pe Ion Traian Ştefănescu, atunci secretar cu propaganda la Comitetul judeţean de partid. 
Am fost chemat la Comitetul Judeţean de Cultură. Mi s’a arătat reclamaţia – „Băete, să nu zici că asta e de la noi” – şi am citit şi rezoluţia: „Să fie cercetat sever şi pedepsit exemplar muzeograful Octavian Onea, care a scris” etc. şi, după ce am răspuns cu capul, mi s’a cerut să fac o informare de o pagină şi jumătate pentru tovarăşul I. Tr. Ştefănescu. Am făcut una de 32 de pagini dactilografiate. Când a văzut’o, D-l Bădulescu a coborît cu mine la I.Tr. Ştefănescu şi m’a lăsat cu şeful de cabinet. Secretarul a citit toată istoria aceea cu procesele moştenirii lui Hasdeu şi m’a întrebat dacă mai am ceva de adăugat. Am zis că, dat fiind interesul Statului, stărui să fie anulat Certificatul de moştenitor, chiar dacă s’au scurs şapte ani de eliberarea lui. Şi, după ce, chemat, Hugo Doljan, şeful Oficiului juridic, l-a lăsat mască – „Nu se mai întoarce roata, tovarăşe secretar!” – de l-a expediat cu un gest din înceheetura mâinii, mi-a cerut să-i duc şi tovarăşei Tamara Dobrin o jumătate de pagină, că ea nu citeşte mai mult. Am scris opt. M’am dus la Minister. Am trecut întâi pe la D-l Iulian Antonescu. Le-a citit, cu finalul lor triumfător: „Şi atunci, cine să fie pedepsit exemplar, muzeograful Octavian Onea, care apără patrimoniul naţional?, sau Ştefan Haşdeu, care a furat din Arhive?” (sustrăsese de la Tribunal testamentul olograf al lui B.P.Hasdeu şi-l vînduse Muzeului Literaturii Române, în 1960, cu 6.000 de lei) şi a coborît şi D-lui cu mine, la mezanin.
În dreptul uşii Tamarei Dobrin, s’a oprit. „Ia stai! Tamara’i o nebună! Chiar dacă ai dreptate, o să te ţină minte! Mai bine hai cu mine la bufet, să-i iau o ciocolată! După aceea întoarce-te la Câmpina, şi n’o să te mai deranjeze nimeni pe tema asta.” Şi aşa a fost.
Am reluat tema ultimei părţi a vieţii lui Hasdeu, cu titlu cu tot, la absolvirea Universităţii de partid de 4 ani de la Câmpina, ca lucrare de diplomă. Ştiam că va trebui să trec şi prin filtrul local. (Aşa, cu titlu personal, dacă ştie cineva unde se află arhiva zisei universităţi?, m’ar interesa să arunc o privire în ea.)
În urma susţinerii celor două lucrări – ele nu au fost chiar identice – situaţia anterioară, foarte încordată, în spiritul iepocii, s’a detensionat. Iar în cele două Tematici de reorganizare a expoziţiei de bază a Colecţiei [nu se mai chema Muzeu memorial] de istoria culturii „B.P.Hasdeu” din Câmpina, redactate de mine în 1985 şi 1986, cele trei ediţii ale cărţii sale spiritiste, Sic cogito. Ce e viaţa ? Ce e moartea ? Ce e omul ?, apărute în 1892, 1895 şi 1907, au rămas neatinse. Este drept că, prin adresa nr. 779 / 25 nov. 1985, cu care a fost returnată, întâia, Complexului Muzeal al Judeţului Prahova, CJCES Prahova făcea observaţia: „Capitolul «Haşdeu arhitect» poate lipsi din tematica propriu-zisă, fiind suficient dacă pe panoul de la intrare, referitor la istoricul monumentului se menţionează că el a fost făcut după planurile savantului.” Dar eliminarea acestui capitol, care cuprindea desenele schiţate ale lui B.P.Hasdeu pentru planul Castelului, 3 Septembrie 1893 (inv. 244 Mss H.), portalul de piatră şi bolta unei ferestre, 2 Octombrie 1895 (471 Mss H.), poartă de fier şi perspectivă la intrarea laterală dreapta (682 Mss H.), pictura murală din donjonul Castelului, 20 Decembrie 1896 (1407 Mss H.), toate din arhiva spiritistă, şi scrisoarea din 2 Ianuarie 1906, a Societăţii Arhitecţilor Români, semnată de Preşedintele ei, Ion Mincu, prin care-l invită pe membrul onorific B.P. Hasdeu la adunarea plenară, poate fi corelată şi cu absurdul iepocii şi comandamentul gând-faptă al suturii Tamara Dobrin – Călin Hoinărescu, care tocmai se cimentase. Deocamdată, comandamentul acela era într’o umbră deasă, de nepătruns pentru mine. Chemându-mă la Ploeşti, inspectorul Mircea Todiraşcu, redactorul adresei CJCES (tm/dl.), a adăugat, în prezenţa trioului Directoare Complex – secretară BOB – şefă de secţie, că trebue făcută o cameră Nicolae Ceauşescu (!). 
