08 mai 2018

Discuţii aprinse în Consiliul Local pe marginea litigiului dintre CS Câmpina şi HM Junior

Consilierul Ion Dragomir îl desființează pe antrenorul Mircea Hagianu


Litigiul dintre CS Câmpina, clubul sportiv al municipiului, și HM Junior pare că nu îi va aduce vremuri bune clubului privat de fotbal care poartă inițialele numelui antrenorului Mircea Hagianu, proprietarul acestui club la care au fost înscriși pentru a învăța tainele „sportului rege” sute de copii câmpineni, în decursul anilor. 

Un litigiu sportiv judecat abuziv de AJF Prahova
 Litigiul amintit, dintre clubul public al municipalităţii şi cel privat, HM Junior, este o premieră în oraşul nostru, despre care am mai scris amănunte şi în alte ediţii ale publicaţiei noastre. Povestea, pe scurt, a confruntării dintre CS Câmpina şi HM Junior, a început în anul 2017, atunci când HM Junior a cerut CSC compensaţii de formare sportivă pentru un lot de juniori A cedat în anul 2016. La prima vedere, pare o cerere justă din punct de vedere sportiv, însă reprezentanţii CSC susţin că este una cu totul nejustificată, având în vedere că HM Junior acceptase în anul 2016, prin semnarea unei înţelegeri scrise, cedarea acestui lot şi a încă unuia, în anul 2017, către CSC, pentru a putea beneficia de un program de antrenamente gratuite pe terenul sintetic de la Petrol timp de doi ani. Mai simplu spus, şcoala de fotbal HM Junior şi secţia de fotbal a CSC, în formare la acea vreme, s-au înţeles că colaboreze în vederea antrenării copiilor şi juniorilor câmpineni care, mai târziu, ar fi urmat să constituie nucleul de bază al unei viitoare echipe de fotbal a oraşului. Un proiect interesant şi totodată util, într-un oraş în care fotbalul a avut de suferit în ultimii ani. Buna înţelegere a durat însă doar un an, până la momentul în care HM Junior, obligat să cedeze CSC un al doilea lot de juniori A, conform înţelegerii, nu a mai avut resurse umane şi a preferat să dinamiteze înţelegerea (reclamând CSC la AJF Prahova) în loc să caute soluţii de a merge mai departe. De aici au început tot felul de contestaţii înaintate de CSC atât în instanţele sportive de la AJF Prahova şi FRF, cât şi în instanţele civile. Conducătorii Clubului Sportiv Câmpina şi avocatul angajat de aceştia vorbesc de mari abuzuri (încălcări grave ale regulamentelor federale de fotbal şi grave vicii de procedură) săvârşite în comisiile de specialitate unde se judecă litigiile sportive la AJF şi sunt hotărâţi să meargă până la capăt pentru a-şi găsi dreptatea. Până atunci însă, CSC primeşte sancţiuni pe bandă rulantă de la forul fotbalistic judeţean şi riscă chiar să-i fie excluse echipele de copii şi juniori înscrise în campionate pentru că refuză să plătească daune de 24.000 lei clubului HM Junior şi să-i returneze 9 jucători. 



Raportul trimestrial de activitate al CSC
Președintele CSC, Adrian Stoican, a venit să prezinte raportul trimestrial de activitate a clubului, dar și să dea lămuriri în legătură cu evoluția litigiului dintre CSC și HM Junior. Dezbaterile au fost lungi și fără ca solicitările consilierilor municipali să primească toate răspuns. Discuțiile, care au durat aproximativ două ore, au vizat și activitatea CSC, dar și litigiul dintre acest club și HM Junior. Din raportul de activitate al clubului reiese că la CSC activează 146 de copii (fete și băieți), repartizați la cele trei secții sportive active ale clubului, după cum urmează: 82 de copii la secția Fotbal, 34 de copii la secția Natație, 30 de copii la secția Baschet. Selecțiile pentru toate aceste secții au loc pe toată perioada anului. Referitor la secția Fotbal, în prezent, echipa de junior A se află pe primul loc în campionatul organizat de AJF Prahova, la mare distanță de locul 2. La polul opus se găsește, însă, echipa de  juniori C, care ocupă penultimul loc în clasamentul specific acestei categorii de vârstă, organizat de AJF. Sportivii secției Natație au participat, în ultimii ani, la mai multe competiții organizate la nivel national, județean și local. În luna martie 2018, Bazinul didactic de înot a găzduit concursul „Cupa Seva”, ediția I, la care au participat sportive din întrega țară, CSC fiind reprezentat de 4 sportivi. Ultima secție dată în folosință, pe 1 octombrie 2017, este cea de baschet, coordonată de antrenoarea Cristina Potgieter, care își antrenează copiii în sălile de sport de la Colegiul Național „Nicolae Grigorescu” și Școala Centrală. 

Răspunsurile la întrebări amânate pentru ședința următoare
Lui Adrian Stoican i s-au pus numeroase întrebări de către consilierii Monica Clinciu („Ce reprezintă cheltuielile cu bunuri și servicii în sumă de 50.498 lei pe primul trimestru?”; „De ce nu sunt prezentate separat încasările de la bazinul de înot, terenul sintetic și terenul multifunctional?”, „Cum participă sportivii de la CS Câmpina la concursuri naționale de natație de vreme ce clubul nu este afiliat la Federația Română de Natație?”), și Livia Lupu („De ce sunt diferențe între numărul personalului CSC de la finele anului trecut și cel de la sfârșitul primului trimestru al anului în curs?”). 


Ca și la precedenta ședință la care a participat, Adrian Stoican a cerut îngăduința de a prezenta răspunsurile în scris, date fiind faptul că întrebările au fost numeroase și complexe. De asemenea, consilierul Elena Albu i-a cerut din nou lui Adrian Stoican să prezinte o situație a veniturilor și cheltuielilor bazinului de înot din perioada de când bazinul este administrat de CSC, comparativ cu aceeași situație financiar-contabilă de pe vremea când bazinul didactic de înot era condus de firma privată din Ploiești căreia i-a preluat activitatea clubul municipalității. Și la această solicitare lui Adrian Stoican i s-a permis să răspundă „data viitoare”. 

CSC riscă excluderea din campionatul județean
Cele mai încinse discuții s-au purtat pe marginea litigiului dintre CSC și HM Junior, căruia este greu să îi prevezi toate urmările. Subliniind deciziile abuzive ale AJF în judecarea contestațiilor depuse de CSC împotriva HM Junior, precum și pericolul ca cei aproape 100 de copii dornici să învețe fotbal la CSC să nu mai aibă în ce campionate să joace, consilierul Florin Frățilă, președintele Comisiei de sport din legislativul municipal, i-a solicitat imperios lui Adrian Stoican să prezinte Consiliului Local care este situația reală a acestui litigiu. Adrian Stoican a informat consilierii că pe data de 2 mai  va urma o altă sancțiune şi anume depunctarea cu încă două puncte, urmând apoi, după alte depunctări, excluderea echipei din campionat. Primarul Horia Tiseanu a reamintit consilierilor că le-a atras atenția după alegerile din 2016 că acest contract trebuia discutat şi aprobat în Consiliul Local: „După părerea mea, contractul este ilegal de vreme ce Consiliul Local hotărâse ca de gratuități pe terenul sintetic să beneficieze doar unitățile școlare, nu și cluburile private, care iau bani de la părinți, contractul trebuia aprobat în Consiliul Local” a subliniat edilul municipiului.

HM Junior riscă să nu mai joace niciodată pe terenul de la Petrol 
Discuțiile au alunecat apoi spre ce măsuri va trebui să ia Consiliul Local împotriva lui HM Junior, mai exact împotriva lui Mircea Hagianu, după ce contractul de colaborare își va fi epuizat durata de valabilitate. Cel mai virulent acuzator al lui Hagianu a fost consilierul Ion Dragomir: „Înțeleg că există un contract încheiat cu clubul HM Junior, pe care Mircea Hagianu l-a încălcat, iar acum ne solicită bani și fotbaliști înapoi. Dacă el nu a respectat contractul, de ce trebuie noi să îl respectăm și să îl lăsăm în continuare să-și antreneze elevii pe terenul nostru?” Administratorul public Remus Bădulescu a explicat că au fost încercări de a-l scoate pe Hagianu de pe teren cu Poliția, dar nu s-a reușit, fiindcă Poliția consideră că acest contract este încă valabil și HM Junior poate intra pe teren la antrenamente. Chiar dacă cei de la Primărie au pus lacăte la porți, acestea au fost sparte.


