27 martie 2018

Profesorul Cristian Spulber, un veșnic și incurabil patriot

România 100 - Personalităţi câmpinene

În orice orășel din lume (s-au scris multe cărți și s-au turnat multe filme pe tema aceasta) trăiesc oameni care se disting prin activitatea și felul lor de a fi, ridicându-se deasupra celorlalți locuitori ai Cetății. Și în orașele mari există, desigur, astfel de personalități, dar ele se pierd în marea masă a populației aglomerărilor urbane. Revenind, am putea spune că acei oameni deosebiți din micile comunități (pe care le slujesc cu abnegație) devin, cu timpul, adevărate personaje ale localităților respective. 
Un astfel de personaj este profesorul de istorie Cristian Spulber. Trăitor al Câmpinei din 1950, după ce s-a căsătorit cu o localnică, Elena Șerbănescu, domnul profesor este greu de descris într-un cuvânt, dar dacă nu am avea o altă opțiune, atunci cel mai potrivit cuvânt credem că ar fi PATRIOTUL. Musai cu majuscule.  Am stat de vorbă, zilele trecute, cu domnul profesor în locuința dumnealui. Și cum suntem în anul centenar al Marii Uniri, am vorbit mult despre istoria acestui neam. L-am întrebat pe interlocutorul meu cum de a fost posibil să ne bată atât de tare bulgarii la Turtucaia, în Primul Război Mondial. Și ce am căutat noi să intrăm peste bulgari, în 1913, în al doilea război balcanic, mai ales că, de-a lungul istoriei, ne-am avut bine cu vecinii de la sud de Dunăre. Însă, de fiecare dată, domnul profesor a evitat cu eleganță un răspuns. Pur și simplu eu îl întrebam, iar dumnealui îmi răspundea altceva. Nu voia neam să recunoască pagini mai puțin glorioase din istoria românilor. Și, până la urmă, patria este una și bună, venerabilă și sfântă, vrednică de a fi iubită și slăvită, mamă pentru toți fiii săi. Ce vină are poporul că vremelnicii săi lideri nu se ridică mereu la înălțimea așteptărilor, ale comandamentelor istoriei naționale? Profesorul Spulber știe toate astea. Și, mai ales, simte toate astea. Dacă un astfel de om nu se cheamă PATRIOT, cum am putea oare să îl numim?


Profesorul Cristian Spulber (în certificatul de naștere, numele de botez este Cristel) s-a născut în Durostor, comuna Popina, în regiunea Cadrilater, pe 20 mai 1926. A fost o viață de om profesor de istorie: primii 11 ani la o școală din Bănești, apoi, aproape patru decenii, la liceele câmpinene „Ilie Pintilie” și „Nicolae Grigorescu”. Peste două luni va împlini 92 de ani, deși nu-i dă nimeni mai mult de 70. În ultimii ani a avut ceva probleme de sănătate a ochilor, dar în rest, crede că este sănătos tun. Dar nu orice tun, stați așa... Tunul stilistic din cunoscuta zicere populară trebuie să fie, mai mult ca sigur, unul dintre tunurile cu care marii noștri voievozi (Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul) și-au înfrânt dușmanii, unul dintre tunurile cu care armata română i-a învins pe turci în Războiul de Independență, unul dintre tunurile folosite de oștirea română în bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, din 1917, unul dintre tunurile cu care ne-am eliberat Basarabia și nordul Bucovinei în 1941.  Căci prin sângele profesorului Cristian Spulber parcă ar curge toate bătăliile glorioase ale românilor, toate marile momente ale istoriei noastre milenare. Temperamentul său latin contrastează cu figura sa blajină, de om bonom, tot timpul gata sa dea un sfat și un ajutor semenilor săi aflați în nevoi. Tot timpul gata să apere imaginea României și a Câmpinei care l-a adoptat. Pentru tinerii din ziua de azi care nu își găsesc un model în viață, interviul de faţă ar putea fi de un real folos. 

„Am fost arestat şi condamnat la doi ani de închisoare ca deţinut politic. Motivul: delict de uneltire contra ordinii sociale” 

- Domnule profesor, pentru cei care nu vă cunosc, dar și pentru cei care vă cunosc, povestiți-ne, vă rog, principalele momente din viața dvs. 
- M-am născut la 20 mai 1926 în Durostor, comuna Popina,  în fosta provincie românească a Cadrilaterului. Am avut șase frați, eu fiind al treilea. Tatăl meu a fost învățător, absolvent al Școlii normale din Craiova. Mama era casnică. Tata și încă patru frați ai săi au luptat în Primul Război Mondial. Bunicul, care a murit pe front, i-a fost tatălui meu ordonanță.  După Marele Război, tata a fost mutat din Caliacra în Durostor, comuna Popina. Aici, părintele meu a construit o școală. Apoi, tata a ajuns inspector școlar și se bucura de mult respect în comunitatea locală. În 1933 a vrut să candideze pentru un loc în Parlament,  dar prefectul județului, care voia să-și plaseze fiul pe locul din colegiul respectiv, a angajat un criminal care l-a împușcat pe tata în miezul zilei. O crimă politică, până la urmă. La un an de la moartea tatălui și a fratelui meu mai mic, otrăvit din greșeală, a murit și mama. Nu a mai rezistat atâtor lovituri, era prea fragilă. După aceste lovituri ale sorții, noi, copiii, ne-am împrăștiat prin toate colțurile țării. Până în clasa a IV-a, pe mine și pe încă doi frați ne-a întreținut un unchi. După cedarea Cadrilaterului, ne-am retras la Craiova. Aici am absolvit ultima clasă primară. Apoi, în memoria tatălui meu, am urmat Școala normală, devenind învățător. După absolvirea școlii normale, m-am angajat funcționar la CFR, ca să mă întrețin, fiindcă mă gândeam să dau la Facultatea de Filologie-Istorie. Am urmat această facultate la f.f., împreună cu istoricul literar Ion Bălu. Am absolvit facultatea în 1960. Dar până la absolvire ar trebui să vă spun cât de greu am intrat la facultate. Pentru asta am dat diferențe la liceu, absolvind Colegiul Național „Carol I” din Craiova, în anul 1947. În același an m-am înscris la facultate, dar un an mai târziu am fost arestat și condamnat la doi ani închisoare ca deținut politic. Motivul: delict de uneltire contra ordinii sociale. Făcusem parte dintr-o grupare anticomunistă condusă de Radu Ciuceanu. După ce am fost eliberat, am venit în Prahova, la Provița de Sus, unde aveam o soră învățătoare. Inspectoratul m-a încadrat ca învățător la Provița de Sus și director al unei școli primare. Dar în paralel predam limba română, ca suplinitor, la o altă școală. După ce a aflat că am fost deținut politic, inspectorul care mă trimisese aici m-a certat și m-a înștiințat că mă va pune pe liber. Am fost transferat la Bănești, unde am stat în gazdă la lelea Arghira Ichim, o bătrână care l-a cunoscut foarte bine pe Gheorghiu-Dej, din perioada în care acesta fusese închis la Doftana. Datorită intervențiilor sale pe lângă liderul comunist, am fost lăsat în pace de către cei de la Inspectoratul Școlar. 
- De unde v-a venit pasiunea pentru istorie?
- De la un unchi al mamei, ajuns general. Acesta mi-a inoculat pasiunea pentru istorie. Apoi, copil fiind, la Popina, mă fermecau vestigiile romane din apropierea localității în care trăiam. 
- Mi-ați mărturisit cândva că, la începutul activității dvs. de dascăl, ați făcut o activitate asemănătoare unui apostolat...
- În 1950 m-am căsătorit cu Elena Șerbănescu, câmpineancă, și de atunci trăiesc în acest oraș pe care îl iubesc cu toată ființa mea. Vreme de 11 ani, am făcut naveta la Bănești. Aici pot spune că am desfășurat marele meu apostolat profesoral. Plecam de acasă la ora 7 dimineața și mă întorceam la ora 11 noaptea. Am făcut de toate: de la profesor la director de Cămin Cultural. Am fost acaparat total de procesul de alfabetizare prin care trebuiau să treacă mii și mii de persoane, fiindcă pe vremea aia multă lume nu știa carte. Am organizat numeroase activități culturale, sportive.