Au urmat multe zile chinuite şi nopţi cu insomnii cumplite. Nu vedeam nici decorul, deşi cunoşteam Castelul cameră cu cameră şi centimetru cu centimetru. În donjon, Statuia lui Hristos dată jos – dar postamentul ei, din plăci de fier, rămas neatins –, cerul ceruleum dat jos şi îngerii isgoniţi din el (o, cât de bine ar fi dat albastrul lui optimist, de nu s’ar fi împiedicat de umbra îngerilor!), Dumnezeu desfiinţat din veghea Sa înaltă. Şi o nouă Facere şi cerul roşu, din care se năşteau alte lumi şi... Un nou demiurg ? Dar mai bine că nu l-am văzut. Bine că Dumnezeu mi-a legat atunci minţile.
Într’o zi binecuvîntată, am găsit resolvarea „camerei” Ceauşescu. Cum tematica începea „În curte”, cu bustul lui B.P.Hasdeu, am pus întâi o Placă comemorativă: „Am poposit în castelul care adăposteşte Muzeul memorial «B.P.Hasdeu» pentru a omagia” etc. Nicolae Ceauşescu, 11 Mai 1967.
Pe urmă totul a mers strună. Tematica, dactilografiată PLOEŞTI, 1986, şi-a urmat cursul.
Sesiunea din Octombrie 1987 (reciclarea a durat de Luni 19 până Sâmbătă 24), de la CSPC, s’a ţinut în Rotonda MLR. Mi-am propus să desvălui infernul în care se afundase Restaurarea Castelului Iulia Hasdeu din Câmpina. Lucrurile merseseră atât de departe, încât se ajunsese la defăimarea şi la răsturnarea credinţei în Dumnezeu a lui B.P.Hasdeu. Lucrările se văd şi acum pe pereţii Castelului, şi nu e nevoe de tălmăciri. Se cuvin, însă, două desluşiri.
Se cunoaşte febra demolării edificiilor de tot felul şi din toată ţara, de care fusese cuprins Ceauşescu în ultima parte a tiraniei sale. Reacţiilor externe, stârnite de această neînchipuită barbarie, li s’a opus Studiu[l] privind determinarea specificului tradiţional din diferite zone ale ţării în scopul conservării şi valorificării acestuia prin proiectarea tipizată de locuinţe şi clădiri social-culturale. Beneficiar: I[nstitutul] C[entral de] C[ercetare,] P[roiectare şi] D[irecţionare în] C[onstrucţii] Bucureşti. Şef proiect: arh[itect] C[ălin] Hoinărescu (care era şi şeful proiectului de restaurare a Muzeului Hasdeu). Aşa s’a ajuns ca Tamara Dobrin – dublă vicepreşedintă a Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste [Ministerul Culturii] şi a Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste, al cărei preşedinte era Ceauşescu – să semneze condica (expresia nu’mi aparţine) la Ploeşti, la Institutul de Proiectări Prahova, unde lucra Hoinărescu. În atare situaţie, cine se mai putea înţelege cu arhitectul? Mulţi tremură şi azi în faţa lui şi-i atribue proiecte şi contracte, deşi, prin tencuirea faţadelor având plastică bizantină, el distruge ireparabil monumentele feudale româneşti. În Castelul Iulia Hasdeu, repet, concepţia sa se vede şi azi: în locul cerului plin de îngeri şi de speranţă, vegheat de ochiul lui Dumnezeu – spre care se înălţa Isus, Fiul Său – stă acum Iadul roşu cărămiziu!