„Noi ar trebui să-i plătim sume mari lui Hagianu din banii câmpinenilor, în condițiile în care acest om, de ani de zile, face bani negri utilizând domeniul public, luând bani neînregistrați de la părinții a sute de copii pe care i-a antrenat de-a lungul anilor. Ba mai mult, pe Legea 350, îi dădeam și bani de la buget ca să plece în cantonament cu copiii, iar el lua bani, pe de altă parte, și de la părinți. Suntem aici toată conducerea orașului și asistăm neputincioși cum își bate joc Hagianu de noi, cum își bate joc de acest municipiu un om care a profitat mereu de domeniul public al Câmpinei. Din luna mai, când expiră contractul, să nu-i mai dăm voie nici cu plată să intre pe teren. Să vedeți că nu are unde să se ducă. Să ne așezăm la masă toți, cu altă ocazie, și să îl facem pe Hagianu să vină el să ne roage să îl lăsăm pe stadion. La Rafinărie nu se duce că este prea scump. Așa că nu va avea unde să se mai ducă”, a punctat decisiv consilierul Ion Dragomir, creionând un viitor sumbru pentru antrenorul Mircea Hagianu.
Adrian BRAD

Editorial. DOINA CORNEA

Doina Cornea era o oglindă a societății românești. Cum observa cineva, excedat de numărul anunțurilor că doamna a murit: a și trăit, dar puțini au observat asta. Adevărat, căci, în viață și în moarte, a fost, prin moralitate, o oglindă inclementă pentru neamul tuturor compromisurilor. De câte ori ați văzut-o sau auzit-o pe femeia asta, puțintică la trup dar de diamantină tărie sufletească, la TVR sau RRA? Unde sînt permanent invitați tot felul de ipochimeni – politicieni ori  „analiști” - să ne „explice” pe ce lume trăim. Nu ar fi fost mai sporitor spiritual să știm părerile domniei sale? Sigur, nu în ultimii ani când avea probleme de sănătate, ci atunci, la începutul anilor 90, când lumea îi asculta pe Iliescu și pe Miron Cozma. Sau pe Cristoiu. Vă dau un exemplu simetric, pentru că este un monument viu: de cîte ori cele două instituții de presă publice (vorbesc despre ele, pentru că au un anume statut legal, nu mă interesează cele private) au solicitat părerea filosofului Mihai Șora despre realitățile zilei? Niciodată! În schimb vedeam seară de seară tot felul de saltimbanci ai analfabetismului primar și cultural perindîndu-se, aceiași și pe aceleași ecrane, la nesfîrșit. 


Știți de ce România este astăzi în halul de mizerie morală care ne disperă? Pentru că cei care au bătut-o pe Doina Cornea nu au fost niciodată pedepsiți. Până cînd nu ne aranjăm memoria, nu vom fi un popor. Ceea ce doamna ar fi vrut să fim. Prin exemplul său. Dizidența românească a cunoscut după anii 70 foarte puține cazuri autentice, de aceea cu atît mai valoroase. Aceste cazuri au fost repede izolate de către Securitate, nu a existat o adevărată solidaritate (aluzia la sindicatul polonez este inevitabilă). De aceea Doina Cornea a însemnat permanent o incomodă mustrare. Înainte și după 1989. Prin singurătatea și singularitatea ei. De aceea singurul sentiment autentic la nivel public cred că ar trebui să fie acum rușinea. Rușinea că a trăit printre noi și nu am cunoscut-o… Dar rușinea nu ține de sentimentul românesc al ființei, nici măcar de sentimentul românesc al urii de sine. Rușinea că România de azi e la antipodul moral al celei pentru care a luptat Doina Cornea. Că ne interesează orice altceva decît valorile morale. Deja cîțiva neica nimeni s-au cocoțat pe înaltul mormîntului ca să-și arate lumii mecla, ca fiind „continuatori” ai luptei Doamnei! Exemplul domniei sale este unul evanghelic: a mărturisi adevărul cu orice risc. Cu cât  riscul e mai mare, cu atît adevărul trebuie strigat mai puternic. Și din acest punct de vedere absența Doinei Cornea este un memento mustrător. 


Nu mai trăim într-o dictatură francă, precum aceea ceaușistă în care Doamna rostea adevărul probînd vorba imutabilă că numai Acesta ne va face liberi. Trăim într-o zonă politico-socială mai degrabă moale, mai degrabă ticăloasă, mai degrabă amorfă… și cu toate acestea frica de a spune adevărul e, parcă, și mai mare. Și nu numai de a-l spune, chiar de a-l gîndi. România de azi nu este, cu siguranță, cea pe care o visa Doina Cornea. Formal, da: sîntem în NATO și în UE, circulăm liber prin mai toată Europa. Dar, nu știu de ce (adică știu, dar o spun de cîteva sute de editoriale încoace, nu mai repet acum), mintal și mai ales moral am regresat. Altfel am fi respectat-o pe această femeie model, urmîndu-i exemplul de rectitudinea morală. Cum spune un prozator tînăr: am avea nevoie de un transplant de coloană vertebrală. În acest caz, ar fi fost vorba de un auto-transplant, de la noi la noi înșine. De învățat, adică, de la un model pe care l-am avut la îndemînă. 
Sfîrșitul comunismului ca sistem politic a început atunci cînd un mare politician a avut curajul să numească URSS imperiul răului, adică să folosească definiția exactă, fără eufemisme, și, în același timp istoric, Papa Ioan Paul al II-lea denunța și el, fără ocolișuri, natura răului politic. Dizidenții din Est făcuseră asta, dar, cel puțin pînă la Soljenițân, vocea lor încă nu era receptată suficient într-un occident vrăjit de propaganda stîngii. La un moment dat, vocile din Lagăr au devenit suficient de puternice pentru a fi auzite. Și vocea atît de delicată, ca și întreaga ei ființă, a profesoarei clujene s-a auzit dintr-o dată printre cele mai clare prin dicțiunea ideilor. Nu au fost multe asemenea voci în România, cu atît sînt mai prețioase.  Opération Villages Roumains s-a născut după difuzarea unui reportaj filmat al lui Josy Dubié, România, dezastrul roșu. Doina Cornea era aici acuzatorul principal al demenței „sistematizatoare”, demolatoare de memorie în fond, a lui Ceaușescu. Solidaritatea pe care a reușit să o genereze în Europa este un fenomen unic pînă acum. Dacă am fi reușit să folosim cum trebuie acel capital de imagine, cum se spune în limbajul de lemn de azi, poate că modelul Doina Cornea ar fi rodit în social. Mă gîndesc la lungul șir de femei care marchează istoria noastră recentă. Ar putea fi scris un întreg capitol de istorie (am în față o carte excelentă despre participarea femeilor în primul război mondial în România) despre acest șir de modele și de jertfe. Sincer, mie mi-ar plăcea ca amintirea Doinei Cornea să rămînă în rolul ingrat pe care i l-a atribuit nepăsarea valahă: de mustrare perpetuă asupra nimicniciei noastre. Dumnezeu să o odihnească cu drepții!
Christian CRĂCIUN

Mihaela Voicilă, președintele PSD Câmpina, a ajuns ministru-adjunct în guvernul Viorica Dăncilă

Câmpina nu va putea scăpa niciodată de statutul de eternă „a doua vioară” a județului Prahova. Și este și normal să se întâmple așa, ținând cont că Ploieștiul, prima vioară prahoveană, este de aproape șapte ori mai mare decât municipiul nostru în toate domeniile. Pe vremea lui Ceaușescu, atunci când apărea la echipa de fotbal Poiana Câmpina vreun jucător mai răsărit, imediat îl lua Ploieștiul, fără ca nimeni din conducerea Câmpinei să crâcnească. La fel și în politică. Și în cea de dinainte de 1989, și în cea de după acest an. În perioada postdecembristă, conducerile filialelor județene ale principalelor partide politice (PSD, PNL și PDL - ultimul unificat, ulterior, cu PNL), au făcut mereu legea în organizațiile câmpinene ale celor trei partide amintite. Dacă vreun politician câmpinean avea relații pe la guvernanții de la București, atunci mai putea trece de filtrul subiectiv al candidaturilor impuse de liderii de la Ploiești. Dacă nu, nu.  De la Revoluția din Decembrie și până azi, Câmpina a dat mai mulți parlamentari (deputați și senatori). Nu prea mulți, pentru că grosul trebuia să vină de la Ploiești. Nu am avut la fiecare început de legislatură a Parlamentului României câmpineni în acest for suprem al democrației românești. În două mandate (2008 – 2012 și 2012 – 2016), Câmpina a avut câte doi parlamentari: un deputat și un senator. În primul dintre cele două mandate amintite, ne-au reprezentat în Parlament deputatul Florin Anghel și senatorul Georgică Severin. În al doilea, deputatul Virgil Guran și senatorul Georgică Severin. Dacă în două rânduri, conducerile județene ale PSD, PDL și PNL ne-au lăsat cu doi localnici în Parlament, să nu ne facem iluzii că în Guvernul României, pe post de ministru, va ajunge vreodată vreun câmpinean locuitor al acestui oraș; deci nu o persoană cu origini câmpinene, dar cu domiciliul în București. Și nu cred că vom avea un concetățean în fruntea vreunui minister, fiindcă liderii politici județeni de la Ploiești vor dori mereu să-și impună oamenii lor la butoanele prin care se dirijează resursele financiare existente în orice minister. În schimb, Câmpina a dat, mare minune!, doi ministri-adjuncți. Mai exact, doi secretari de stat.  Primul, în guvernarea CDR-PD. Al doilea, în guvernarea PSD-ALDE. În 1998, un câmpinean (stabilit, după facultate, la București), pe numele său, Mirel Țariuc, absolvent al Liceului ”Nicolae Grigorescu” – promoția 1976, un tip extrem de inteligent și de carismatic, a ajuns secretar de stat în Ministerul Turismului. După o vreme, Mirel Țariuc a fost numit șef al Agenției pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, apoi președinte al Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, dar niciodată ministru plin. A fost susținut de PNȚCD, mai precis de Constantin Dudu Ionescu, care, pe vremea Convenției Democrate, a fost ministru al apărării și ministru de interne.