- Era greu să predați istoria adevărată într-o perioadă plină de mistificări?
- Ca profesor de istorie în zona Câmpina, de la ciclul gimnazial până la cel liceal, am încercat să sădesc mereu elevilor mei dragostea pentru istoria neamului românesc. Întotdeauna am urmărit să fiu obiectiv: indiferent de epocă, eu am predat istoria cea adevărată, istoria pe care am învățat-o de la marii noștri cronicari, de la reprezentanții Școlii Ardelene, ai generației pașoptiste, de la marii bărbați ai neamului care au făcut Unirea Principatelor și Marea Unire, care au realizat statul român unitar și modern. Eu le destăinuiam elevilor mei multe aspecte din așa-zisele „subterane ale istoriei” sau „dosare secrete”. Le atrăgeam totodată atenția: „Ce v-am spus să rămână în inimile voastre. Iar dacă mi se va întâmpla ceva, o să vă blestem”. Consider că multe manuale de istorie din perioada postdecembristă au multe inadvertențe. Cred că ar trebui să se revină la predarea istoriei obiective a neamului. Istoria se bazează pe documente, nu pe standarde europene. Noi trebuie să-l luăm ca model pe Dimitrie Cantemir. Iar ca învățătură, să le vedem atât pe cele bune, cât și pe cele rele. Dar să judecăm istoria fără mânie și părtinire. Diminuarea predării istoriei în școli nu va putea duce decât la anularea sentimentului de mândrie națională, la drumuri pe care tineretul nostru va rătăci mereu.
- Ce personaje istorice românești v-au impresionat în mod deosebit?
- Mircea cel Bătrân, e primul nume care îmi vine acum în minte. Fără Mircea, Occidentului i-ar fi fost mult mai greu. Dacă Mircea cel Bătrân nu i-ar fi oprit pe otomani la Dunăre, la finele secolului al XIV-lea, marele Michelangelo ar fi devenit ienicer. Apoi, și monarhii noștri mi-au plăcut: Carol I ne-a adus independența, Ferdinand cel Leal a fost chiar leal românilor în mod absolut, pentru că a avut puterea să scoată sabia împotriva țării sale natale și să făurească România Mare.
- Ați iubit foarte mult și fotbalul. Știu că ați avut loc permanent, rezervat special pentru dvs., pe stadionul Poiana. Erați cel mai cunoscut suporter al echipei. De unde microbul fotbalului?
- Într-adevăr am iubit și iubesc fotbalul. În tinerețe, am jucat la Craiova, într-o echipă de divizia C. Am jucat fotbal și la Bănești, la echipa Vulturii, până mi-am fracturat piciorul. După aceea, am abandonat. În paralel, am fost un mare susținător al echipei Poiana. Din 1954 și până în anul 2008, când echipa a fost desființată, am avut un loc permanent în tribune, loc pe care nu îl ocupa nimeni, chiar dacă se întâmpla să nu fiu prezent la meciul respectiv; însă foarte rar se întâmpla să lipsesc. Dacă cineva se așeza din greșeală pe locul acela, oamenii începeau să strige la persoana respectivă, care se îndepărta imediat. De acolo, din tribune, nu numai că am urmărit aproape toate meciurile, dar am încercat să creez și o atmosferă frumoasă în tribune, împotriva manifestărilor negative; nu le-aș zice huliganice. Când spectatorii se aprindeau prea tare și se purtau cam urât, mă ridicam în picioare și îi dojeneam cu degetul arătător îndreptat spre ei. Pentru că eram respectat, de multe ori reușeam să îi potolesc cât de cât. Probabil, părul meu alb impunea respect. De-a lungul timpului, am sfătuit mulți fotbaliști să își completeze studiile. Eu am avut un principiu. De fapt, a fost idealul pe care mi l-a creat Școala normală, mie și celorlalți colegi. Noi ne vedeam ca niște apostoli ai poporului, meniți să-i alfabetizeze pe cei care nu aveau niciun pic de școală, sau să îi îndemne pe cei care aveau un pic de carte spre mai multă învățătură. 
- Cum ați reușit să vă faceți atât de iubit de elevii dvs.?
- Am încercat să intru în sufletul lor, să mă apropii de ei până la a mă identifica adesea cu problemele lor. Mi-a plăcut să empatizez cu elevii mei, astfel încât ei să mă considere unul de-al lor. Probabil acesta este motivul pentru care mulți elevi au ținut la mine și m-au respectat mereu. Niciodată nu am dat mâna cu ei în bătaie de joc, cu două degete, indiferent ce fel de om era respectivul elev. Apoi, am ajutat mulți elevi să aibă încredere în ei înșiși. Pentru alții, încercând să-i ajut să-și găsească o slujbă, am bătut pe la porțile multor întreprinderi, prezentându-i unor membri din conducerile uzinelor respective, care îmi fuseseră și ei elevi. Foști elevi, aflați în dificultate, erau astfel ajutați tot de foști elevi de-ai mei, dar care puteau să ajute. Notele le acordam după merit, în mod obiectiv. Iar ca să nu se spună că aș putea avantaja elevii care erau copii de profesori, colegi ai mei din școală sau de la alte școli, fiecare elev își citea lucrarea în faţa clasei. Uneori, tot colectivul clasei influența nota finală. Discutam cu toți cei din clasă și stabileam cine merită o notă mai mare sau mai mică. Înlăturam astfel orice bănuială de subiectivism. Încercam să fiu un prieten mai mare pentru elevii mei. De multe ori vorbeam despre fotbal la ore, ca să mai destindem atmosfera. Nu am vrut să-mi intimidez niciodată elevii. Am înțeles stresul elevilor care se blochează și uită răspunsul. Îi lăsam să-și revină și, de multe ori, constatam că știu destul de bine lecția.

Profesorul Cristian Spulber este unul dintre cei mai cunoscuți câmpineni. Talentul său de orator a făcut să fie invitat de oficialitățile locale să vorbească în fața prim-ministrului (pe atunci) Adrian Năstase și a celorlalți membri ai guvernului României, prezenți pe data de 8 ianuarie 2003 la Câmpina, la ceremonia sărbătoririi a 500 de ani de la prima atestare documentară a orașului nostru. Discursul său a fost apreciat de toată lumea. Redăm mai jos finalul acestui discurs: „Dar dorul de viață și iubirea pentru cei mai tineri, care ne urmează, să fie un îndemn spre noi fapte curajoase și demne, spre progres și noi succese, pentru înflorirea orașului nostru drag. Să trăiască și să înflorească scumpa noastră Câmpina. Ani de fericire locuitorilor câmpineni și prietenilor lor”.

Adrian BRAD  

Editorial. A BĂGA ÎN TRAISTĂ

Are românul o vorbă după care Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și-n traistă. Vorbă cu sens teologic greu, atrăgînd atenția că darul divin trebuie completat și de un oarecare efort al nostru, măcar „pe ultima sută de metri”. A veni în întâmpinarea lui Dumnezeu, care nu face nimic fără noi. Încerc să ilustrez această zicere prin două exemple istorice. Primul este cel pe care-l serbăm în acest an. Atunci, la începutul secolului XX, s-au intersectat trei linii pe care nu le-am avut niciodată împreună în istoria noastră: un context internațional care a basculat din nefavorabil în favorabil și niște oameni politici capabili să folosească acest context cu eficiență în interesul național. Plus un popor capabil să reacționeze ca o națiune. Chiar așa de simplu s-a format România unită! 


Un moment similar de context direct favorabil, cînd Dumnezeu ne-a dat nu numai darul, ci și traista, s-a petrecut în 1990. Toată lumea iubea atunci România. Atunci totul era pentru România. Numai că celelalte două linii nu au mai fost prezente. Politicieni de anvergură nu s-au ivit, numai oameni preocupați să-și umple traista lor, sau, în cel mai bun caz lipsiți de educația și viziunea necesare pentru a folosi acest dar venit prin sacrificiu de sînge. Iar poporul încetase de ceva vreme de a mai fi o națiune, unitatea lui lăuntrică pentru un scop a fost imposibil de alcătuit. Comunismul învinsese, destructurase țesutul național. Supraviețuiesc individual o mulțime de oameni absolut remarcabili, ei nu sînt decît cei cărora li se dă cu traista-n cap. Avem posturi de televiziune special construite pentru a-i distruge pe acești oameni. Avem apoi Rețeaua care îngăduie toate abjecțiile. Și care, părînd a fi construită pentru unire, este, în realitate concepută pentru înstrăinare și izolare.
Deci, din nou Dumnezeu a stat înaintea noastră cu mîinile pline de darurile Sale, dar traista noastră, ca popor, a rămas goală. S-ar putea, mă gîndesc în pesimismul acutizat în ultimii ani, ca momentul 1918 să rămînă unic în istoria României. Cele trei traiectorii să nu se mai întîlnească. Ne complăcem într-o gîndire minoră, lipsită de anvergură, pentru că decidenților le-a lipsit aproape mereu anvergura intelectuală de a vedea un proiect, în sensul profund al cuvîntului, nu în cel abuzat de noua limbă administrativă (după care un gurist sau o guristă nu mai re-produc un cîntec, ei au, vezi Doamne, un proiect). I s-a spus pompos poate dar sugestiv ca intuiție a anvergurii necesare Proiect de țară. Care țară? Înainte chiar de autostrăzi și spitale, cată să redevenim, înainte de toate, o țară. Nu țara lui… și a lui… și a lui…, ci țara noastră, a tuturor. Atunci vom avea destul de repede și autostrăzi și spitale și școli netraumatizante. Și prim miniștri alfabetizați. 
Toată tevatura asta în care ne scufundăm, cu sorosime și cabale internaționale, se adresează, evident, unor receptori incapabili de gîndire autonomă. Incapabili de a citi un grafic al inflației, sau măcar fluturașul de salariu. Deci materia primă ideală pentru minciuna oficializată. Și atunci cred în toate bazaconiile. În timpul acesta, miliarde de euro stau în visterii și ne așteaptă (nu prea ne mai așteaptă mult) pentru că nu sîntem în stare să-i cheltuim. Ce ziceam de băgatul în traistă? Cel mai mult mă întristează curentul anti-european din ce în ce mai cu „succes” la mase. Care, cu toate astea, se folosesc de primul prilej pentru a o șterge „dincolo”. 
Marfa noastră de export cea mai scumpă nu este nici lemnul pădurilor, nici Dacia Duster, sînt creierele. Și mîinile îndemînatice. Ministrul Culturii spunea că a găsit proiecte pentru Centenar de nivelul unor serbări școlare. Dacă atît ne duce capu’…! Credeți că Dumnezeu ne dă la nesfîrșit? Strămoșii au făcut unirea, noi nu sîntem în stare să facem o ceremonie ca lumea întru recunoștință. Și ei și-au lăsat și oasele prin tranșee. Și în 1859, mai înainte, a fost o mică „fereastră de oportunitate”, cum zic cei de la NASA de intervalul scurt în care o rachetă poate fi lansată pentru a ajunge pe traiectoria potrivită. Ai pierdut fereastra pentru că e furtună… aștepți rotația următoare a globului. Numai că în istorie nu e ca în astronautică, nu avem fenomene repetitive. Brătianu, Kogălniceanu, Cuza și ceilalți (nu foarte mulți, dar hotărîți) au știu să „citească” în toate întîmplările geopolitice ale vremii o ocazie și apoi să o speculeze la limita legii, dar cu multă abilitate, pentru ca după ceva vreme să continue consolidarea edificiului prin transformarea României în monarhie constituțională. Vedeți dumneavoastră vreun singur politician dintre cei ce ne ocupă azi sufrageriile în stare să citească sistemul politic euro-atlantic (sau cel mondial de-a dreptul)? Sau măcar îi interesează? A, sînt neîntrecuți în a-și manipula susținătorii și adversarii din județe (vezi recentul congres), în jocuri de culise și de clanuri de interese, dar astea sînt jocuri pe mize de 25 de bani (știu că nu mai există moneda), nu politică. Cred că politica nici nu-i interesează, în fond. Pentru că ea presupune (incredibil!) cultură. Ar trebui să inversăm versurile poetului care ofta: munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă-n poartă. Acum e invers: Dumnezeul istoriei se roagă de noi, surzii, să primim darul unei împrejurări istorice, din nou, unice! El cerșește să-l lăsăm să ne ajute.
Christian CRĂCIUN