Doar atât am putut să fac: profitând de Sesiunea Academiei Române, dedicată împlinirii a 150 de ani de la naşterea lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, ţinută intempestiv la Casa Tineretului din Câmpina, la 9 Iunie 1988 (după aniversarea din Mai, din Sala cu coloane de la Moscova!), cu o seară înainte l-am rugat pe sculptorul Alfred Dumitriu să recondiţioneze puţin Statuia lui Isus Hristos. Pe care, dimineaţa, am urcat’o din nou la locul ei. După sesiune, oaspeţii, în frunte cu Radu Voinea şi Ştefan Pascu, Preşedintele şi Vicepreşedintele Academiei, afară de Primul secretar al judeţului, Frăţilă, care s’a întors glonţ de la uşă, fără a’i trece pragul, au vizitat Castelul. Şi s’au manifestat pentru rămânerea Statuii lui Hristos la locul ei. Dar asta se va întâmpla hăt!, după mai bine de şapte luni de la Sesiunea de la MLR.
Cu două luni înainte de Sesiune, contestasem substituirea picturii lui Hasdeu, substituire avizată de Consiliul Culturii, trimiţând un lung memoriu (Direcţiunii Complexului Muzeal al Judeţului Prahova şi, spre ştiinţă) Tamarei Dobrin, împreună cu o scrisoare a arheologului Ion Horaţiu Crişan, datată „Câmpina, 25 August 1987, la a 80-a aniversare a morţii lui B.P. Hasdeu” (scrisoarea D-lui Crişan am publicat-o în „Verva”, Anul I, nr. 3, 1990, p. 3). Cum, Laurenţiu Ulici şi Dinu Kivu, redactori la „Contemporanul”, în vizita pe care o făcuseră la muzeu, tot în August, îmi promiseseră sprijinul, am încheiat: „Adaug că prestigiosul organ săptămânal al Consiliului Culturii, Contemporanul, s’a oferit să facă publică discuţia noastră, pentru a audia astfel cât mai multe opinii.” Gaz pe foc. Neprimind răspuns, am dus la „Contemporanul” articolul Cum vreau eu, sau Hasdeu? A fost scos din pagină de Tamara Dobrin. Laurenţiu, vechi coleg de liceu (cu Octavian, fratele său, fusesem coleg de clasă şi chiar de bancă), m’a chemat să’mi arate şpaltul. Nu m’am dus. Poate mi l’ar fi dat. Acum ar fi fost o piesă de muzeu. (A apărut în „Verva”, Anul I, nr. 1, Februarie 1990, pp. 6, 5, şi nr. 2, Martie 1990, pp. 4, 3). 
I-am căutat apoi pe membrii Comisiei de avizare din CCES. Articolul a fost citit de D-nii Alexandru Efremov şi Răzvan Theodorescu. Ultimul s’a arătat foarte indignat şi hotărît să vorbească cu Tamara Dobrin. După câteva zile, s’a desumflat.
Am încercat să blochez executarea picturii, montând, la baza donjonului, două sobe monumentale, albastre, adosate pereţilor dintre altar şi cele două biblioteci cu rafturi de metal. Într’o zi, m’am trezit cu secretara cu propaganda a Comitetului judeţean PCR, cu preşedinta CJCES şi cu directoarea Complexului muzeal. Nu le mai văzusem niciodată împreună, pe toate trele. Mi-au spus că dacă nu dărâm sobele, până se întorc ele de la Breaza sau nu ştiu de unde, sbor, mă dau afară imediat! Le-am demontat cu mâinile mele, gândindu-mă că dacă sbor, Hoinărescu şi pictorii Dan Strâmbu şi Cristina Păunescu nu vor mai avea nici o oprelişte la profanarea Castelului lui Hasdeu. Bătălie pierdută umilitor.
Şi iată-mă la microsesiunea organizată la MLR de D-na Zenovia Niculescu, Directoarea CSPC, cred că Vineri, 23 Octombrie 1987, dacă nu mă înşel.
Mi’am citit comunicarea şi am revenit pe un scaun între auditori. Atunci s’a apropiat de mine o doamnă, care s’a recomandat: Tia Şerbănescu, ziaristă la „România liberă”. M’a întrebat dacă pot să-i dau un exemplar şi Dumneaei. Nu puteam, era singurul pe care-l mai aveam.
Îmi pare rău că i-am stricat benedictinei Doamne restul simposionului. Cu o râvnă care vădea un apăsat exerciţiu, Doamna Tia s’a apucat să copieze lucrarea. Dumneaei ştie cât. 
Sâmbătă, 24 Octombrie, cei cincisprezece reciclanţi din ţară (nu i-am notat şi pe cei de la MLR) ne-am întâlnit cu D-nii Iulian Antonescu şi Radu Florescu. Cred că Doamna Tia nu-şi scrisese încă articolul. Altfel, ne-am fi trezit cu Tamara Dobrin. 