Venind în zilele noastre, la începutul lunii trecute, Mihaela Voicilă (patroana firmei Voipan), a ajuns, grație bunelor relații pe care le are cu premierul Viorica Vasilica Dăncilă (cel puţin aşa susţin surse din PSD), secretar de stat pentru IMM-uri în Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerț și Antreprenoriat, minister condus tot de un prahovean, senatorul Radu Oprea. Prin presa județeană și locală s-a mai scris despre apropierea dintre cele două „doamne” ale partidului celor trei roze. Ghilimelele sunt din cauza doamnei Veorica, ajunsă în fruntea guvernului tocmai din fruntea întunecată a mustăciosului șef peste Camera Derutaților și peste întreaga țară; și ea plină de derutați, de la Mare până-n Carpați. Spre deosebire de protectoarea sa de la Palatul Victoria, care schingiuiește zilnic limba română în declarații publice (nu mai vorbesc despre cele private), Mihaela Voicilă se împacă bine cu limba maternă și are, cu o ușoară îngăduință, stofă de politician. Poate nu chiar o stofă englezească, din cea mai pură lână Shetland, ci doar una cu multe fibre sintetice. Ce vreți, o stofă de politică mioritică, dar, oricum, nu o stofă catastrofă, de vreme ce din acest material și-a croit singură veșmintele de președinte al PSD Câmpina și de vicepreședinte al PSD Prahova. Mihaela Voicilă conduce o afacere de succes, compania de panificație Voipan, una dintre cele mai cunoscute din zona Câmpina. Nu poate nimeni nega faptul că doamna Mihaela este ceea ce anglo-saxonii numesc o „self-made woman”. Fiind patroana unui important IMM local, are toate șansele să facă treabă bună în fruntea structurii ministeriale pe care o conduce, un departament dedicat special IMM-urilor românești. 
V-am fi dat mai devreme informația despre al doilea ministru-adjunct cu rădăcinile înfipte în ținutul Câmpinei, dacă doamna secretar de stat Voicilă ar fi avut mai mult timp liber. Faptul că o facem acum este și din pricină că doamna Mihaela ne-a tot dus politicos cu vorba (cu vorba bună, fraților, să ne înțelegem, pentru că ne-a explicat frumos femeia că are treabă multă la minister). Astfel, vreme de câteva săptămâni, a tot amânat (după tipicul „poate săptămâna viitoare”),  să răspundă solicitării noastre de a ne acorda un interviu. I-am propus să îi trimitem întrebările interviului printr-un email și tot prin email să ne răspundă, dar nici așa nu a fost chip să ne atingem scopul. „Sunt foarte ocupată acum, poate săptămâna viitoare…” suna invariabil motivul pentru care doamna ministru-adjunct nu găsea și pace un răgaz de 30 de minute ca să ne răspundă la patru-cinci întrebări. Și noi o credem pe cuvânt, deoarece ne-a și dovedit că nu ne-a amăgit. Și folosim trecutul perfectului compus, întrucât ne-am consolat definitiv și ne-am luat adio de la ideea interviului. La ultima ședință a Consiliului Local, fără să fi fost invitată sau interpelată, doamna Mihaela și-a făcut brusc apariția pe la mijlocul ședinței, așezându-se cu modestie pe unul dintre locurile destinate publicului obișnuit. O apariție absolut augustă și surprinzătoare. Primarul Horia Tiseanu, plin de curtoazie (cum, de altfel, îl știe toată lumea), a întrerupt discuțiile ce se purtau în acel moment și a salutat apariția Mihaelei Voicilă în sala de ședințe. „V-aș întrerupe puțin ca să o salutăm pe doamna secretar de stat Mihaela Voicilă. Prezența dumneaei ne bucură și ne onorează, indiferent de culoarea politică...” Bla, bla, bla... Așa curtoazie politică mai rar.  Și cum vă spuneam ceva mai devreme, ca să ne demonstreze că, într-adevăr, nu are timp pentru interviul nostru de 30 de minute, doamna Mihaela a mai ieșit din sală ca să vorbească la telefon, după care a revenit, dar la un moment dat, într-un final izbăvitor, a ieșit definitiv din sală. Dar nu oricând, ci fix după 29 de minute de la prima sa apariție maiestuoasă. O femeie adevărată și plină de adevăr, pentru care cuvântul dat e sfânt. „Poate săptămâna viitoare” a spus, „poate săptămâna viitoare” a rămas. Cum ar spune neamțul: Ein Mann, ein Wort (Un om, un cuvânt).
Adrian BRAD

Ultimul tupeu de București: parcarea mașinilor seara, pe treceri de pietoni, la intersecții de străzi

Nu cu mult timp în urmă, mai exact, într-o seară (și mai exact, după căderea întunericului), mi-a fost dat să văd ultima probă de tupeu de București. Ultima, din punct de vedere cronologic, fiindcă sunt sigur că vor mai urma și altele. Chiar la intersecția Bulevardului Carol I cu strada Sergent Erou „Grigore Nicolae” (cea care trece prin fața intrării principale a Spitalului Municipal și ajunge în Griviței), pe trecerea de pietoni situată pe mica stradă amintită, între farmacia din colț și frizeria dinspre Centrul Civic, cu botul spre poarta spitalului, trona un ditamai SUV-ul 4x4 japonez (nu dăm numele firmei producătoare, fiindcă nu are nicio vină fabricantul pentru clienții fără bun-simț care îi cumpără mașinile). Eu veneam dinspre capătul opus al străzii Sergent Erou „Grigore Nicolae”, când, apropiindu-mă de bulevardul central, m-a izbit în ochi lumina farurilor unui autoturism de teren oprit fără nicio jenă pe trecerea de pietoni și pe sensul meu de mers. Cum ar veni, chiar pe contrasens. De parcă mai conta această încălcare a regulilor de circulație după cea mult mai gravă, comisă prin parcarea pe trecerea de pietoni, bașca și într-o intersecție cu trafic foarte intens. 


Am oprit în fața SUV-ului și nu îmi venea să cred. Colegul din dreapta mi-a spus să claxonez ca să mă audă șoferul băgat pe undeva prin apropiere, prin vreun magazin, ne gândeam noi. Și ne mai gândeam că nu putea fi decât un bărbat cu ceafa groasă, ras în cap, cu o cruce mare pe pieptul acoperit cu haine scumpe, de firme și de fițe. Un ipochimen plin de el și de aur pe degete, ceva între un dandy de București, băiat de bani-gata (văzusem numărul mașinii), și un haidamac hiperpigmentat constituțional din Ferentari sau, în orice caz, un mare iubitor de manele. O mândrețe de om care, mai mult ca sigur, își închipuia că putea să facă orice, dacă avea chef de acel orice. Nu puteam să depășesc prin stânga, fiindcă dinspre artera principală pătrundeau mereu mașini pe străduța la capătul căreia mă găseam, aproape țintuit. Am dat un claxon scurt și apoi am ieșit instinctiv ca să fac o poză de pomină cu camera foto a telefonului din dotare. Deh, un mic defect profesional. Când am fixat camera foto pentru poză, a apărut și proprietarul mașinii bengoase. Nu era un „el” cu multe aere poluând aerul curat al serii, așa cum am crezut inițial. Era o „ea”, dar tot infatuată, probabil, adultă doar la vârstă, susceptibilă de a fi plină de fițe și de păcate interzise de Codul Rutier, însoțită de puiul ei, tot o „ea”, numai că mult mai mică și absolut nevinovată. Au trecut amândouă prin fața mașinii noastre, adulta cea bengoasă cu privirea în pământ. Pentru că acum puteam, am depășit încet prin stânga și, când am ajuns în dreptul fițoasei așezate la volan, colegul meu i-a făcut gestul acela binecunoscut în traficul rutier din lumea întreagă, cu mâna dreaptă părând că înșurubează un bec pentru iluminarea minții întunecate a tupeistei din București,  de la care fetița ei a avut ce învăța în acea seară tulburătoare și de nedescris. A învățat că n-are ce să învețe. Sau poate fițoasa mamă voia să-și învețe fetița tainele Codului Rutier prin puterea exemplelor negative. Alea cu „așa, nu!” Așaaa?! Abia acuma ne-am prins! Atunci să ne fie cu iertare articolul. 
Adrian BRAD

Sala de fitness de la Casa Tineretului va fi scoasă la licitație publică pentru închiriere

Consilierii municipali au aprobat închirierea prin licitație publică a unui spațiu de la parterul clădirii, în suprafață de 246,53 metri pătrați, având destinație de sală de fitness. Cota parte din chirie care poate fi încasată de Casa Tineretului, în calitate de titulară a dreptului de administrare, este de 50%. Este absolut interzisă subînchirierea sau cedarea sub orice formă, totală sau parțială, a spațiului închiriat. Introducerea unei terțe persoane în spațiul închiriat, sub formă de asociere, colaborare, reprezentare etc., se consideră ca o subînchiriere și atrage dupa sine rezilierea contractului și plata de daune interese în valoare de 1.500 lei. În cazul în care chiriașul folosește spațiul contrar destinației stabilite, contractul de închiriere se reziliază, de asemenea, iar fostul chiriaș datorează suma de 1.500 lei, cu titlu de daune interese.
Adrian BRAD

Revedere cu parfum de amintiri

Elevii promoţiei 1960-1968 a Şcolii Gimnaziale „Mitropolit Pimen Georgescu” din Proviţa de Sus s-au revăzut la 50 de ani de la terminarea clasei a VIII-a

Marţi, 1 mai, a fost prilej de revedere pentru 34 de elevi și 9 profesori din promoția 1960-1968, care au sărbătorit 50 de ani de la terminarea Școlii Gimnaziale „Mitropolit Pimen Georgescu” din Provița de Sus.