Ilaritate și scandal în Consiliul Local

Titlul e stropit cu două rime necăutate prea mult. N-am găsit altele mai bune, dar nici nu le mai căutăm, pentru că denumirea articolului se potrivește de minune cu atmosfera de la ultima ședință ordinară a legislativului municipal. Astfel că o lăsăm așa, cu o rimă la scandal, adică la ce s-a petrecut în finalul întâlnirii de joia trecută a aleșilor noștri. 
Dar să o luăm cu începutul. Care a fost plin de veselie și a și continuat în acest modus vivendi. Ilaritate a fost iarăși la ultima ședință de Consiliu, așa cum este aproape la fiecare ședință a acestui mandat. Sursa acceselor de veselie care contrastează adesea cu solemnitatea cerută de aceste ședințe este gura păcătoasă și hâtră a unui consilier care și-a ratat vocația. Consilierul nostru cel vesel și viteaz nu trebuia să îmbrățișeze cariera militară (omul este colonel pensionar). Nu îi trebuia lui să știe cum se manevrează armele și soldații, cum se concep strategiile militare, câtă vreme are la îndemână o armă redutabilă, invincibilă: arma umorului spumos și involuntar, pentru care nu se pregătește deloc. Căci o stare de surescitare îl cuprinde adesea pe alesul local cu pricina, de fiecare dată când vrea să ia cuvântul. Ideile sale încep bine, dar se termină cu sfinte naivități, care provoacă explozii de râs colegilor. Exploziile de râs colective despre care vă vorbim, trebuie să recunoaștem, se produc (nu mai putem ascunde adevărul) la auzul intervențiilor verbale ale consilierului Ioan  Petrescu (foto), secretarul Comisiei nr. 2 - „Administrație publică locală, juridic, relații cu publicul, servicii și comerț, muncă și probleme sociale, drepturile omului și problemele minorităților, pază și ordine, familie și protecție copii.” 


Lungă denumirea comisiei în care combate onorabilul. Nu la fel de lungi sunt intervențiile sale pline de exultație și jubilație, spumoase și delirante, care provoacă bună dispoziție chiar și în cele mai încrâncenate momente ale ședințelor. Hotărât lucru, Ioan Petrescu este jolly-joker-ul Consiliului Local din Câmpina. Nu contează că uneori colegii săi sunt răi cu el și îl mai șicanează (cum a fost cazul în care i-au amintit că este membru fondator al Asociației Apicole Valea Prahovei, deci nu are voie să voteze într-un proiect de hotărâre care pregătea finanțarea Târgului Mierii), consilierul social-democrat Petrescu, mai mult social decât democrat, radios ca un serafim, le-a replicat că nu îl vor găsi în niciun document din activitatea asociației. Nimic nu-l atinge. Nici apa nu-l udă. Orice încercare de a da în consilierul Petrescu (foto) se termină în crăpături de râs. Vorba aia: unde dai, și unde crapă. Ei, și unde crapă? Crapă în burțile contractate și îndurerate de râs ale colegilor consilieri, ale jurnaliștilor acreditați și ale celor din Primărie prezenți în sală. Omul își vede de lumea sa, precum și de logica pe baza căreia și-a construit lumea lui minunată. Când s-a discutat acum o lună ce formă și culoare să aibă steagul municipiului (după ultimele cerințe legislative), iar consilierii se împărțiseră în tabere după culorile agreate, consilierul cel vesel și viteaz a țâșnit iute pînă la marginea scenei din spatele consilierilor (unde se găseau steagul României, al Uniunii Europene și al Câmpinei), a înșfăcat iute steagul municipiului și a început să îl fluture pe deasupra primarului și pe la  spatele edilului. Două exemple recente, de la ultima ședință, vin să îi întărească statutul de jolly-joker aflat la butoanele conducerii administrative a municipiului. De fapt, două dialoguri purtate între preafericitul consilier Ioan Petrescu și președintele ultimei ședințe a Consiliului Local, doamna consilier Elena Albu. 
E.A.: „Domnule Petrescu, fiți disciplinat, căci altfel mă văd obligată să vă chem la ordine!” -  I.P.: „Nu-i nimic, că nu mi-e frică. O viață întreagă am fost la ordine. Îmi place să fiu la ordinele dvs!” […] E.A.:  „Consilierii PSD sunt astăzi cam indisciplinați. Lasați-mă să vorbesc, fiindcă nu nu am terminat ce am avut de spus!” - I.P.: „Înscrieți-vă întâi la cuvânt, așa cum facem toți.” 
După ce s-a râs copios pe tot parcursul ședinței pe seama lui Ioan Petrescu și a glumelor sale, finalul ședinței s-a lăsat cu un scandal amar, în care consilierii Constantin Cândea și Gabriel Dima, locuitori ai cartierului Muscel, au proiectat un filmuleț despre poluarea (evidentă în toate imaginile) pe care stâna din vârful dealului Muscel o  produce pe strada de la poalele dealului și în numeroase gospodării situate pe această stradă. 




Deoarece coloana sonoră a filmului conținea remarci despre nepăsarea și indolența administrației locale în rezolvarea problemei prin rezilierea contractului cu proprietarul stânei, primarul și viceprimarul s-au curentat imediat și i-au amenințat pe cei doi cu acțiuni în instanță pentru defăimare și calomnie. Nu s-a apelat la arsenalul de înjurături neaoșe, dar amenințări au fost, mai mult de partea celor doi edili, care tot invocau multele amenzi aplicate pentru încălcarea normelor de mediu, pe când cei doi din partea adversă cereau încetarea contractului cu poluatorul din vârful dealului.
Adrian BRAD

Consiliul Local a aprobat bursele şcolare pentru 2018

850.000 lei pentru burse de performanţă, de merit, de studiu şi de ajutor social

Printre hotărârile adoptate de legislativul local la sfârşitul săptămânii trecute, joi, 22 martie, se numără şi aceea referitoare la bursele şcolare pe unităţi de învăţământ pentru anul 2018 şi criteriile specifice acordării acestora. Astfel, toate colegiile, liceele şi şcolile gimnaziale din Câmpina au primit fonduri pentru mai multe tipuri de burse, fiecare în funcţie de numărul de elevi care se încadrează în criteriile stabilite de legislaţia în vigoare, după cum urmează: Colegiul Naţional „Nicolae Grigorescu” – 175.000 lei (3 burse de performanţă, 71 burse de merit, 15 burse de studiu, 47 burse de ajutor social); Colegiul Tehnic „Constantin Istrati” – 74.000 lei (20 burse de merit, 32 de studiu, 20 de ajutor social); Colegiul Tehnic Forestier – 110.000 lei (3 burse de performanţă, 42 de merit, 33 de studiu, 47 de ajutor social); Liceul Tehnologic Energetic – 135.000 lei (76 burse de merit, 40 de studiu, 24 de ajutor social); Liceul Tehnologic Mecanic – 42.000 lei (4 burse de merit, 2 de studiu, 39 de ajutor social); Şcoala Gimnazială „Ion Câmpineanu” – 73.000 lei (30 burse de merit, 8 de studiu, 40 de ajutor social); Şcoala Gimnazială Centrală – 56.000 lei (24 burse de merit, 4 de studiu, 15 de ajutor social); Şcoala Gimnazială „B.P. Hasdeu” – 80.000 lei (27 burse de merit şi 39 de ajutor social); Şcoala Gimnazială „Al. I. Cuza” – 105.000 lei (15 burse de merit, 1 de studiu şi 76 de ajutor social).
Criteriile cadru de departajare pentru acordarea burselor în învăţământul preuniversitar sunt stabilite prin lege şi sunt aplicate de fiecare instituţie de învăţământ în urma aprobării Consiliului Local. 


Spre exemplu, criteriile pentru acordarea celor patru tipuri de burse aprobate de Consiliul de Administraţie al Colegiului „N.Grigorescu” şi validate prin vot de Consiliul Local au fost următoarele:  pentru BURSE DE PERFORMANŢĂ, elevii trebuie să îndeplinească una din aceste condiţii: a) au obţinut locurile l, ll sau lll la etapele naţionale ale olimpiadelor şi concursurilor şcolare naţionale organizate de MENCS, în anul scolar anterior; b) s-au calificat în loturile de pregătire organizate de MENCS pentru competiţiile internaţionale, în anul şcolar anterior; c) au obţinut locurile l, ll sau lll la etapele naţionale ale competiţiilor/ concursurilor cultural-artistice, cu caracter sportiv sau cu caracter tehnico-ştiintific, de nivel naţional, organizate de MENCS, în anul şcolar anterior; condiţii pentru BURSE DE MERIT - media generală peste 9,90 şi nota 10 la purtare – semestrul l, an şcolar 2017-2018. (Lista elevilor care beneficiază de burse de merit este revizuită semestrial în funcţie de modificările intervenite în situaţia şcolară a elevilor); condiţii pentru BURSE DE STUDIU -  a) media generală peste 9,70 şi nota 10 la purtare pe semestrul l, anul şcolar 2017-2018; b) venitul lunar mediu net/ membru de familie în ultimele 3 luni (nov-dec 2017, ian. 2018) mai mic sau egal cu suma de 1097 lei/ membru de familie; BURSELE DE AJUTOR SOCIAL se acordă orfanilor, celor bolnavi şi celor cu venituri mici, în baza unor acte doveditoare/ certificate medicale.
De subliniat că elevii pot pierde bursa dacă nota la purtare este mai mică de 10.
Suma încasată lunar de fiecare elev (cu excepţia perioadei de vacanţă), în funcţie de tipul de bursă pe care o primeşte, este următoarea: pentru bursa de performanţă – 200 lei; pentru bursa de merit – 120 lei; pentru bursa de studiu – 100 lei; pentru bursa de ajutor social – 80 lei.
Anul acesta, 797 de elevi din şcolile câmpinene vor fi beneficiarii acestor burse acordate într-un cuantum de 850.000 lei. 
La o analiză mai atentă, observăm că din cele 797 de burse, cele mai multe sunt acordate pentru ajutor social (347), urmate de cele pentru merit (309), cele de studiu (135) şi în final cele de performanţă (6). Un raport interesant, care ar merita un studiu sociologic, dacă avem în vedere că suma burselor de performanţă şi de merit (315) este mult mai mică decât suma celor de studiu şi ajutor social (482).