S’o auzim cum îi povesteşte urmarea, lui Cristian Pătrăşconiu: „Când se considera că un articol depăşeşte prin gravitate competenţele redactorului-şef, era trimis la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste (Ministerul Culturii, cum ar veni), la Tamara Dobrin, care era vicepreşedin-tă. În 1987 am păţit-o şi eu cu un articol despre o conferinţă consacrată muzeelor, unde notasem unele critici la adresa modului în care se face reparaţia complexului Hasdeu din Câmpina, unde fuseseră sacrificate picturile originale ale lui Grigorescu şi Sava Henţia în favoarea operelor unor artişti locali şi fuseseră desfiinţate multe dintre obiectele de interior. Pare de necrezut astăzi că asemenea critici trebuiau aprobate de ditamai şeful culturii. Ei bine, articolul a fost respins cu o apostilă indignată de celebra Tamara, care-i scria direct redactorului-şef: «Tov. Maria Costache, nu e cazul să apară acţiunea care a avut un caracter strict local. Datele din paginile finale sunt false şi exprimă disensiuni locale, ambiţii şi resentimente. Nu dăm curs acestora.» Din loc în loc, Tamara Dobrin mai notase pe margini: «Nu aşa se pune problema». Un asemenea episod pare acum de-a dreptul suprarealist, dar atunci făcea parte din cotidianul presei.” Atât.
După câteva zile, Doamna Tia mi-a dat un telefon la Câmpina, scuzându-se că articolul n’a mai apărut, fiind cenzurat de Tamara Dobrin. Sunt şi acum jenat de jena Dumneaei. Ce vină i se putea imputa?, căci nu Dânsa îl cenzurase! 
Dar Tamara Dobrin nu s’a mulţumit cu atât. Enervată de insistenţele mele, protectoarea programului de conservare a satului prin tipizare, a dispus să fiu înzestrat cu o pereche de aripi. De Icar. Cu ele să mă car. A oprit manutanţa regretatul Domn Iulian Antonescu, prietenul constant al Muzeului Hasdeu, Dumnezeu să-l odihnească! Abia venisem de la reciclare, că m’a sunat să vin la Dumnealui cu exemplarul meu de lucru din tematică (1986). M’am dus. După ce s’a asigurat repede că era un alt exemplar din dactilograma pe care o citise la Minister, a scris: „De acord cu executarea expoziţiei, ţinându-se seama de următoarele recomandări: / – să fie extompată fronda lui Hajdeu faţă de exagerările curentului latinist / – să fie înlocuite originalele (în majoritatea lor) cu facsimile tipografice [ţinuse să mă încurajeze, pentru că în Preambul scrisesem: „Noi am pus la punct, încă din 1973, o metodă de facsimilare tipografică, şi ieftină şi spectaculoasă prin rezultate.” Fusese de faţă când o propusesem într’o comunicare la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti. Şi o şi aplicasem, imediat după aceea, la Muzeul de Istorie şi Arheologie din Ploeşti.] / – să fie subliniat rolul lui B.P.H. ca deschizător de drumuri în ştiinţa românească şi universală. / Iulian Antonescu / 28 Oct. 1987.” (Când a scris ziua: 21, şi-a dat seama că a greşit şi a scris peste 1 un 8 mai mare.) A pus ştampila şi, deşi altădată foarte ceremonios, mi-a întins mâna. Am înţeles că trebue să sbor.
Sbor. De câte ori n’am auzit eu cuvîntul ăsta... Deşi comèdia era la altă Drăgaică.
Octavian ONEA

LANSARE DE CARTE LA CÂMPINA: „600.000” sau fenomenul #REZIST

Joi, 15 februarie, de la ora 16.00, la Casa de Cultură „Geo Bogza” va avea loc lansarea volumului „600.000”, semnat Grigore Cartianu, o carte-manifest scrisă la temperatura înaltă a evenimentelor trăite pe viu. Un pamflet usturător la adresa celor care, prin ordonanțe de urgență și legi ticăloase, încearcă să impună tirania hoției. Un elogiu adus celor peste 600.000 de români care au înfruntat gerul iernii pentru a salva justiția și țara.
ULTIMA ORĂ: 
Grigore Cartianu amână lansarea de carte programată la Câmpina
Jurnalistul Grigore Cartianu a comunicat organizatorilor că, din motive obiective, nu mai poate ajunge la Câmpina la data stabilită, întâlnirea cu publicul câmpinean urmând a fi reprogramată. 