Să retrăiești jumătate de secol într-o singură zi, să redeschizi cutia cu amintiri și să te bucuri de sentimentele pe care le găsești îngrămădite acolo, înseamnă că ești norocos. Emoțiile de la școală s-au contopit cu buna-dispoziție de la Căminul Cultural Proviţa de Sus unde, grație sprijinului necondiționat din partea autorităților locale și al d-nei Gabi Maria Bucura (fostă Anghelina), elevă a generației 1960-1968, dar și datorită entuziasmului unei generații, totul s-a transformat într-o poveste: sfeșnice înalte cu lumânări și lacrimi de cristal, muzică de calitate și desert fin, emoții și o grămadă de amintiri. 


„Mă bucur că am avut onoarea să organizez acest eveniment pentru colegii și profesorii mei dragi, că le-am
mângâiat sufletul și i-am făcut să se simtă ca într-o poveste. Evenimentul în sine a fost povestea generației noastre. Ne-a luat 50 de ani să înțelegem că, ori de câte ori ne-am întâlni, ne e la fel de greu să ne luăm rămas bun, așa că ne gândim deja la următoarea revedere”, a declarat doamna Bucura (foto).
(A.M)

„Pacienţii politici” (14)

Anul 2012 va rămâne unul de referinţă în politica românească postdecembristă. Decăderea regimului portocaliu, patronat de Traian Băsescu şi apogeul alianţei social-liberale (USL) - victoria zdrobitoare în alegerile locale şi parlamentare - au adus importante modificări în mentalul colectiv al societăţii româneşti. Divizaţi brutal de ciocnirea celor două blocuri politice, românii au văzut doar ceea ce li s-a arătat, fără să poată înţelege în profunzime dimensiunea jocurilor politicianiste din culise.
Volumul „Pacienţii politici”*, pe care îl publicăm acum în serial, îşi propune să scoată la lumină aspecte importante din partea nevăzută a politicii locale, judeţene şi naţionale: jocurile din jurul puterii, camaraderiile de conjunctură şi, pe alocuri, impostura, care inevitabil vor duce, în anii următori, la prăbuşirea eşafodajului.

17 mai 2012. Colegii nu mai suportă sfidarea pesediştilor. Încerc să calmez spiritele. Mirel, ofiţerul răzvrătit, crede că era mult mai nimerit să candidăm pe liste separate şi să nu fi intrat în USL: „Mare greşeală, monşerule! În şase luni, PSD-ul o să ne mănânce la micul dejun! Antonescu e boem!” Mulţi liberali sunt de aceeaşi părere.

Pentru prima dată în ultimii ani simt nevoia acută de liniște. Am închis pentru o vreme telefonul şi orice altă legatură cu lumea dezlănţuită. Îmi zboară gândul la vorbele din corespondența lui Cioran - „Scrisori către cei de acasă”: „Să trăieşti fără telefon, fără vizite, fără compatrioţi, fără nici un fel de întâlniri, ăsta e raiul”. Îmi fac ordine în hârtii şi transcriu mare parte din însemnările răvăşite în ultimul timp. Regăsesc scene interesante, dar şi amănunte inutile tratate cu subiectivism. Le tai, fără regret.
Citesc în „Revista Nouă” un interviu cu istoricul A. Ciupală, semnat C. Negreu. O poveste romanţată despre trecerea regelui Ferdinand prin Câmpina. Reţin un fragment foarte interesant: „Urmaşul lui Carol I, Ferdinand, a avut o peripeţie foarte amuzantă prin Câmpina. Regele Ferdinand, ca şi nepotul său Mihai, avea pasiune pentru maşini. Era epoca acelor maşini elegante, cu aripile care se prelungeau cu o treaptă în faţa uşilor. Ferdinand, care conducea maşina, venea cu aghiotantul său, generalul Balif, tatăl unei foarte cunoscute profesoare de istorie din Câmpina, doamna Baldovin. La răscrucea actualului bulevard Carol I cu Calea Doftanei, tot timpul se afla un sergent de stradă care dirija circulaţia. Venind dinspre Sinaia, Ferdinand a observat că e pe cale de a rămane fără benzină. Au tras mașina lângă acel sergent, întrebându-l dacă ştie un loc unde să poată alimenta. Sergentul, impresionat de uniforma de aghiotant regal a generalului Balif, spre deosebire de cea de campanie în care era îmbrăcat regele, neavând vreun însemn sau epolet, l-a considerat a fi şoferul. Generalul, văzând cum şoferul se pierde în explicaţii, i-a propus să urce pe treapta maşinii şi să le arate chiar el de unde pot cumpăra benzină. Sergentul i-a dus pe strada Cimitirului, actuala Bobâlna, la depozitul de produse petroliere care există si acum – atunci se numea Societatea Distribuţia. Ajungând acolo, sergentul strigă la paznic să deschidă poarta. Apoi începe să-şi arate destoinicia: « Şofer, la dreapta! Şofer, la stânga! Şofer, trage la pompă!» În timp ce dădea aceste ordine precise, iar «şoferul» le executa corect, a apărut şeful depozitului, domnul Dumitrescu, care a înlemnit. S-a oprit maşina, Dumitrescu a dat onorul regelui şi i-a cerut scuze pentru confuzia sergentului. Regele s-a amuzat fară să facă un caz din această întamplare”.
Frumoasă poveste! Sunt sigur că foarte puţină lume o ştie. Tocmai de aceea mă gândesc foarte serios să vorbesc cu toţi aceşti venerabili deţinători de inestimabile mărturii şi să le propun editarea unor volume-document, care să păstreze cele mai importante date din istoria oraşului şi chiar a împrejurimilor. Cu fiecare zi care trece, martorii trecutului dispar şi odată cu ei multe dintre întâmplările ce merită a fi cunoscute. 

18 mai 2012. Se închide cercul. Azi s-au depus oficial candidaturile pentru Primărie, Consiliul Local şi Consiliul Judeţean. La Câmpina, în lista comună a USL, liberalii au patru nominalizari în primele nouă. „Avantajoasă” negociere! Sigur rămânem cu trei consilieri după plecarea lui Vigu la Consiliul Judeţean, opţiune logică în caz că pierde alegerile. Măreaţă realizare! În mandatul trecut, fără aliaţi, am avut doi consilieri. Dacă ar fi să cred în previziunile ixuleştilor (USL – 8 mandate), Mirică, aflat pe locul 9, iese sigur din calcul. Munca noastră se contabilizează în tolba încrengăturii. Am discutat cu Vigu despre toate astea şi îl enervează atitudinea mea.

19 mai 2012. Plouă fără încetare şi noi facem pe felcerii în piaţa publică. Vigu se îngrijeşte cu succes de glicemia trecătorilor. Microbuzul, plantat ostentativ în parcarea din faţa supermarketului franţuzesc, atrage clienţi cu duiumul. Unul urcă, altul coboară, iar noi le ţinem penibili umbrela şi frânturi de discurs. Dacă asta e politica trebuie să mă lepăd repede de ea! Încerc să mă sustrag, dar mă prinde cerberul! Apare Poliţia Comunitară. Era de aşteptat. Prinţişorul portocaliu Marean, bulibaşa tarabagiilor, a dat alarma la consoartă (ofiţereasă la Poliţia Comunitară, unsă în funcţie pe criterii politice, la apelul bocancilor) şi la Primărie. Echipajul, sosit de urgenţă, ne cere imperativ să plimbăm ursul pentru că nu avem autorizaţie să doftoricim cetăţenii în mijlocul străzii. Aveau dreptate, dar nu ne puteam lăsa intimidaţi atât de uşor. Vigu le promite nervos că îi dă afară dacă va fi ales. Între timp, caravana îşi face treaba, Dănilă închide lista cu peste 300 de verificaţi, iar sticleţii trimişi de autoritatea portocalie se înmulţesc. Se acutizeză conflictul şi Vigu este invitat să dea cu subsemnatul la secţie, de unde se întoarce şi mai montat, planificând în detaliu programul zilnic al caravanei şi cerând implicare totală pentru promovarea acţiunii. 

După-amiază, în drum spre casieria Electrica, am intrat pe la Biblioteca Municipală. Caut de mult o lucrare despre Cioran semnată de M. Diaconu, pe care n-am găsit-o nici aici. La plecare am făcut o plimbare pe Bulevard, în amintirea tinereţii petrecute la Gura Leului. Acolo mergeam în fiecare zi cu fetele şi băieţii în anii de liceu. Frumoase vremuri! După atâţia ani privesc locul din altă perspectivă. Am citit multe lucruri despre istoria zonei, am văzut imagini de la 1900, atunci când bulevardul era o simplă stradă care se numea „Pe mal” şi găzduia case boiereşti cu grădini mari, ale unor familii importante, cum ar fi Cantacuzino ori Lahovari. Bulevardul, aşa cum arată azi, este opera primarului liberal Victor Rădulescu, care a fost şi propietarul clădirii fostului Sanepid, aflată în imediata vecinătate a Liceului Forestier. Azi, aproape toate aceste mărturii din lumea veche a oraşului sunt pe cale de dispariţie. Nu ştim să punem în valoare şi să conservăm ceea ce a mai rămas. Cel mai bun exemplu în acest sens este Curtea Domnească a lui Barbu Ştirbey din incinta Colegiului „Nicolae Grigorescu”, unde a fost costruită o sală de sport în timpul guvernării Năstase şi a administraţiei locale conduse de Gheorghe Tudor. Ansamblul de clădiri rezistase bombardamentelor din război, cutremurelor şi regimului comunist, dar nu a supravieţuit ignoranţei post-decembriste, când a fost demolat fără nicio ezitare, cu aprobări îndoielnice de la Bucureşti. Nici azi nu ştim exact cine a autorizat distrugerea acestor clădiri de patrimoniu. 