O activitate educativă privind păstrarea tradiţiilor din zona Munteniei

Joi, 22 martie, elevii clasei I de la Şcoala Gimnazială din comuna Şotrile, coordonaţi de prof. înv. primar Carmen Machedon, au susţinut la Casa de Cultură „Geo Bogza” o activitate cu privire la păstrarea tradiţiilor şi obiceiurilor. Activitatea s-a desfăşurat în cadrul Cercului pedagogic al învăţătorilor de la clasa I şi a avut ca scop insuflarea dragostei pentru portul naţional, pentru păstrarea tradiţiilor şi obiceiurilor specifice comunei Şotrile în special şi specifice Munteniei în general, dar şi formarea spiritului patriotic. 


La activitate au participat 36 de copii, 40 de cadre didactice şi câţiva părinţi care au fost invitaţi de iniţiatoare să vorbească despre principalele ocupaţii ale celor care locuiesc în cele şase sate ale comunei. Micii elevi au dovedit că ştiu să-şi prezinte costumele populare cusute chiar de mamele sau bunicile lor, că ştiu să recite, să cânte, să danseze dansuri populare din zona Prahovei şi, de asemenea, au dovedit că ştiu să folosească diferite tehnici pentru a încondeia ouă. Mamele elevilor din Şotrile şi din Vistieru au organizat o expoziţie de ii şi au explicat procesul de confecţionare a unei astfel de valoroase piese de vestimentaţie. Părinţii elevilor din Plaiu Câmpinei au organizat o expoziţie de coşuri împletite şi, de asemenea, au vorbit copiilor şi celor prezenţi despre procesul de fabricare a coşurilor din răchită.


„Tradiţiile, obiceiurile, portul şi folclorul sunt comori inestimabile ce definesc un popor făcându-l unic, statornic şi nemuritor în ciuda scurgerii timpului. Câţi dintre tinerii de azi cunosc valoarea unor obiecte, de o rară frumuseţe, de altfel, pe care le privesc cu dispreţ, spunând că sunt «de când era bunica fată»? Câţi din tinerii de azi ascultă cu plăcere cântece populare?  E vina lor că nu pot selecta din tot ce li se oferă lucrurile de calitate, valoroase din punct de vedere cultural şi spiritual, sau este vina noastră, a dascălilor că, mânaţi de dorinţa de a le preda cât mai multe cunoştinţe din diferite domenii, am uitat să punem accent tocmai pe ceea ce este mai important: lucrurile ce ne definesc pe noi ca români?” – se întreabă retoric Maria Dobrescu, profesoară de limba şi literatura română. 
Prof. înv. primar Doina Sima, responsabilul Cercului pedagogic: „Elevii mici sunt cele mai sensibile fiinţe, dornice să înveţe, să înţeleagă, să simtă. Vârsta lor fragedă nu constituie un impediment în abordarea acestei teme, ci, dimpotrivă, un avantaj căci vom lucra cu nişte minţi şi suflete «nepoluate» încă de alţi factori. Cu multă pricepere, dar mai ales pasiune, putem inocula copiilor dragostea şi respectul pentru tradiţiile, obiceiurile şi folclorul românesc”.

Iulian Moreanu a lansat al doilea volum al romanului „Năvala norilor”

Sâmbătă, la Biblioteca Municipală „Dr. C-tin Istrati”, scriitorul Iulian Moreanu (pseudonim literar al profesorului de științe socio-umane Gheorghe Ciocodeică) și-a lansat al doilea volum al romanului „Năvala norilor”. 


Acesta a văzut lumina tiparului anul trecut, la editura Bibliotheca din Târgoviște, după ce primul volum a fost publicat în 2014 la aceeași editură. Și-au exprimat opinii pozitive cu privire la roman și la autorul său mai mulți critici literari și un istoric, prezenți la eveniment: Christian Crăciun, Constantin Trandafir, Florin Dochia și Alin Ciupală. Primul și cel mai mult a vorbit Christian Crăciun, care s-a declarat plăcut surprins de faptul că romancierul câmpinean (născut la Moreni, dar adoptat recent de Câmpina) a găsit firul epic pe care să înfășoare narațiunea celui de-al doilea volum, după ce părea că pe primul îl închisese rotund și nu mai putea fi continuat. „În al doilea volum, scriitorul a situat toată acțiunea într-un spațiu închis și într-un timp deschis, pendulând între cele două realități și ștergând granița între ele, astfel încât cititorul să nu distingă între planul real și cel imaginar. Felul de a face să se întâlnească cele trei personaje ale cărții, eroul masculin și cele două femei, marile sale iubiri, este cât se poate de interesant din punct de vedere epic. O a doua calitate a romanului constă în ceea ce eu aș numi memoria epică, acea memorie  a gesturilor mărunte, a gesturilor în general. Iulian Moreanu are o formdabilă memorie a amănuntelor, a gesturilor, care creează identitatea personajelor, o identitate foarte bine desenată. Nu doar personajele principale sunt bine individualizate, ci și cele secundare. Iar un bun prozator este cel care te face să-i ții minte personajele secundare”, a subliniat Christian Crăciun. 


Autorul a mărturisit audienței că romanul s-a născut greu, printre chinurile facerii sale numărându-se și pierderea a 72 de pagini scrise la laptop. Apoi, glumind pe seama faptului că și-a ucis în final toate personajele principale, a promis că personajul său, Cristian Anghel, va apărea și în cărțile pe care le va scrie în următorii ani. După recenziile criticilor prezenți, istoricul Alin Ciupală a lăudat activitatea scriitoricească a lui Iulian Moreanu, căruia i-a prevestit  o ascensiune spectaculoasă și ocuparea unui loc printre cei mai buni romancieri români ai prezentului.
Iulian Moreanu a publicat până în prezent următoarele cărți: „Ruleta mincinoasă” (proză scurtă) , Editura „Refacos”, Moreni, 2007; „Cerbul însetat” (proză scurtă), Editura „Premier”, Ploieşti, 2012; „Febra” (proză scurtă), Editura „Premier”, Ploieşti, 2013; „Năvala norilor” (roman), Editura „Bibliotheca”, Târgovişte, 2014;  „Neguţătorul de vise” (proză scurtă), Editura „Fundaţiei Culturale Libra”, Bucureşti, 2014; „Povestiri cu un copil” (proză scurtă), Editura Fundației Culturale Antares, Galați, 2015; „Iarna perfectă” (proză scurtă), Editura RAFET, Râmnicu Sărat, 2015; „EXIT” (roman), Editura „Fundației Culturale Libra”, București, 2016;  „Năvala norilor” (vol.II), Editura „Bibliotheca”, Târgoviște, 2017.
Adrian BRAD

Mirel Bănică: „Pentru un intelectual, biblioteca e paradisul”

Mirel Bănică s-a născut în anul 1971 la Ianca. Este doctor în ştiinţe politice, absolvent al Universităţii din Geneva, Elveţia, 2004. Domenii de specializare: sociologia memoriei, sociologia religiilor, geopolitică. Stagii de specializare la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales (EHESS) Paris şi Universitatea Laval, Canada, între 2005 şi 2006. Alumni al Colegiului Noua Europă (NEC), Bucureşti. Colaborator permanent al ziarului „Dilema Veche”, Bucureşti. Articole publicate în „Revista 22”, „Sfera Politicii”, „Observator Cultural”, „Courrier International” (Paris) etc. Prezenţă media: TVR, B1TV, Trinitas TV, RFI Bucureşti, RSR (Radio Suisse Romande, Lausanne), Realitatea FM. În prezent, cercetator ştiinţific în cadrul Institutului de Istorie a Religiilor, Academia Română.
Cărţi publicate: „Biserică, Stat, Societate în anii ’30” (Editura Polirom, 2007); „Enervări sau bucuria de a trăi în România” cu Codruţ Constantinescu (colecţia Ego-proză, Polirom, 2007); „Locul celuilalt. Ortodoxia în modernitate” (Paidea, 2007); „Fals jurnal de căpşunar” (Institutul European, 2010); „Religia în fapt. Studii, schiţe şi momente” (Editura EIKON, 2011); „Nevoia de miracol. Practica pelerinajului în România contemporană” (Polirom, 2014).