Peste 45.000 de pacienți au fost tratați la Spitalul SanConfind

Centrul Medical SanConfind va deveni, la finalul tuturor amenjărilor sale, cel mai mare spital privat prahovean, cu o capacitate de 90 de paturi. Anul 2017 a fost de referință pentru evoluția și dezvoltarea instituției, deoarece, o dată cu deschiderea Secției Obstetrică-Ginecologie, la începutul acelui an, secție echipată cu 20 de paturi, SanConfind a putut să ofere pentru prima dată condiții de cazare pacienților săi (de fapt, pacientelor sale), transformându-se într- o unitate spitalicească în cel mai medical sens al cuvântului, acela de internare a parturientelor care i-au trecut pragul și i-au solicitat serviciile bine cunoscute și apreciate. Centrul Medical SanConfind se apropie de finalizare, iar această devenire a sa a fost probată în mod elocvent prin prima structură cu paturi a spitalului din centrul comunei Poiana Câmpina. Anul trecut, peste 45.000 de pacienți (mai exact, 45.676), au beneficiat de serviciile medicale SanConfind, în structurile deja cunoscute ale spitalului: Baza de Tratament și Recuperare Medicală, Departamentul Imagistică Medicală, Laboratorul de analize medicale, Compartimentul ATI plus cele opt cabinete funcționale din Ambulatoriul de specialitate al unității (Policlinica SanConfind), cabinete pe care le enumerăm în continuare: Obstetrică-Ginecologie,  Dermato-Venerologie, Endocrinologie,  Gastroenterologie, Ortopedie, Pediatrie-Neonatologie, Pneumologie și Diabetologie. La acestea din urmă se vor adăuga, peste puțin timp, și altele, primul pe listă fiind Cabinetul Chirurgie. Într-un orizont de timp destul de apropiat vor începe să funcționeze și celelalte secții ale Spitalului SanConfind.

Structura pacienților pe specialități medicale
În anul 2017, cei mai mulți pacienți SanConfind au solicitat serviciile Laboratorului de analize medicale (un număr de 19.909, reprezentând 43,59% din totalul pacienților). Pe locul doi ca adresabilitate se găsește Baza de Tratament și Recuperare Medicală (13.297 de pacienți, având o reprezentare procentuală de 29,11 unități), urmată de Imagistica Medicală, un departament pe unde au trecut în anul precedent 5516 persoane cu probleme medicale (12,08% din totalul vizitatorilor). Pe următoarele locuri se situează, una după alta, următoarele structuri: Dermato-Venerologie (2015 persoane – 4,41%), Obstetrică-Ginecologie (1515 p – 3,32%), Endocrinologie (1249 p – 2,73%), Pneumologie (846 p – 1,85%), Pediatrie (592 p – 1,30%), Gastroenterologie (292 p – 0,64%), Ortopedie (216 p – 0,47%), Secția Obstetrică-Ginecologie (143p– 0,31%), Compartiment Neonatologie (50 p – 0,11%), Diabetologie (33p – 0,07%), Compartiment ATI (3 p – 0,01%).

Structura pacienților pe localități 
Pentru anul 2017, structura pacienților SanConfind pe localitățile lor de domiciliu evidențiază faptul că, așa cum era de așteptat, cei mai mulți pacienți care ne-au trecut pragul (raportat la populația acestor așezări), sunt din Câmpina (locul 1) și din Poiana Câmpina (locul 5 în top). Mai exact jumătate din populația celor două localități au apelat la serviciile noastre medicale. Și mai exact, 16.045 de câmpineni (35,13% din totalul pacienților) și 2594 de poienari (5,68% din totalul pacienților SanConfind) au fost tratați anul trecut în Spitalul SanConfind. A doua poziție este ocupată de Breaza, ceea ce nu este de mirare, fiind cel mai apropiat oraș de Câmpina, 3601 de brezeni (7,88%), ajungânsd anul trecut la SanConfind. Pe locurile 3 și 4 , cu valori sensibil egale, se găsesc Ploiești (2898 persoane – 6,34%) și București (2665 p – 5,83%). Pe următoarele locuri sunt situate Comarnic (1466 p – 3,21%), Brebu (1369 p – 3,00%), Măgureni (1291 p – 2,83%), Bănești (945 p – 2,07%), Telega (851 p – 1,86%), Băicoi (791p – 1,73%), Sinaia (687 p – 1,50%). Locul 4 ocupat de București ar putea să însemne că Spitalul SanConfind devine tot mai cunoscut în Capitală.