21 mai 2012. Chiar dacă sunt la pământ cu timpul, nu vreau să pierd ocazia de a consemna date preţioase cu privire la candidaturile depuse oficial la Biroul Electoral Local. Cu alte cuvinte, cine cu cine se înfruntă pe 10 iunie în alegerile locale. 

Note de reporter: „Primii care s-au prezentat la Biroul Electoral au fost «verzii»- Partidul Verde, până de curând incolor în peisajul politic local. Ca, de altminteri și la nivel județean sau național. Partidul Verde, care nu a reușit o unificare totală a partidelor ecologiste, PER păstrându-și identitatea, apare, ca multe alte partide mici, numai în ajunul alegerilor, fie ele locale, parlamentare ori prezidențiale. Organizația câmpineană a verzilor a fost «resuscitată» de Elvis Arghir, un personaj prezent de opt ani în legislativul municipal, actualmente independent, fost consilier liberal, pedelist, fost candidat PD la Primăria Câmpina (2004), fost candidat PNL la șefia executivului câmpinean (2008), fost, fost, fost. Tocmai asta e, că Arghir a tot fost și ar vrea să fie. După ce PNL i-a retras sprijinul politic, în urmă cu doi ani, era clar că un loc eligibil pentru el pe lista USL era o utopie. Așa că omul s-a gândit să-și facă partid și să se pună primul pe liste. Drept pentru care eternul Arghir va candida la Primăria Câmpina din partea P. V., fiind totodată și primul pe lista candidaților pentru Consiliul Local. Principala sa achiziție este consilierul municipal Florin Marcu, care a părăsit de curând PDL. Marcu este și singurul câmpinean ce candidează (de amorul artei!!!) la șefia Consiliului Județean. El ocupă și locul secund pe lista candidaților- consilieri, locul al treilea fiind «achiziţionat» de Mircea Călin (angajat în firmele controlate de Arghir). Candidatul verzilor, Arghir, membru al cultului Adventist de ziua 7, se bazează pe voturile adventiştilor şi ale penticostalilor din zonă. Imediat după «verzi» s-au prezentat la BEL reprezentanţii USL. Conform sondajelor, USL ar obţine cam 60% din sufragii pentru Consiliul Local, ceea ce poate însemna 8 sau 9 consilieri municipali. Virgil Guran, liderul liberalilor şi candidatul USL la Primăria Câmpina, este primul pe lista pentru Consiliul Local (din punctul meu de vedere o greşeală strategică ce va aduce PSD în avantaj). Îl urmează viceprimarul Ion Dragomir, Gh. Tudor (PSD), D. Ioniţă (PNL), M. N. Petrovici (PSD), F. Frăţilă (PNL), H. Zăgan (PSD), R. Papuc (PNL), C. Tiu (PSD), D. Enache (PNL). Conservatorii deţin locuri neglijabile pe listă (după activitatea şi importanţa organizaţiei lor), liderul PC Câmpina, D. Bolocan (susţinut de Guran), fiind poziţionat pe locul 12. De remarcat este faptul că medicul chirurg Călin Tiu, pe care PSD l-ar fi vrut candidat propriu la Primăria Câmpina, a coborât de pe locul 3 (poziţie pe care o ocupa într-o primă variantă a listei), pe locul 9. 
Partidul Ecologist Român nu are candidat la Primărie, dar a prezentat o listă aproape completă, cu 21 de candidaţi, pentru Consiliul Local, primele trei locuri fiind ocupate de M. Cârcioreanu, M. Orţan, M. Lăcătus. 
Primarul în exerciţiu, H. Tiseanu, care îşi împarte şansa de a fi reales aproape în mod egal cu V. Guran, ocupă şi el primul loc pe lista PDL la Consiliul Local, urmat de afaceristul Ovidiu Cord (interesant că V. Cord, soţia acestuia, este membru PSD) şi consilierii municipali M. Nistor, G. Preda, M.Dulă, E. Albu, D. Telegescu, M. Clinciu, V. Bondoc, L. Cercel. Potrivit sondajelor, PDL ar obţine 6 sau 7 consilieri.
Partidul Poporului Dan Diaconescu (PP-DD) şi-a desemnat drept candidat la Primărie pe consilierul municipal Adrian Piţigoi (fost membru PIN), un apropiat al Jenicăi Tabacu (şefa din umbră a PP-DD-ului local şi candidată la Consiliul Judeţean). Piţigoi este primul pe lista de candidaţi – consilieri, fiind urmat de L. Dumitrescu, V. Stănică şi doctorul M. Tifigiu.
Corcodel Liviu (fost membru PDL, PSD, PP-DD), care iniţial a încercat să negocieze candidatura la Primărie din partea PP-DD, a eşuat în demersul său, nefiind agreat de J. Tabacu. În cele din urmă a ales varianta PNG-CD, partidul lui Gigi Becali. Alături de Corcodel, pe lista PNG-CD pentru Consiliul Local, mai figurează R. Bucur şi V. Nechifor.
Partidul România Mare îl are drept candidat de primar pe Andrei Istrate (32 de ani) ce se remarcă doar prin a fi cel mai tînar dintre competitorii politici. Pe lista de C.L. mai apar T. Satnoianu şi E. Apostolescu.
UNPR Câmpina va fi şi el prezent în alegeri cu un candidat la Primărie (Ciprian Murariu) şi o listă completă pentru legislativul local, printre propuneri şi doctorul Dan Căpăţână”.
Florin FRĂŢILĂ
(va urma)
*) „Pacienţii politici”, Editura Fundaţiei Culturale Libra, 2015
Episodul anterior poate fi citit AICI

Eveniment inedit de Ziua Eroilor la Școala Centrală

Săptămâna viitoare, câmpinenii sunt așteptați la o conferință ilustrată cu proiecții ce va avea loc în incinta Şcolii Centrale în seara zilei de joi, 17 mai, de Înălțarea Domnului (Ziua Eroilor), începând cu ora 18.00. 
Evenimentul, cu intrare liberă, este organizat de către Centrul Național de Informare și Promovare Turistică din Câmpina, ce aparține de Primăria municipiului, iar autorul prezentării este Mădălin-Cristian Focșa, angajat al Centrului și pasionat de istoria locală, pe care o cercetează cu perseverență prin marile biblioteci și arhive publice, din țară și străinătate, de câțiva ani de zile.


Fiindcă suntem în Anul Centenar, vor fi evocate jertfele câmpinenilor din urmă cu un veac pentru susțierea efortului de Întregire Națională, cu accent pe memoria eroilor și patrimoniul orașului legat de ea, ajuns până la noi. Publicul va afla informații complet uitate azi despre felul cum era onorată memoria eroilor în Câmpina interbelică și despre mari figuri ale comunității locale.
Accentul va fi pus pe odiseea Monumentului Eroilor Câmpineni din Războiul de Întregire Națională, operă de artă a cărei poveste este cunoscută doar superficial în rândul localnicilor de azi și chiar al specialiștilor. La fel, vom afla povestea interesantă a Cimitirului Eroilor, ilustrată cu imagini de epocă ce vor fi făcute publice în premieră.
Organizatorii îi așteaptă pe toți cei care vor să cunoască mai bine identitatea comunității în care trăiesc și țin la valorile care au făcut orașul nostru unic. Amintirile celor care au trăit vremea ultimului război și primele decenii de comunism vor fi binevenite la finalul prezentării, fiind extrem de utile pentru munca de cercetare și reconstituire a memoriei locurilor, începută de autorul conferinței.

Un nou salon internaţional de artă fotografică la Casa de Cultură

Zilele trecute, Câmpina a jucat din nou rolul unei capitale internaţionale a artei fotografice, datorită celei de a doua ediţii a Salonului Internaţional de Artă Fotografică ONYX. De fapt, ONYX Campina International Exhibition of Photography este denumirea oficială a evenimentului despre care vă vorbim, vernisat, ca de obicei, în Sala Mică a Casei de Cultură „Geo Bogza”. 


El reprezintă, de fapt, una dintre cele două expoziţii fotografice surori, evenimente de anvergură mondială, găzduite, începând cu decembrie 2016, de către Câmpina, graţie eforturilor organizatorului lor, Răzvan Băleanu, un câmpinean stabilit în Bucureşti, care lucrează în televiziune, dar este un îndrăgostit incurabil de fotografie. Celălalt salon de fotografie (de fapt, primul, dacă este să respectăm ordinea cronologică), s-a născut în decembrie 2016 şi se numeşte Campina International Exhibition of Photography (Salonul Internaţional de Artă Fotografică din Câmpina). Cele două expoziţii sunt unice în România datorită patronajelor obținute de Răzvan Băleanu (Societatea Americană de Fotografie, Uniunea Globală a Fotografilor, Image Colleague Society International, Asociaţia Artiştilor Fotografi), dar și datorită numărului foarte mare de fotografi înscrişi, precum și de țări participante. 