- Mirel, care a fost primul tău contact cu oraşul Câmpina? 
 - Soldat termen redus (TR) la celebra unitate de jandarmi, la finalul anilor ’90. Acum cred că nu mai există, este în conservare, ca atâtea lucruri din ţara asta. Eram în oraş şi în afara lui, ca orice soldat constrâns la viaţa într-o cazarmă, dar cu atât mai frumoase mi se păreau „atracţiile” sale. Inclusiv plăcerea de a răsfoi o carte într-o librărie sau a bea o cafea groasă, cu caimac, într-un birt de lângă gară. Atunci, din fericire, nu existau aceste oribile instrumente de chimie pură, ce produc „cafeaua la tonomat”, după cum au botezat-o oamenii.
- Care sunt raporturile tale cu BOR? Cum eşti privit de ierarhia BOR având în vedere că ai o perspectivă independentă faţă de fenomenul religios ortodox care, sunt sigur, nu place mereu, cum nu-i place nimănui privirea critică a altuia? 
- Este o întrebare delicată, dar binevenită, la care nu prea ştiu însă cum să răspund. Este evident că sociologia (şi antropologia) religiei este o ştiinţă pozitivă, caută un „adevăr” care nu coincide mereu cu cel al instituţiilor religioase ca atare. Lucrurile s-au schimbat mult în ultima vreme. Pentru cei mai tineri, ţin să reamintesc faptul că însuşi termenul de „secularizare” era proscris din vocabularul oficial al BOR-ului la începutul anilor 1990, ca şi efortul ştiinţific de cunoaştere a transformărilor operat de modernitate în practicile religioase ale românilor. Acum s-au schimbat mult termenii relaţiei.
- Cum comentezi aparenta regăsire între ortodoxia română şi cea rusă? Cum am putea decripta vizitele şi întâlnirile patriarhilor (român/ rus)?
- Întrebarea ta ţine mai degrabă de geopolitica religiilor. Nu am urmărit în mod special acest subiect, de o mare subtilitate şi importanţă, desigur. Răspund prin ricoşeu: pe teren, la rând, în pelerinaje, am stat de vorbă cu mulţi oameni simpli, care au realizat pelerinaje pe cont propriu sau în grup (organizate în general de basarabeni vorbitori de limbă rusă) în Rusia, în locuri simbolice ale ortodoxiei răsăritene. Toţi apreciau „ordinea şi disciplina”care domnește acolo. Să ne bucurăm? Să simţim un mic vânt rece în spate?
- Lărgind puţin cadrul, cum te simţi ca cercetător şi scriitor/ publicist în România? Face oare ţara asta, prin subsistemele ei, ceva pentru cultura adevarată?
- Bine, cum să mă simt?! Spre deosebire de alţi colegi de breaslă, nu am avut niciodată şi nu voi avea orgoliu de „scriitor” (cu ghilimele). Am mai spus-o şi cu altă ocazie, fac totul simplu. Scriu aşa cum alţii mănâncă pui fript: din plăcere. Cultura  adevărată? Ce este aceea „cultura adevărată”, sincer? Eu unul, nu o pot defini.
- Ce au însemnat pentru tine mulţii ani petrecuţi la Geneva, într-un mediu universitar elitist, cu standarde înalte? Cum te-a format? A existat un şoc atunci când ai ajuns pentru prima oară la Geneva? 
- Anii petrecuţi la Geneva au fost anii unui „paradis” academic, ai unei normalităţi pe care nu o voi mai întâlni niciodată aici. Sper că printre cei care citesc aceste rânduri se găsesc şi oameni care au frecventat o bibliotecă occidentală şi una românească şi pot face comparaţia. Pentru un intelectual – doar ce combăteam noţiunea mai înainte, acum mă întorc la ea – , biblioteca este paradisul. Paradisul este mai bogat şi mai la îndemână în Occident.
- Când vom putea citi următoarea carte scrisă de tine? 
- Lucrez în acest moment la un studiu despre religia şi practicile religioase ale celui mai „intim dintre străini”, rromii, după cum spunea un mare scriitor francez. Este un subiect dificil, pentru că sursele de cunoaştere asupra lor sunt pretutindeni şi nicăieri, după chipul şi imaginea acestui popor aparte. Cel mai probabil, în toamna acestui an, la Polirom.
 - Îţi mulţumesc şi te asigur că publicul câmpinean aşteaptă cu multă nerăbdare să te asculte în cadrul celei de a treia ediţii a Conferinţelor Lemet, în data de 30 martie, începând cu ora 18.00, la Casa de Cultură „Geo Bogza”.
Codruţ CONSTANTINESCU

La Bălţi a început Unirea Basarabiei cu România

Am în faţă o carte excepţională: Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918 – Bessarabia in the act of the Great Union of 1918, apărută la Editura Ştiinţa din Chişinău, la sfîrşitul anului trecut, 2017, în limbile română şi engleză, Ediţie de/ Edited by Ion Ţurcanu & Mihai Papuc, doi autori care se află în topul elitei din stânga Prutului.
Album bogat ilustrat – deşi autorii „ar fi avut nevoe de un spaţiu tipografic mult mai mare, ceea ce, în acest moment, nu s’a putut face” (p.6) – cartea merită descrisă filă cu filă. Însă am să mă rezum numai la arătarea celor cinci capitole.
I. Lupta Basarabenilor pentru eliberarea de sub dominaţia rusă.
II. Pregătirea şi realizarea Unirii.
III. De la Unirea condiţionată la anularea condiţiilor de unire.
IV. Recunoaşterea internaţională a actului Unirii.
V. Breviar Sfatul Ţării.
Din capitolul I desprind :
O serie de Mărturii ale redeşteptării naţionale ale Românilor Basarabeni: publicaţiile „Luminătoriul. Jurnal bisericesc”, Anul I, Cartea 1, Ianuarie 1908, Chişinău, Tipografia Eparhială; „Cuvînt Moldovenesc. Revistă lunară de literatură şi ştiinţă politică”, No. 6, Dechembrie anul 1913, Chişinău, şi membrii redacţiei acesteia: Nicolae N. Alecsandri, Daniel Ciugureanu, Pan Halippa, Simion Murafa şi Gheorghe Stârcea; Ansamblul folcloric (în costume populare româneşti) condus de scriitorul Gheorghe V. Madan; Preotul-Poet Alexei Mateevici şi manuscrisul poesiei Limba noastră, 17 Iunie 1917.


Constituirea Partidului Naţional Moldovenesc, la 31 Martie 1917, cu fotografiile organizatorilor şi conducătorilor lui: Vasile Stroescu – preşedinte de onoare, Vladimir Herţa şi Paul Gore – vicepreşedinţi, Pan Halippa – secretar general, Matei Donici, Nicolae N. Alecsandri şi Sergiu Cujbă. Şi cu Programul acestuia, publicat în „Cuvînt Moldovenesc” la 9 Aprilie 1917: „3. Toate legile, care privesc viaţa din lăuntru a Basarabiei, să le întocmească Dieta provincială (Sfatul Ţării), potrivit obiceiurilor vechi şi nevoilor de acum ale ţării”. „4. Administraţia (ocârmuirea locală) şi judecăţile să se împlinească, de sus până jos, de către slujbaşii ieşiţi din sînul poporului şi în slujba poporului”. „5. În şcolile de toate treptele limba de predare să fie limba naţională a poporului. Limba rusească se va învăţa în şcoli ca obiect de învăţămînt (ca învăţătură deosebită). În toate satele şi oraşele să se facă şcoli bune, cu mai mulţi ani de învăţătură, şi toţi copiii să fie îndatoriţi a învăţa la acele şcoli. / 6. Biserica să-şi aibă autonomia ei, adică să se ocârmuiască singură; ea să alcătuiască o mitropolie deosebită, cu arhiereu moldovan în frunte. Preoţii să fie crescuţi în limba moldovenească şi toate slujbele bisericeşti să se facă în această limbă. / 7. Moldovenii să nu mai fie duşi la oaste afară din Basarabia, şi să înveţe aici pe loc slujba ostăşească în limba moldovenească”.
Congresul preoţimii din Basarabia, 19 Aprilie 1917, care a cerut „proclamarea autonomiei ţinutului, prin convocarea Sfatului Ţării şi formarea unui guvern local”, cu fotografia de grup a preoţilor şi ierarhilor.
Congresul învăţătorilor din Basarabia, 25 – 28 Mai 1917, cu Rezoluţiile sale, publicate în revista „Şcoala Moldovenească”, nr. 2-4, 1917: „1. De la 1 Septembrie 1917 şcolile din satele moldoveneşti sau în majoritate moldoveneşti se vor preface în şcoli moldoveneşti. / 2. Limba rusescă se va învăţa în aceste şcoli ca obiect de învăţămînt îndatoritor, începând de la al treilea an”. „4. Să se deschidă şcoli moldoveneşti şi la oraşe”. „17. În Şcoala Duhovnicească şi în Seminarul Preoţesc învăţămîntul se va face în limba moldovenească, începând cu cl. I”. „20. În şcoala moldovenească se introduce alfabetul latinesc, care va fi întrebuinţat atât în cărţile didactice, cât şi în scris. / 21. În viitor toată conducerea şi supravegherea şcolilor moldoveneşti să se facă de către moldoveni, şi în limba moldovenească”. „26. Învăţătorii moldoveni să fie organizaţi în societăţi ţinutale, care să fie întrunite în Societatea Învăţătorilor Moldoveni din întreaga Basarabie”. Fotografia marelui „grup de participanţi la Cursurile de Vară ale învăţătorilor moldoveni din Basarabia, [din] Iunie 1917” ne face să credem într-un ecou al Cursurilor de Vară de la Vălenii de Munte, începute de Nicolae Iorga în anul 1908.


Adiacent, Tineretul angajat în mişcarea naţională, cu fotografia unui „comitet al elevilor şi studenţilor care cerea naţionalizarea învăţămîntului, adică realizarea întregului proces educativ în baza limbii latine”, şi grupul Vlad Bogos, Grigore şi Vlad Cazacliu, Dumitru Cărăuş, Anton Crihan, Nicolae Grosu, Vasile Harea, Petre Stihi, Alexandru Văleanu şi Ion Văluţă. 
Congresul militarilor Moldoveni, ţinut în Casa Eparhială din Chişinău, în zilele de 20 – 25 Octombrie 1917, cu fotografiile Casei Eparhiale, ale lui Gherman Pântea, reprezentant al Comitetului ostaşilor Moldoveni de pe Frontul Român, Ştefan Holban şi Ion Păscăluţă, membri ai Comitetului militar Moldovenesc din Odesa, toţi trei adjudecându’şi paternitatea telegramei de convocare a Congresului, Vasile Cijevschi – căpitanul care a condus lucrările Congresului, şi a subofiţerului Gheorghe Năstase, care a îndeplinit lucrări de secretariat. Rezoluţiile Congresului prevedeau autonomia Basarabiei (II), naţionalizarea oştirilor moldoveneşti (III), sporirea numărului „cohortelor de la 16 până la 100” (IV), alcătuirea, „în cel mai scurt timp”, a Sfatului Ţării, format din 120 de deputaţi” (V), moştenirea pământului „Basarabiei, cu bogăţiile dintr’însul şi de pe dânsul” de locuitorii ei (VI), „alegerea şi susţinerea candidaţilor Moldoveni în Adunarea Întemeetoare” (VII), naţionalizarea şcolilor, aşezămintelor şi a dregătoriilor (VIII), organizarea învăţămîntului în afară de şcoală (IX), constituirea Fondului Naţional (XI).
Crearea Sfatului Ţării, convocat la 21 Noembrie 1917, în Palatul Sfatului Ţării (fostul Gimnasiu nr. 3 de băeţi;), cu membrii Biroului de Organizare: Vasile Ţanţu – preşedintele Biroului, Vitalie Burac – vicepreşedinte, Ştefan Holban – secretar, Teodosie Cojocaru, Anton Crihan, Gherman Pântea, Constantin Osoianu, Nicolae Suruceanu, Gheorghe Tudor, Pan Halippa şi Ion Buzdugan. La deschiderea Sfatului, Corul protoiereului Mihail Berezovschi a cântat imnul Deşteaptă-te, Române! (de două ori) şi Pe-al nostru steag e scris unire. 