Câmpina se poate mândri că la aceste expoziții participă mari nume din arta fotografică mondială cu lucrări de excepție. Bunăoară, la cea de-a doua ediție a Salonului Internațional de Artă Fotografică ONYX au participat 463 de artiști fotografi din 59 de țări de pe toate continentele, care au trimis 6.328 lucrări. Expoziția propriu-zisă s-a desfășurat, ca şi precedentele ediţii, sub un format modern, care se practică tot mai mult în ultima vreme. În fapt, Răzvan Băleanu, a proiectat, în cadrul unei prezentări sub forma unui montaj filmat, fotografiile selectate ale participanților din țară și străinătate, precum și cele premiate. Toate fotografiile fuseseră trimise cu ceva timp în urmă, după care ele au fost jurizate de către un juriu alcătuit din profesioniști ai artei fotografice. În afară de proiecţia video, întocmai ca la precedentele ediţii, a fost realizată și o expoziție a celor mai bune fotografii, ce au fost expuse pe pereţii sălii. Aşa cum ne-a obişnuit deja, Răzvan Băleanu a organizat expoziţia în cinci secțiuni: color open, color people, monochrome open, travel, nature, pentru fiecare dintre secţiuni acordându-se câteva premii. 


De remarcat că, la această ediţie, a participat şi un fotograf câmpinean, Mircea Scorţeanu, cu o fotografie foarte frumoasă, intitulată „Prietenie” (foto). 
Adrian BRAD

Cabinetul Diabetologie SanConfind oferă spitalizare de zi și consultații medicale subvenționate prin CNAS

(P) Cabinetul „Diabet, nutriție și boli metabolice” din cadrul Policlinicii SanConfind (structura care funcționează în spațiile din Casa cu Lei, lângă Colegiul Tehnic Forestier Câmpina), a încheiat, de curând, cu Casa Județeană de Asigurări de Sănătate un contract de prestări servicii. 


Ca urmare, domnul doctor Alexandru Barnea, medic primar cunoscut, unul dintre cei mai buni diabetologi din București, care conduce acest cabinet, va putea oferi consultații și servicii medicale specifice Ambulatoriului de specialitate al Spitalului SanConfind, dar și servicii medicale de spitalizare de zi, toate în contract cu CJAS Prahova. Doctorul Alexandru Barnea a lucrat o viață de om ca medic la Institutul Național de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice „Nicolae Paulescu” din București, cel mai mare spital de profil din România, unde a căpătat o vastă experiență în acest domeniu medical. 
Programările se pot face la numărul unic de telefon 0244.990.

CĂRŢI DIN BASARABIA. Dumitru Matcovschi, „Duda” (Vadul lui Raşcu, I)

Poetul Dumitru Matcovschi, născut la 20 Octombrie 1939, în satul Vadul Raşcului – cum îi plăcea să spună – (oficial: Vadul Raşcov; adică Vadul lui Raşcu), din judeţul Soroca, pe malul Nistrului, în Basarabia, este un martir al neamului românesc. 


Cititorilor mai puţin familiarizaţi cu literatura noastră de peste Prut, le readuc în memorie un fragment din articolul Îndoiala romancierului Vladimir Beşleagă, publicat tot aici, în numărul trecut al ziarului, în care a fost amintit, pentru prima dată într’o publicaţie din Câmpina, numele Poetului Matcovschi. Spunea D-l Beşleagă: „După adunarea aceea de pomină, din [18-19 Mai] ’87, a Uniunii Scriitorilor, care s’a soldat cu debarcarea lui Arhip Cibotaru de la „Nistru”, prin votul majoritar al membrilor US, în postul rămas vacant [la revista „Nistru”] a fost ales Dumitru Matcovschi. Poetul exercitase, în anii ’66-’70, funcţia de redactor-şef adjunct la săptămânalul „Cultura”, iar şefii de la partid l-au forţat să plece, invocând lipsa de fermitate ideologică. Preluând conducerea revistei „Nistru”, Matcovschi a început să-şi descarce sufletul, vorbind deschis despre toate neghiobiile care se făcuseră până atunci în Moldova. Asta era de aşteptat de la un om supărat pe regim şi pe sistem, cum era atunci Matcovschi. De altfel, poetul îşi demonstrase deja posiţia civică fermă şi verva, vehemenţa publicistică, în mai multe articole critice, publicate atât în presa de la Chişinău, cât şi în cea unională, de la Moscova.” Obţinând, în cele din urmă, şi confirmarea CC, Matcovschi „s’a apucat vîrtos de lucru, publicând materiale-bombă”. Ca „memorabilul eseu al lui Valentin Mândâcanu, Veşmîntul fiinţei noastre, inserat în nr. 4, din Aprilie 1988, la rubrica Ecologia spiritului.” Am încheiat citatul. 
Popularitatea lui Matcovschi avea să crească atât de mult – măsurată în alegerile de la 14 Mai 1989, pentru Sovietul Suprem al URSS, ea s-a cifrat la 86% din sufragii, restul luându-l contracandidatul său, şeful KGB-ului republican (îi ignor numele), deşi acesta dispusese de un aparat vizibil şi invizibil bine concertat – încât, neputând fi învins pe cale democrată, KGB-ul de la Moscova a pus în practică soluţia finală. A treia zi după alegeri, la 17 Mai 1989, Poetul a fost strivit de un autobus Ikarus-260, gol, în „stare tehnică ireproşabilă”, al Consiliului de Miniştri al RSS Moldoveneşti (şoferul mai accidentase o femee, în 1985), suferind mai multe leziuni grave, inclusiv la cutia craniană: „«traumă deschisă cranio-cerebrală gravă, contuzie gravă a creerului,  fracturarea craniului şi a coastelor, fractură închisă a claviculei din stânga cu deplasarea fragmentelor» şi alte traume calificate drept leziuni corporale grave periculoase pentru viaţă.” (Iurie Sanduţa, Dosarul asasinării lui Matcovschi). Matcovschi plecase spre Mereni, satul soţiei sale (şi al D-lui Victor Barbăroşie; am fost acolo, în Ianuarie 1992, şi am dus cărţile pe care eminentul cercetător le cumpărase ad-hoc, ajutat de colegii D-Sale de la Institutul de Cercetări în Petrol din Câmpina). Chiar în Chişinău, la 500 m de casă, autoturismul său Volga, deşi nou, s’a defectat!  („M’am uitat la motor. Am văzut că nu porneşte şi am zis să o ducem în garaj, că poate o rezolvăm. Eu m’am băgat sub maşina lui, ca să agăţ cuiul, parcă văd şi astăzi acea Volgă nouă”, a povestit profesorul Spiru Filip, căruia i s’a amputat un picior, după acel accident; subl. O.O.) Întâmplător? Şoferul ucigaş a declarat întâi că i-a ieşit un copil în cale. La proces, sfătuit mai bine, a dat o altă explicaţie. De cascador. „Pe data de 5 Iunie, eu am recunoscut că versiunea cu băeţelul care a traversat strada este falsă. (...) Ajungând pe Bd. Păcii [acum Dacia], am întors spre Sângera, mergând spre str. Botanica, am simţit că îmi este incomod, deoarece eram încălţat în încălţăminte de casă. M’am aplecat să’mi iau sandalele de lucru.” (Sanduţa). Să mergi cu 70 pe oră şi să te apleci să-ţi schimbi pantofii!!... Şi să mai fii şi şoferul Guvernului... Numai că trupul accidentatului – încă din copilărie se obişnuise să traverseze de câteva ori pe zi fluviul Nistru – a refuzat să cedeze, dând semne de revenire, după mai multe operaţii făcute de medici straşnici, şi şase luni de comă adâncă. 
A supravieţuit încă 24 de primăveri. În ultimii ani de viaţă a acceptat ca în casa sa părintească să i se facă un Muzeu memorial, iar în sat să se organizeze, în preajma zilei sale de naştere, un Festival Naţional de Poezie, care să’i poarte numele, primele două ediţii fiind patronate de el însuşi. 


Am asistat şi eu, la Ediţia a V-a, bienală, din Octombrie 2016, invitat de D-l Vasile Malaneţchi – Directorul Muzeului Naţional de Literatură „Mihail Kogălniceanu” din Chişinău, şi de D-na Alina Ciobanu-Balan – Directoarea şi responsabila de desfăşurare a Festivalului-Concurs, colaboratoare de nădejde a sărbătoritului. Încă de la prima ediţie. Emoţiile nu m’au părăsit nici acum. Şi’i îndemn pe toţi românii să facă un pelerinaj prin acele locuri sfinte, pe urmele unuia dintre noi, care a ales să dea un sens înalt existenţei sale, conştient că viaţa este numai una, irepetabilă: la Mormîntul lui Dumitru Matcovschi – care străjue ca un menhir hotarul de est al românităţii („frumos cimitirul creştin, mormintele rânduri-rânduri stăteau, curate, proaspăt văruite, sărbătoreşti. / Din două părţi cimitirul era înconjurat de un zid înalt şi bătrân, un rând de nucari creşteau paralel cu zidul, cea de-a treia parte se revărsa în costişă şi cea de-a patra parte dădea într’o rîpă galbenă şi adâncă, şi pustie. / Ne-am apropiat de marginea rîpei, să ne uităm în jos, în rîpă, şi tot uitându-ne am observat, că rîpa a ajuns în cimitir de acum şi sapă mormintele pe dedesubt şi ne-am spus că nu e aşezat la loc bun cimitirul nostru şi că odată va trebui să-l mutăm de aici, iar un cimitir nu se mută atât de uşor, pentru că un cimitir trăeşte sute de ani şi nu trăeşte la o margine de sat cum s’ar părea, ci trăeşte în sufletul fiecăruia din noi: la cimitir odihnesc buneii noştri şi numai alături de ei clipele de veşnicie sunt o realitate:”; Duda, 39),  la Casa Natală a lui Dumitru Matcovschi, prin via îngrijită de el, rodind din faţa casei până în luncă, pe malul şi pe apa Nistrului. Fiindcă redeşteptarea la viaţă a limbii române şi întreţinerea flăcării verbului românesc – „Am ţinut focul în vatră”, zicea el – sunt şi ele miracole, în condiţiile infernale impuse de crunta stăpânire sovietică şi chiar în condiţiile de acum. Eu am fost acolo – în Basarabia, şi chiar de curând (m’am întors de 1 Martie) – şi ştiu. Păi ia gândiţi-vă la tonele de limbă rusă revărsate, minut cu minut, şi cu ce claritate! – de posturile de radio şi televiziune ce se difuzează sau se prind la Chişinău şi oriunde (filmele străine nu sunt subtitrate ci, fără excepţie, sunt dublate în limba rusă), la tonele de ziare şi reviste, ruseşti sau în limba rusă, aflate în chioşcuri, şi comparaţi-le cu acelea în limba română. Care este proporţia românească? Făceţi o încercare, întrebând redacţiile din ţară. Unu la mie?! Cam mult. Prea mult. Îi găsiţi acolo pe corifeii Ion Cristoiu sau Cristian Tudor Popescu?! Şi când? Dar Biserica Ortodoxă Română?! Şi în ce măsură? Nu este un paradox, că ruşii au dărâmat bisericile din Basarabia, iar acum preoţii a 2000 de parohii depun jurământul de credinţă la Patriarhia de la Moscova, faţă de 250, care se supun Mitropoliei Basarabiei, pendinte de Patriarhia Română? Şi câte pelerinaje se fac zilnic de autocarele cu moldoveni, la locurile sfinte din Rusia (!), şi câte la noi? Şi uitaţi-vă şi la liniile de telefonie mobilă, ori la acelea de poştă electronică, toate din state aflate în sistemul de alianţe din care face şi România parte, în ce se termină adresele utilizatorilor? în .md (Republica Moldova)?,  în .ro (România)?, sau în .ru (Rusia)? Doar cărţile şi denumirile străzilor, cu alfabet latin, precum şi graiul moldovenesc, care a prins viaţă din nou, după ce a devenit iar oficial, şi steagurile tricolore încearcă să ţină piept agresiunilor continue de rusitate. Eu am fost, dar, la Vadul lui Raşcu, la Dumitru Matcovschi. Şi am primit în dar, de la venerabila Doamnă Alexandrina Matcovschi, soţia Poetului, trei cărţi scrise de acesta: Eterna Carte. Versuri, Editura Cartea Moldovei, Chişinău, 2013, Colecţia Patrimoniu (sponsor: Valeriu Poia. „Manuscrisul a fost propus Editurii de către Dumitru Matcovschi cu ceva timp înainte de moartea sa”), Teatru. Bastarzii. Cântec de leagăn pentru bunici. Abecedarul. Tata. Pomul vieţii. Troiţa. Vătămătorii. Sperietoarea. Destinul. Vine apa sau Nimfodora, Editura Prometeu, Chişinău, 2004 (volum favorizat de Tipografia Prag 3), şi Duda (un exemplar şi pentru Biblioteca Judeţeană „Nicolae Iorga”, căreia i l-am remis de cum am revenit la Ploeşti), pe care vi-o prezint şi D-Voastră, iubite cetitoriule. 


"Duda", Coordonato[a]r[e] şi responsabil[ă] de ediţie Alexandrina Matcovschi, Chişinău, Pontos, 2016, volum apărut în cadrul Festivalului-Concurs Naţional de Poesie şi Cântec „Dumitru Matcovschi”, ediţia a V-a, cu sprijinul financiar al „Zonei Economice Libere Bălţi”, în 500 ex., este romanul satului natal al autorului (prima ediţie în 1973; Wikipedia). „Povestirea”, cum îi spune şi o repetă scriitorul, este un fel descriptio, concentrată asupra unui punct de pe harta Moldaviei, şi de amintiri din copilărie şi adolescenţă, narate la persoana întâia (de eul său, Scridon [=Dăruit scrisului]) şi fragmentate în mici povestioare, disipate în cele XXXI de capitole ale cărţii. Aceste povestioare sunt brodate  pe cele şase-şapte luni, care trec de când profesorul de sport, Oraz Antonovici, îl lasă corijent pe vară – înaintea ultimului an de liceu – până la Anul Nou. („Să mă lase el corigent la educaţia fizică – pe mine, care pot trece Nistrul de patru ori, încolo şi încoace, fără să mă odihnesc!” ) Adolescentul Scridon povesteşte chiar atunci, în acea vară-toamnă-iarnă, cu mintea lui de atunci, cu orizontul său de atunci – în care intra satul de baştină, Nistrul şi două-trei sate din jur, acestea din urmă mai mult cu numele – şi numai arar scriitorul lasă să se întrevadă că s’a scurs ceva timp, de atunci, totuşi.
„Duda se întinde pe malul Nistrului – lung, foarte lung.” 
Şi fiindcă şi B. P. Hasdeu, în copilăria sa de la Hotin, se sbenguise în apele Nistrului, iar ediţiile comuniste eliminau în draci din poema sa dramatică, Răsvan şi Vidra, versurile:
Calul, născut în Moldova, mă duse drept pân’ la Nistru… / Nistru, apă românească, ce spumegă pintre stânci, / Îngropând duşmanii ţerei în vălvorile’i adânci! / Nistru, ale cărui unde altădată ’n zile grele / Apărau în loc de tunuri hotarele ţerei mele! / Nistru!... Nistru!.. Pân’ acuma sciut-am să mă feresc / De-a trece pe lângă ţermu’i, ca să nu mă ispitesc / Şi să nu mi-aduc aminte că rămâi în ţeri străine, / Pe când scumpa mea Moldovă nu’i departe de la mine!, ba încă unii editori fac această treabă mizerabilă şi acum, îmi permit să mă răcoresc şi să transcriu, în întregime, din Duda (VIII), poemul pe care Matcovschi îl închină apei sale de veci. În care s’a oglindit – nu se putea altfel – şi familia sa şi, desigur, şi existenţa sa:
Nistrule, pe malul tău…
Încet şi molcum curge Nistrul la vale, legănat şi domol curge Nistrul la vale, de sus, din munţi, curge Nistrul la vale – pe lângă mine şi pe lângă Duda, printre pietre, printre sălcii, printre fire de iarbă.
Nistrule, pe malul tău…
Ca un brâu de argint e Nistrul, ca o eşarfă, ca o ploae prelinsă pe geam, ca o cărare în nesfîrşit, ca un drum în stele, ca un dor, ca un cântec, ca un bocet, ca un descântec, ca o dragoste, ca o iubire, ca un vin bun, ca un frate, ca o soră, ca o nemoarte, ca o veşnicie…
Nistrule, pe malul tău…
Valuri, valuri, valuri, evantai de valuri, herghelii de valuri, lume de valuri, potop de valuri – mai ameţite, mai liniştite, mai neclintite; şi soarele din Nistru răsare şi în Nistru apune, şi dealurile de piatră din Nistru cresc şi în Nistru descresc, şi cerul cu luceferi tot din Nistru începe şi în Nistru sfîrşeşte, şi zilele, şi nopţile, şi verile, şi primăverile, şi toamnele, şi iernile, şi anii toţi, câţi au fost şi câţi sunt, şi alţii încă…
Nistrule, pe malul tău…
Pasărea la Nistru sboară şi cu apele Nistrului aripile’şi împrospătează, ciuta la Nistru coboară şi cu apele Nistrului setea’şi potoleşte, omul la Nistru coboară şi cu apele Nistrului fruntea’şi descreţeşte. Mai sus, mai jos, mai pe-aici, mai pe dincolo, mai pretutindeni. De când lumea şi pământul, de când omul şi cuvîntul, de când Nistrului Nistru i-am zis, demult, tare demult…
Nistrule, pe malul tău…
Creşteau floare şi dudău, şi floarea a înflorit, când era să înflorească, şi mai pe urmă a înflorit, şi mai pe urmă, şi mai pe urmă, iar dudăul s’a uscat sau nu ştiu cine l-a tăiat, sau nu ştiu cine l-a călcat – cine-a fost cel care a fost, şi când a fost?
Nistrule, pe malul tău…
Erau odată o fată şi un băiat, băiatul cu ochii ca mura şi părul ca abanosul [el, Poetul], fata cu buzele ca cireaşa şi boiul ca spicul de secară, şi fata creştea şi băiatul creştea, şi noaptea cu stele ploua peste creştetul lor; bărbat a crescut băiatul şi femee a crescut fata, amândoi gospodari la gospodărie, cum au fost şi n’au mai fost, cum au să fie şi n’au să mai fie…
Nistrule, pe malul tău…
Vin anii şi se duc anii, se tot duc anii şi vin anii, iar Nistrul rămâne cel de totdeauna, iar Nistrul nu se duce nicăieri, ci nu are unde se duce Nistrul, şi nu ne ducem nici noi cu el, şi rămânem, aici, unde-am fost, şi unde suntem, şi unde vom fi până la sfîrşit.
Nistrule, pe malul tău…
Alei, că m’am aruncat în ape şi m’am rătăcit sub ape, şi am curs cu apele la vale, şi am înotat ca peştii la deal, tot pe lângă Duda, tot pe lângă Duda, tot pe lângă Duda, m’am rătăcit şi nu m’am rătăcit, căci până la urmă tot am ieşit din ape şi am ieşit acolo, unde am intrat, şi nu m’am rătăcit, credeam numai c’o să mă rătăcesc, dar nu m’am rătăcit, pentru că de fapt, n’aveam unde mă rătăci…
Nistrule, pe malul tău…
A fost lângă Duda un ostrov, mare ostrovul şi verde, ca buratecul verde… Când a fost? Şi oare a fost? Şi unde s’a pierdut ostrovul, că nu’i?... Apele l-au ros, apele l-au scăldat, apele l-au săpat la rădăcină şi l-au făcut pământ, căci nu era pământ – pământul nu creşte departe de pământ, l-au făcut pământ şi ostrovul nu mai este, şi mi’i tare dor de el…
Nistrule, pe malul tău…
Iar colo, pe ostrov, creşteau harbuji, în fiecare vară creşteau harbuji, şi zămoşi, da-da, şi zămoşi, mai era să uit, galbeni erau zămoşii şi crăpaţi la soare, şi dulci ca zahărul… Ostrovul nu mai este şi nu mai sunt nici harbujii, nici zămoşii, dar Duda nici nu observă parcă, şi de ce-ar observa Duda?
Eu însă observ, deoarece ostrovul care nu mai este era ostrovul bunelului, şi dacă era al bunelului, înseamnă că şi al meu era oleacă…
Nistrule, pe malul tău…
Dar face să vorbesc de ostrov acum? Poate nu face, dar eu mă gândeam la Nistru şi mi-am amintit de ostrov, că nici până astăzi nu pot să’mi închipui Nistrul fără ostrov, închid ochii şi văd Nistrul, curgând la vale şi înconjurând ostrovul, şi’mi pare că ostrovul nu e ostrov, ci e o corabie, care a ancorat lângă Duda, mai jos de casa noastră. De ce nu scad apele Nistrului, să răsară ostrovul din nou? Să răsară încet şi domol din linişti şi nelinişti, înconjurat de nisip şi plouat de soare? Ca să înot până la el, copil ca toţi copiii, până la el şi până dincolo de el, ca să mă odihnesc în mijlocul apelor şi iar să înot, şi iar să mă odihnesc…
Nistrule, pe malul tău…
Mama a ieşit în grădină, a intrat în vie mama, cu basma albă pe cap şi cu sapa în mână. Mama prăşeşte la vie şi i se face dor de cântec mamei, şi începe a cânta, doină frumoasă începe mama a cânta, şi doina mamei se revarsă peste valea Nistrului, cu doina Nistrului se împreună, şi valul Nistrului o leagănă şi pietrele Dudei o încălzesc, şi cerul Dudei, albastru-albastru, curge peste ea senin şi statornic…
Nistrule, pe malul tău…
Tata vine de la câmp, în vârful dealului se opreşte; jos, în vale, Duda se trece’n noapte, iar încă mai la vale – Nistrul murmură o poveste veche, şi nu’i poveste această poveste veche, că’i adevărată, şi răsare cornul lunii dintre nouri, şi tata gândeşte că’i foarte bine, totuşi, că trăeşte în Duda şi nu în altă parte, unde nu e Nistru…
Nistrule, pe malul tău…
Eu alerg pe malul Nistrului până la Surda şi înapoi, alerg pe malul Nistrului până la Pietreşti şi înapoi, şi’i totul al meu, malul Nistrului, cu pietrele, cu sălciile, cu firele de iarbă, cu tufele de scaeţi, şi apele Nistrului sunt ale mele – când mai limpezi, când mai tulburi – cu peştii, cu racii, cu scoicile, cu vârtejurile… Da, da, cu vârtejurile… Deoarece Nistrul nu există fără vârtejuri şi nici n’ar fi interesant să existe…
Nistrule, pe malul tău…
Până aici a fost. Idilic, sămănătorist, bucolic, cum vreţi să’i ziceţi, numai desuet, nu! Un colţ, un crâmpei, un fragment frumos şi simplu de eternitate, cu măreţia şi liniştea ei, pe care Dumnezeu, în mărinimia Sa, a hărăzit’o acelui loc românesc, adus de Poet sub ochii minţii noastre. 