Autorii albumului Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918 – Bessarabia in the act of the Great Union of 1918, Ion Ţurcanu şi Mihai Papuc, au reprodus şi relatarea învăţătorului George Tofan, refugiat bucovinean, prezent la ceremonia de deschidere a Sfatului, la 21 Noembrie 1917. (Tofan „a editat, împreună cu Onisifor Ghibu, revista Şcoala moldovenească, prima publicaţie didactică de limba română din Basarabia”.)

George Tofan
Mai întâi, în capela Palatului „a fost oficiat un tedeum solemn în limba moldovenească, de către [arhimandritul Gurie Grosu şi de] girantul Eparhiei Basarabiei, Preasfântul Gavriil, episcopul Cetăţii Albe, care la urmă s-a adresat către asistenţă în moldoveneşte: «Îi felicit pe moldoveni cu autonomie. Dumnezeu să ajute! Trăiască Sfatul Ţării, la mulţi ani !» 

Gurie Grosu (stânga), Preasfântul Gavriil (dreapta)
După aceasta, asistenţa a eşit din biserică şi s-a îndreptat spre sala şedinţei, în care a fost introdus de către câţiva soldaţi drapelul naţional al regimentului moldovenesc. Acest drapel a fost sfinţit de către Preasfântul Gavriil cu aghiasmă. Corul protoereului [Mihail] Berezovschi a executat imnul naţional Deşteaptă-te, române! şi Pe-al nostru steag e scris Unire. Asistenţa cu entusiasm strigă: «Ura! Trăiască!» / După aceasta, asistenţa ese în balcon, ca să vadă mersul ceremonial al regimentului moldovenesc şi al altor trupe care au venit să salute Sfatul Ţării. / La orele 2 deputaţii şi publicul ocupă locurile în sala mare, destinată pentru deschiderea şedinţelor Sfatului Ţării. Primele două rânduri de scaune sunt ocupate de către deputaţi, restul de public. / În dreapta şi stânga de la locul presidenţial sunt aşezate două bănci, pentru representanţii presei. / Cel mai mare ca vârstă dintre deputaţi, N[icolae] N. Alecsandri, ocupând locul presidenţial, se adresează către asistenţă cu următoarele cuvinte: 

Nicolae N. Alecsandri
«Domnilor deputaţi! Declar şedinţa Sfatului Ţării deschisă». / Ca în urma unui semnal, toţi deputaţii şi publicul se scoală şi, aplaudând frenetic, strigă: «Trăiască Basarabia autonomă! Trăiască democraţia! Trăiască Republica Moldovenească!» / Corul execută din nou imnul Deşteaptă-te, române!. Pe ochii multora se văd lacrimi, unii plâng. Preşedintele, muşcându’şi buzele, încearcă să’şi oprească lacrimile. Arhimandritul Gurie, deputatul [Ioan] Pelivan, doamna deputat [Elena] Alistar şi mulţi alţii plâng ca copiii./ După ce a trecut această furtună de entusiasm, lacrimi şi felicitări, Preşedintele (de vârstă) propune Sfatului Ţării să’şi aleagă prin votare un preşedinte. / Preşedintele comitetului executiv gubernial basarabean al deputaţilor ţărani [Pan Halippa] şi deputatul Sfatului Ţării P[antelimon] V. Erhan îl propun ca preşedinte al Sfatului Ţării pe I[on] C. Inculeţ”.

Deputaţii Ioan Pelivan şi Elena Alistar

Pan Halippa, P. V. Erhan, Ion C. Inculeţ
D-nii Ion Ţurcanu şi Mihai Papuc au reprodus şi luările de cuvînt ale participanţilor.
Ion Inculeţ, Preşedintele Sfatului Ţării: „Cetăţeni deputaţi! Vă mulţumesc pentru cinstea înaltă pe care mi-aţi arătat-o, alegându-mă în postul de Preşedinte al celui dintâi Parlament Basarabean, pe care atât de mult îl aşteaptă cei mai buni fii ai ţării noastre. / Noi ne-am adunat într’un moment groaznic. [...] În faţa Sfatului Ţării stau probleme colosale. Înainte de toate, el va trebui să-şi aţintească privirile asupra anarhiei care, pe zi ce merge, creşte în ţară. D-Voastră ştiţi că cea mai mare parte a judeţului Hotin este devastată. Şi valul pogromurilor începe să cuprindă părţile judeţelor limitrofe. Sfatul Ţării trebue să ferească ţinutul de distrugere completă. [...] În acest moment groaznic, când noi toţi stăm la marginea prăpastiei anarhiei, vărsării de sânge frăţesc, a sărăciei, foametei şi frigului, eu frăţeşte vă invit pe toţi să stabilim un front revoluţionar unic,  să ne strîngem prin sforţări prieteneşti în jurul organului nostru superior al ţinutului – Sfatul Ţării – şi să uităm pentru un moment toate interesele mici şi egoiste, şi atunci noi vom salva ţara şi vom apăra de distrugere patria noastră comună”.
Vasile Ţanţu
Vasile Ţanţu, Preşedintele Biroului de Organizare a Sfatului Ţării: „Domnilor deputaţi, sunt fericit peste măsură când văd că idealul nostru s’a înfăptuit. Salut Sfatul Ţării în numele acelor eroi moldoveni care, departe de ţara noastră, au dus în pieptul lor ideea Sfatului Ţării. Luptând pe front, noi visam acest organ şi îl aşteptam cu nerăbdare; el nu se arăta. Atunci noi, ostaşii, ne-am hotărît să venim la Chişinău ca să începem lupta pentru această operă mare. [...] Astăzi, cu ajutorul lui Dumnezeu, noi ne-am atins scopul şi, făcând totul ce este posibil pentru crearea acestui organ, noi predăm cârma în mâinile D-Voastră, ca D-Voastră cu bine să îndreptaţi barca către ţărmurile unde o aşteaptă cu nerăbdare copiii adevăraţi ai patriei. Din partea noastră, dorim succes Sfatului Ţării, în munca lui pentru folosul Basarabiei”.
Ioan Pelivan, cu mandat din partea Congresului Militarilor Moldoveni: „Prea stimaţi deputaţi ai Înaltei Adunări, astăzi este ziua cea mai însemnată în istoria poporului nostru. Acest popor a fost condamnat să piară, dar astăzi el renaşte, a fost înmormîntat, dar astăzi a înviat. Toţi moldovenii simt o bucurie nemărginită când văd drapelul naţional care fâlfâe deasupra acestui palat. Astăzi se înfăptueşte idealul strămoşilor noştri şi speranţele tuturor conducătorilor poporului nostru, care s’au coborît în morminte cu durere în suflet. [...] Şi noi avem dreptul la autodeterminare naţională. Această idee a fost însuşită de către soldaţii noştri şi ei o răspândesc pretutindeni... Dacă n’ar fi fost Congresul lor din Octombrie, care a proclamat autonomia Basarabiei, deschiderea Sfatului Ţării n’ar fi avut loc. Dacă n’ar fi fost ei, Domnilor deputaţi, D-Voastră astăzi nu v’aţi fi adunat aici, în Sfatul Ţării (voci: bravo, ura!). Aceşti urmaşi ai lui Ştefan cel Mare şi-au luat obligaţiunea grea de a ne recuceri drepturile pe care noi le-am pierdut. Să nu uităm că dacă noi, moldovenii, am fi uitat limba noastră, noi am fi fost şterşi de pe pământ”.

Ion Buzdugan
Ion Buzdugan, delegat în Parlament de Congresul Militarilor Moldoveni: „Astăzi este învierea din morţi a poporului nostru moldovenesc. Mai bine de o sută de ani noi am avut de suferit sub jugul ţarismului, dar astăzi şi pentru noi a răsărit soarele libertăţii... Când astăzi am auzit în biserică serviciul divin oficiat în limba noastră veche şi am văzut acolo ridicându-se drapelul noastru naţional, m’am gândit: de acum a răsărit  şi steaua noastră şi va lumina veşnic; limba noastră nu va fi persecutată, ca înainte.”

Dimitrie Bogos
Dimitrie Bogos, representantul Comisariatului Militar Moldovenesc: „Fraţilor! Astăzi a căzut de pe ochii noştri vălul. Privirea noastră este clară. Din ziua de astăzi noi suntem scăpaţi de robia grea de un veac a ţarismului. În ziua de astăzi sufletul moldoveanului sclipeşte cu raze de pietre scumpe. Pietre scumpe sunteţi D-Voastră, Domnilor deputaţi. În numele Comisariatului strig: La mulţi ani!... De acum înalta obligaţiune de a-i aduna pe toţi moldovenii din toată Rusia, în regimente moldoveneşti trece în mâinile Sfatului Ţării. D-Voastră trebue să înfăptuiţi toate visurile poporului nostru. Luaţi măsuri grabnice să fie chemaţi toţi moldovenii în patrie.” (Aici nu mă pot abţine să nu fac o comparaţie. Păi noi – şi ştim noi care noi – după Revoluţie am luat măsuri să plece toţi românii din ţară!...)
La 29 Noembrie 1917, Sfatul Ţării a adoptat Regulamentul de funcţionare a administraţiei Basarabiei: „1. Puterea supremă în Basarabia o are Sfatul Ţării, care este cel mai înalt aşezămînt de ocârmuire până la chemarea Adunării Poporane Basarabene. / 2. Organul împlinitor al Sfatului Ţării este Sfatul Directorilor Generali [Guvernul], care este răspunzător pentru trebile şi măsurile sale numai înaintea Sfatului Ţării. / 3. Sfatul Directorilor Generali are toată puterea împlinitoare şi lucrează în temeiul zacoanelor şi poveţelor date şi întărite de Sfatul Ţării”.
Componenţa primului Guvern al Republicii Democratice Moldoveneşti a fost: Pantelimon Erhan, Preşedintele Consiliului Directorilor Generali şi Director General al Agriculturii; Ioan Pelivan, Director General al Externelor; Vladimir Cristi, Director General al Internelor; Colonel Teodosie Cojocaru, Director General al Răsboiului; Nicolae N. Codreanu, Director General al Comunicaţiilor; Teofil Ioncu [a avut urmaşi în Câmpina], Director General al Finanţelor; Ştefan Ciobanu, Director General al Învăţămîntului; Mihail Savenko, Director General al Justiţiei; Veniamin Grinfeld, Director General al al Industriei şi Comerţului şi V. Podvinschi, Director General al Controlului. 