Ce timpuri, acelea ale adolescenţei asistate de fluviu! „Seara mă scăldam în Nistru, iar noaptea mă plimbam pe uliţele satului fluerând.” Noaptea, pe malul apei se întâmplă idile, sau chiar plimbări cu folos.
Constantina pleacă la Facultate şi trece pe lângă casa lui Scridon, ca să’l vadă. „Trecea pe lângă noi Constantina, pe lângă noi la vale, spre Nistru, şi eu am văzut’o de departe, dar m’am făcut că n’o văd, stăteam în pragul casei şi mâncam nuci cu pâine, şi Constantina a trecut pe lângă noi şi parcă s’a oprit, dar n’a strigat la mine şi eu n’am ridicat capul, şi a trecut înainte Constantina, iar eu am lăsat’o să se depărteze puţin, şi când se depărtă, am aruncat cuţitul în tindă, am închis uşa cu lăcata şi am alergat prin grădină de-a dreptul, să ies lângă fântâniţă şi s’o aştept.
M’am aşezat pe marginea ulucului şi am scos un căuş de apă – nu’mi era sete, dar dusei căuşul la gură şi sorbii lung, până apăru Constantina de după colţ şi dădu cu ochii de mine. 
– Credeam că n’o să te mai văd, mi-a spus Constantina, apropiindu-se, credeam că nu eşti acasă. Am trecut pe lângă voi, dar nu era nimeni în ogradă.”
Urmează o de-a v-aţi ascunselea de cuvinte, în care fiecare ţine să-şi drapeze sentimentele într’un sus de mândrie. „– Şi când pleci, mâine dimineaţă, aşa’i? – Aşa’i, mâine dimineaţă, cu vaporul.” „Amurgea şi răsăreau stelele. Tremurau în apele Nistrului stelele... Amurgea şi răsărea luna. Tremura în apele Nistrului luna... La lumina lunii apele Nistrului de lapte păreau. – Vrei să ne scăldăm? – Nu vreau. – Da ce vrei? – Nu ştiu. / Apele Nistrului de lapte păreau. De lapte şi de miere. Domoale şi fără de sfîrşit.... Bătea un clopot departe, peste Nistru bătea: bang, bang, bang!... – Unde suntem? – La capătul pământului.” 
În Nistru vrea să se înece Mara, după o criză de nebunie, de „a venit doctoreasa cu Lenuţa Savelea şi i-a pus o injecţie”. Lumea repede, avidă de spectacol. „– Om nebun, ce vrei! – Se duce la Nistru, mătincă! – Hai şi noi, că tot una n’avem ce face!”
„Ajunsă pe malul Nistrului, Mara nu se opri, păşi mai departe în apă, de parcă apa nici n’ar fi existat. Se făcu deodată linişte: lumea adunată tăcea şi urmărea cum alunecă Mara în moarte de bunăvoe şi cum apele’i sue către pântece, către sîni, gură.” Adolescentul este mişcat. ”«Ce-ar fi să sar şi s’o salvez, ştiu să înot, nu m’ar trage la fund, aş duce-o cumva, până la mal, de păr...» / Mă gândeam că ştiu să înot şi aş putea să mă arunc în ape, dar cineva se aruncă înaintea mea... Era Oraz Antonovici. – Să vezi că-i frumos ce face Oraz Antonovici! – Stai, că n’a făcut cine ştie ce faptă deocamdată! – Măcar atât! / Şi se întâmplă ceea ce nimeni nu se aştepta să se întâmple. Nu dovedi Oraz Antonovici să intre bine în Nistru, că Mara făcu stânga’mprejur şi porni spre mal, iar Oraz Antonovici rămase în apă până la genunchi, buimăcit, nu ştia încotro s’o ia – să se întoarcă şi el, sau să se prefacă că se scaldă. Lumea adunată pe mal începu să rîdă, dându-se într’o parte şi făcându’i drum Marei... Oraz Antonovici înota la deal şi la vale, de parcă nimic nu s’ar fi întâmplat..., iar lumea se uita la el cum înoată şi tăifăsuia. – S’a cam grăbit cu ajutorul! – Ia ce comedie era, dacă Mara se lua după dânsul!”
„Am rămas singur pe mal, uitându-mă cum se scaldă Oraz Antonovici... – Ce stai ca un stâlp de telegraf?! m’a întrebat. Desbracă-te şi intră în Nistru, apa’i rece ca spirtul, taman bună de scăldat. – N’am poftă, i-am răspuns, de acum la anul m’oi scălda. – Ei bine, dar de ce nu vii la şcoală? – Tot n’am poftă, ce să fac eu la şcoală? – Cum, adică, ce să faci? Să înveţi. – Mi-i de ajuns....”
„Ce grijă a dat peste el? mă gândeam, privindu’l cum se îndepărtează. Parcă nici nu’i el Oraz Antonovici. Dar poate’i om de treabă, totuşi, şi eu l-am luat înainte? Că, uite, cum a sărit s’o salveze pe Mara! Eu, unul, n’am sărit, iar el a sărit. Are o inimă bună, ca să vezi, are o inimă bună.”

(va urma)
Octavian Onea