Teodosie Cojocaru, Nicolae N. Codreanu, Teofil Ioncu, Ştefan Ciobanu
În Declaraţia Sfatului Ţării, primită la 2 Decembrie, anul 1917, acesta avea în vedere: „1. Să cheme în timpul cel mai scurt Adunarea Poporană a Republicii Moldoveneşti, aleasă prin glăsuire obştească, de-a dreptul, deopotrivă şi tăinuită, după sistemul proporţional.”  „4. Să orânduiască alegerile drepte în aşezămînturile locale de sineocârmuite, care încă n’au fost alese pe temeiul glăsuirei obşteşti, de-a dreptul, deopotrivă şi tăinuite, după sistemul proporţional, şi să chezăşuiască pe deplin bunul mers al acestor aşezămînturi. / 5. Să apere toate slobozeniile, câştigate prin revoluţie, precum: slobozenia cuvîntului, tiparului, credinţei, cugetului, unirilor, adunărilor şi grevelor, să chezăşuiască neatingerea persoanei şi a locuinţei şi să aşeze judecată dreaptă pentru tot norodul.”
La 24 Ianuarie 1918, Sfatul Ţării proclamă independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti. De notat că, în Guvernul Republicii Democratice independente, condus de Daniel Ciugureanu (Prim Director General), şi-au păstrat portofoliile Pelivan, Cristi, Codreanu, Ioncu, Savenko, Grinfeld şi Podvinschi, că Erhan a trecut la Instrucţiunea Publică, venind Constantin Brăescu, la Treburile Militare, şi Preasfântul Gurie Grosu, Director adjunct la Culte.
La începutul lunii Martie 1918 începe un fenomen pe care îl vedem şi astăzi în Republica Moldova. Mai întâi, la 3 Martie 1918, Zemstva judeţului Bălţi a proclamat „în mod solemn în faţa lui Dumnezeu şi a lumii întregi, că” cere „unirea Basarabiei cu Regatul României”. Apoi, la 6/ 19 Martie 1918, Uniunea Marilor Proprietari Funciari Basarabeni a exprimat Regelui Ferdinand I „dorinţa tuturor păturilor din Basarabia de a fi totdeauna sub sceptrul Majestăţii” Sale, „care dorinţă este a întregului neam românesc şi, prin urmare, şi a poporului românesc din Basarabia”.
O săptămână mai târziu, la 13 Martie 1918, Zemstva judeţului Soroca  proclama „în mod solemn, în faţa lui Dumnezeu şi a întregii omeniri, unirea Basarabiei cu Regatul României”.
La 26 Martie, Primul Ministru Alexandru Marghiloman, însoţit de generalii Constantin Hârjeu, Ministru de Răsboi, Ion Istrati, Mihail Schina, Ion Râşcanu şi Ludovic Mircescu, a făcut o vizită la Chişinău, prilej cu care, arhimandritul Gurie Grosu, a oficiat un tedeum pentru Unire la Catedrala din Chişinău. Acesta, notează Marghiloman, „după ce a ţinut o scurtă cuvîntare şi a proclamat pe Rege şi pe Regină suverani ai Ţării, a slujit un tedeum. Foarte multă lume.”


A doua zi, 27 Martie 1918, Sfatul Ţării a declarat că Basarabia „pentru totdeauna se uneşte cu mamă-sa România”. În fotografia făcută după votarea Declaraţiei de Unire, între militarii şi civilii care s-au strîns să pozeze în jurul lui Marghiloman, figurează şi arhimandritul Gurie Grosu. După Ciugureanu, aflat în stânga lui Marghiloman. În dreapta acestuia, Ion Inculeţ, prezidentul Sfatului Ţării. Şi mai la dreapta, Pan Halippa. 
Revin acum, în chiar ziua Centenarului Unirii Basarabiei cu Ţara, la evenimentele de acum o sută de ani, aşa cum sunt ele reţinute de D-nii Ion Ţurcanu şi Mihai Papuc, în piosul album bilingv (româno-englez) Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918 – Bessarabia in the act of the Great Union of 1918. (După cum aflu din revista „Limba Română”, nr. 1-2 / 243-244, 2018, Chişinău, apărută sub auspiciile Academiei Române, „IN MEMORIAM Deputaților Sfatului Ţării și tuturor celor care au contribuit la înfăptuirea Unirii Basarabiei cu Patria-Mamă, la Reîntregirea Neamului Românesc” – în care este şi comunicarea mea despre Hasdeu şi Marea Unire, – el a fost lansat, simbolic, la Muzeul Unirii din Iaşi, la 24 Ianuarie anul acesta.) Carte de o densă informaţie, ilustrată cu documentele şi fotografiile timpului, ea ar trebui să existe în fiecare bibliotecă românească.

Alexandru Marghiloman
Am văzut că, în preziua şi în ziua Unirii, la 26 şi 27 Martie 1918, a fost în Chişinău însuşi Primul Ministru de atunci al României, Alexandru Marghiloman. Dealtfel, România, deşi se afla într’o situaţie desastruoasă, cu o bună parte a teritoriului ocupat de trupele germane şi austro-ungare, oprite, totuşi, să înainteze spre interiorul Moldovei în energica bătălie de la Mărăşeşti, din August 1917, nu a privit deloc cu pasivitate evenimentele din Basarabia. 


Autorii albumului au reprodus în facsimil cererea oficială a Sfatului Directorilor Generali [Guvernul] Moldovean (foto), scrisă cu mâna emotivă de Ion Pelivan: „Domnule Ministru de Răsboi al României / Conform hotărîre[i] consiliului Directorilor Generali ai Republicei Moldoveneşti, Vă rugăm să binevoiţi a dispune trimiterea unui regiment Ardelenesc, cu posibilă urgenţă. / Tot odată Vă rugăm să ordonaţi: ca acest regiment să steie la dispoziţia Directoriatului Republicei Moldoveneşti. / Kişinău, la 22 Decembre 1917 / Preşedintele Consiliului P. Erhan / Directorul general de externe I. Pelivan / Directorul general de interne V. Christi” (semnăturile sunt autografe). 

Constantin Iancovescu
Cererea a ajuns la Ministerul de Resboi la 24 Decembrie, şi are apostila Generalului Constantin Iancovescu: „24 / XII / 917. Marele Stat Major. / Consiliul de Miniştri a aprobat cererea de faţă. Se va da ordin ca 1000 Ardeleni cu arme şi mitraliere ce vin din Kiev să se oprească la gara cea mai apropiată de Chişinău, de unde se vor trimite pentru paza depozitelor de subsistenţă. / Ministru / general Iancovescu”. Cititorii pot observa faptul că militarii Ardeleni acceptau autoritatea Guvernului Român, aflat atunci la Iaşi şi prezidat de Ion I. C. Brătianu. De notat că, la 3 Ianuarie 1918, România şi-a trimis un representant pe lângă Guvernul Moldovei: „În numele Guvernului Român, cu cinste rog Guvernul Republicii Moldoveneşti a Basarabiei să primească ca representant al nostru pe Domnul Gheorghe Lucassievici, care are din parte-ne însărcinarea să întreţină între Domnia Voastră şi noi cele mai prieteneşti şi frăţeşti relaţiuni, pe care comunitatea de origine şi interesele de vecinătate ni le dictează pentru orice vremuri şi care ne apar azi mai de nevoe ca oricând. / Preşedintele Consiliului de Miniştri, ministru al Afacerilor Străine, I. I. C. Brătianu / Iaşi, 3 Ianuarie 1918”.

I.I.C. Brătianu
Cât a contat implicarea României în destinele Basarabiei, cititorul poate să judece însuşi, văzând transcrierea Telegramei Prim-ministrului Ucrainei Către guvernele german, austro-ungar, turc, bulgar şi român: „Prin prezenta, am onoarea să vă aduc la cunoştinţă că Consiliul Miniştrilor Poporului Republicii Poporane Ucrainene găseşte necesar să informeze guvernul imperial german asupra următoarelor: / Guvernul ucrainean este adânc interesat de soarta unei regiuni limitrofe a Republicii Ucrainene, şi anume de Basarabia.” Cât ar fi contat propoziţia impertinentă, „că Basarabia, din punct de vedere etnografic, economic şi politic, formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei” (!!!), dacă România ar fi fost desinteresată de soarta conaţionalilor săi răpiţi, pentru o vreme, de Rusia. Că prezenţa armatei române în Basarabia era incomodantă pentru Ucraina, o vădeşte şi finalul telegramei: „Întrucât o bună parte din teritoriul Basarabiei este ocupată de armatele române, apartenenţa viitoare a Basarabiei putând fi obiectul tratativelor la Conferinţa de Pace de la Bucureşti [din Februarie 1918], Guvernul Republicii Poporane Ucrainene consideră că discuţia asupra acestei chestiuni şi soluţionarea ei poate avea loc numai cu participarea şi consimţămîntul reprezentanţilor guvernului ucrainean. / Preşedintele Consiliului miniştrilor poporani şi ministru de externe, V. Golubovici.”
Cu armata română alături, Guvernul basarabean putea să trimită această Notă de protest adresată Austro-Ungariei: „Guvernul Republicii Moldoveneşti Independente, care s’a format în limitele vechii Basarabii, luând cunoştinţă că trupele imperiale ale Austro-Ungariei au intrat la 24 Februarie pe teritoriul Republicii în împrejurimile localităţii Novoseliţa, protestează energic faţă de Guvernul Austro-Ungariei, împotriva violării drepturilor sale suverane şi cere ca aceste trupe să fie imediat retrase de pe teritoriul Republicii Moldoveneşti Independente. / Prim-ministru al Republicii Moldoveneşti, Ciugureanu, / Ministru de Afaceri Externe, Pelivan”.
Şi iată-ne în şedinţa din 27 Martie 1918 a Sfatului Ţării. Cu luarea de cuvînt a prim-ministrului român Alexandru Marghiloman: „În vremurile de răstrişte ale Republicii Moldoveneşti, când tînărul guvern s’a adresat României după ajutor, ea, ca mamă iubitoare care a auzit vocea cunoscută a copilului său, n’a întârziat să vină în ajutorul ei. Toate clasele sociale, toate partidele ca unul s-au grăbit să vină acolo, unde-i chema datoria şi vocea sângelui. Şi iată că astăzi noi culegem roadele muncii Domniilor Voastre, fii adevăraţi ai poporului, şi patrioţilor, care au muncit pentru folosul şi mărirea poporului nostru şi a întregii Românii. / Cu o atenţie încordată cercurile politice ale României urmăreau ce se face pe partea cealaltă a Prutului, şi când s’a ivit pericolul care ameninţa integritatea Republicii, România înrudită s’a grăbit cu ajutorul, ca să garanteze integritatea şi nedespărţirea acestei ţări.”

Constantin Stere
Cu Discursul lui Constantin Stere: „(Toţi deputaţii se scoală în picioare şi-l ovaţionează lung şi furtunos pe profesorul Stere. În strigătele «Trăiască profesorul Stere» şi în aplauzele necontenite ale întregii săli, profesorul se urcă la tribună şi mulţumeşte Adunării.) / «Domnilor deputaţi, în viaţa omului, ca şi a popoarelor întregi, momente aşa de înălţătoare nu sunt multe... Poporul românesc n’a venit în Basarabia din afară, el aici s’a născut, aici a fost acel cazan, unde au fiert şi s’au topit toate acele elemente, din care s’a născut poporul român. Noi n’avem unde ne duce şi pe noi nimeni nu ne poate alunga din casa noastră. Un veac fără sfîrşit, noi, plecaţi, tăcuţi, conştienţi de slăbiciunea noastră, noi am dus jugul, un veac întreg limba noastră a fost interzisă, un veac întreg cartea în limba natală a fost persecutată, ca o otravă revoluţionară; sacrificii imense făceau aceia, care doreau să-şi însuşească începuturile culturii naţionale... Conştiinţa proprie a Domniilor Voastre să vă lumineze.”
Şi Cuvîntarea lui Ion Buzdugan: „Să ştie lumea că noi vroim unirea tuturor românilor, de partea aceasta a Prutului şi de cealaltă a Carpaţilor într’o Românie Mare, una şi nedespărţită... Fiţi tari şi îndepliniţi-vă datoria, fiindcă ceasul Unirii a sunat. Vă chem pe toţi să votaţi cu îndrăsneală şi deschis, ca istoria să fixeze pentru totdeauna numele tuturor fiilor adevăraţi ai poporului moldovenesc, care au votat Unirea tuturor românilor, a viitoarei Românii Mari.”
Este pios din partea noastră să-i pomenim pe deputaţii care au votat Unirea şi, totodată, să-i uităm pe cei trei care au votat împotrivă, să ne abţinem să-i însemnăm pe cei care s-au abţinut, iar dintre absenţi să-l amintim doar pe Ştefan Holban, care a lipsit motivat. 
Iată-i pe cei care au votat pentru Unirea Basarabiei cu România: 1. Nicolae Alecsandri. 2. Elena Alistar. 3. Preotul Alexandru Baltaga. 4. Teodor Bârcă. 5. Teodosie Bârcă. 6. Constantin Bivol. 7. Vladimir Bogos [a avut un urmaş, inspector la Comitetul judeţean de Cultură]. 8. Ştefan Botnariuc. 9. Vladimir Budescu. 10. Ignatie Budiştean. 11. Ilarion Buiuc. 12. Gheorghe Buruiană. 13. Ion Buzdugan. 14. Anton Caraiman. 15. Grigore Cazacliu. 16. Ion Cazacliu. 17. Vlad Cazacliu. 18. Dumitru Cărăuş. 19. Nicolae Cernăuţan. 20. Nicolae Cernov. 21. Vladimir Chiorescu. 22. Afanasie Chiriac. 23. Vasile Cijevschi. 24. Nicolae Ciornei. 25. Vasile Cireşco. 26. Pavel Cocârlă. 27. Ion Codreanu. 28. Nicolae N. Codreanu. 29. Ion Costin. 30. Ion Creangă. 31. Anton Crihan. 32. Dumitru Dragomir. 33. Dumitru Dron. 34. Felix Dudchevici. 35. Boris Epure. 36. Pantelimon Erhan. 37. Vasile Gafencu. 38. Simion Galiţchi. 39. Andrei Găină. 40. Vasile Ghenzul. 41. Alexandru Gropa [Groapă]. 42. Nicolae Grosu. 43. Pantelimon Halippa. 44. Teodor Herţa. 45. Ion Ignatiuc. 46. Ion Inculeţ. 47. Teofil Ioncu. 48. Vasile Laşcu. 49. Mihail Maculeţchi. 50. Dumitru Marchitan. 51. Gheorghe Mare. 52. Nicolae Mămăligă. 53. Vasile Mândrescu. 54. Dumitru Mârza. 55. Mihail Minciună. 56. Alexandru Moraru. 57. Anatolie Moraru. 58. Zamfir Munteanu. 59. Gheorghe Năstase. 60. Teodor Neaga. 61. Constantin Osoianu. 62. Eftimie Palii. 63. Ion Păscăluţă. 64. Gherman Pântea. 65. Ion Pelivan. 66. Petru Picior Mare. 67. Vasilie Sberea. 68. Andrei Scobioală. 69. Nicolae Secară. 70. Timofte Silistraru. 71. Elefterie Sinicliu. 72. Chiril Spinei. 73. Gheorghe Stavru. 74. Constantin Stere. 75. Iacob Sucevan. 76. Nicolae Suruceanu. 77. Teodor Suruceanu. 78. Nicolae Şoltuz. 79. Gheorghe Tudor. 80. Ion Tudose. 81. Grigore Turcuman. 82. Vasilie Ţanţu. 83. Leonida Ţurcan. 84. Teodor Uncu. 85. Ion Văluţă. 86. Vitalie Zubac.
Şi pentru ca enumerarea acestor vrednici de cinstirea neamului să nu rămână platonică: D-l Serafim Isac, primarul satului Ghidighici, subordonat municipiului Chişinău, ne-a comunicat dorinţa comunităţii sale de a ridica un bust consăteanului lor, Ion Costin. Dacă doleanţele – căci este vorba şi de un apel la sponsorizare – ghidighicenilor găsesc ecou în inimile şi în fondurile Dumnevoastră: autorităţi, firme, societăţi, asociaţii, particulari cu dare de mână, vă invit să o faceţi !


În aceeaşi zi, Regele Ferdinand I a promulgat rezoluţia Sfatului Ţării şi declaraţia Prezidentului Consiliului de Miniştri:
„Sfatul Ţărei din Basarabia, în şedinţa lui dela 27 Martie (9 Aprilie) 1918, votând prin 86 voturi pentru, contra 3, fiind şi 36 apţineri, următoarea rezoluţiune:
«În numele Poporului Basarabiei Sfatul Ţărei declară:
«Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechei Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să’şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna
SE UNEŞTE CU ROMÂNIA.»
Şi Prezidentul Consiliului Nostru de Miniştri declarând că:
«În numele Poporului Român şi al Regelui Lui, M. S. Ferdinand I-iu al României, ia act de acest vot quasi unanim şi declară la rândul lui Basarabia unită cu România de veci una şi indivizibilă»;
Promulgăm acest vot şi această declaraţie şi ordonăm să fie investit cu sigiliul statului şi publicat în Monitorul Oficial. 
Iaşi, la 9 Aprilie 1918.
Ferdinand.”

Octavian ONEA

(Fotografiile sunt preluate din volumul "Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918 – Bessarabia in the act of the Great Union of 1918, Editura Ştiinţa, Chişinău)

Centrul Medical SanConfind are un call-center cu număr unic de telefonie: 0244.990

Datorită faptului că are o adresabilitate tot mai mare, în ultimul an, Centrul Medical SanConfind a primit zilnic foarte multe apeluri telefonice prin care foști sau potențiali pacienți (din zona Câmpina, din județ, dar și din afara Prahovei), se interesează de serviciile medicale ale unității noastre. Pe de altă parte, în vederea obținerii riguroase a confirmărilor de prezență din partea pacienților programați la diferite cabinete de specialitate sau secții ale spitalului, în fiecare zi se efectuează sute de apeluri către exteriorul unității. Pentru a veni în întâmpinarea solicitanților, unitatea noastră are printre dotările sale recente un call-center modern și performant, cu un număr unic de telefonie: 0244.990. 


Acest call-center a fost creat pentru recepționarea și efectuarea a unui volum mare de cereri prin telefon. Operatoarele de la cele trei console din call-center oferă asistență și informații pentru toate serviciile solicitate de apelanți.  Numărul face parte din rețeaua Vodafone și este apelabil din orice rețea de telefonie (atât fixă, cât și mobilă). Tarifele apelurilor la acest call-center sunt cele obișnuite, adică cele practicate în mod normal de către operatorii de telefonie din România. Cu timpul, numerele vechi ale telefoanelor SanConfind se vor schimba, dar ele mai sunt valabile pentru o perioadă de timp.