15 mai 2018

Şcoala de Agenţi de Poliţie „Vasile Lascăr”, la jubileul unei jumătăţi de veac

Anul acesta, Şcoala de Agenţi de Poliţie „Vasile Lascăr”, una dintre instituţiile emblematice ale Câmpinei, a împlinit 50 de ani de la înfiinţare. Pentru marele jubileu, conducerea unităţii s-a pregătit foarte bine şi a organizat, în zilele de 10 şi 11 mai, festivităţi omagiale de mare amploare. Cu această ocazie, pe 11 mai, au avut loc manifestări la care au participat delegaţii de la câteva şcoli de poliție din Europa (aflate în relaţii de colaborare cu școala polițienească din Câmpina), dar şi de la toate unităţile de învăţământ din cadrul Ministerului Afacerilor Interne din România. În aceeaşi zi, în jurul orei 11.00, pe platoul central al unităţii, s-a desfăşurat un ceremonial la care au participat numeroşi invitaţi: oficialităţi importante din Ministerul Afacerilor Interne, foste cadre de conducere ale unităţii, ofiţeri de poliţie ai unor școli din patru state europene, cu care şcoala din Câmpina are relaţii de cooperare. Cu o zi mai devreme, pe Bulevardul Carol I din municipiul nostru, avusese loc manifestarea denumită “Retragerea cu torţe”, în cadrul căreia, pe traseul Casa Tineretului -  Şcoala de Poliţie, aproape 1300 de elevi dispuşi pe mai multe coloane, au defilat grupaţi în detaşamente conduse de ofiţeri instructori, o parte dintre elevi purtând în mâini torţe aprinse care au dat un farmec în plus ceremonialului urmărit cu interes, de pe ambele trotuare, de numeroşi câmpineni.

Pagini de istorie

La poarta de intrare a Școlii de Agenți de Poliție “Vasile Lascăr” din Câmpina stă scrisă deviza “Non solum armis, sed libris” (Nu doar prin forță, ci și prin educație). Deviza arată implicit că absolventul școlii trebuie să fie puternic, bine pregătit din toate punctele de vedere, să aibă un fizic deosebit, dar şi un spirit pe măsură, o educaţie corespunzătoare. Fiindcă numai în acest mod, așa cum susținea, în urmă cu peste un veac, Vasile Lascăr, părintele spiritual al Şcolii, pot fi garantate ordinea publică și siguranța interioară a statului. Şcoala de Poliţie din Câmpina poartă acest nume doar de 25 de ani. De numele avocatului şi deputatului liberal Vasile Lascăr este legată prima lege organică a poliţiei. El este cel care a dat stabilitate funcţionarului de poliţie. Vasile Lascăr a fost în două rânduri ministru de interne, răstimp în care a propus prima lege organică a poliției române, realizată după principii știintifice moderne, pe care a conceput-o după modelul legilor similare din state vest-europene dezvoltate, dar pornind de la realitățile și necesitățile românești. Ca model i-au servit organizarea polițiilor din Franța, Germania, Belgia și Austria. A susținut în Senat proiectul său de lege pe 25 ianuarie 1903, dată la care, în urma multor dezbateri, a fost adoptată „Legea pentru organizarea Poliției Generale a Statului”, în care s-au precizat atribuțiile și competențele personalului poliției, instituindu-se ”principiul stabilității organelor polițienești și scoaterea lor în afara luptelor politice”. Tot prin această lege se dispunea înființarea unei școli speciale de poliție pentru pregătirea personalului polițienesc. La susţinerea în Senat a proiectului legii sale, Vasile Lascăr sublinia: ,,...orice alte reforme am face, oricât de bune şi folositoare s-ar dovedi, ele ar fi de prisos, dacă n-avem garantată mai întâi ordinea publică şi siguranţa interioară a statului”. În anul 1968, prin Ordinul ministrului Afacerilor Interne nr. 3591 din 1 februarie 1968, la Câmpina, se înfiinţează Şcoala Militară de Perfecţionare a Subofiţerilor de Miliţie, iar la 2 martie 1968 aceasta îşi deschide porţile pentru o primă serie de 500 de cursanţi. Locul pentru amplasarea şcolii a fost ales pe vechiul domeniu al savantului chimist dr. Constantin Istrati, care fusese donat de proprietar ca parc al oraşului. În timpul celui de-Al doilea razboi mondial se instalează aici o unitate militară germană, precum şi depozite de muniţie şi armament, locul fiind un important punct strategic şi militar privind accesul pe Valea Prahovei. După război, redevine loc de agrement pentru câmpineni. De-a lungul celor cinci decenii de existenţă, unitatea a pregătit şi a format aproape 70 de promoţii de poliţişti. Dintre toate instituţiile de învăţământ ale M.A.I, şcoala este cunoscută şi prin faptul că este cea mai mare ca întindere şi capacitate.


După evenimentele care au avut loc în România în 1989, pregătirea şi formarea agentului de poliţie capătă o nouă dimensiune prin diversitatea şi complexitatea domeniilor în care trebuie să-şi desfăşoare activitatea. Şcoala de agenţi de poliţie s-a conformat acestor noi cerinţe prin programe de învăţământ, care să asigure cunoştinţele necesare specialiştilor criminalişti, judiciarişti, crimă organizată, arest transfer, circulaţie rutieră, ordine publică şi conductori câini. Instituţie importantă a statului contemporan, poliţia trebuie să fie în pas cu evoluţia societăţii civile. Începând cu anul 2000, aici se pregătesc şi agenţi de poliţie femei, la început, prin alocarea, anual, a unui număr variabil de locuri, în funcţie de necesităţi, în prezent numărul de locuri fiind nediferenţiat. În cei 50 ani de existenţă, şcoala a evoluat continuu. Au fost construite şi amenajate spaţii moderne de învăţământ, de cazare şi blocuri alimentare unde pot să mănânce concomitent peste 1500 de cursanţi. De asemenea, au fost amenajate terenuri de sport, săli de pregătire fizică şi recuperare, şi, nu în ultimul rând, săli pentru documentare şi laboratoare pentru toate specializările în care îşi desfăşoară activitatea agenţii de poliţie. Premergător împlinirii a 50 de ani, în premieră pentru instituţiile Ministerului Afacerilor Interne, Şcoala de Agenţi de Poliţie “Vasile Lascăr” a sigilat, acum câțiva ani, “Capsula Timpului” – o acțiune dedicată generațiilor viitoare de elevi, o modalitate gândită pentru a nu se pierde din informaţii, din mesaje şi moduri de a lucra, pe fondul schimbărilor, al tranziţiilor, uneori bruşte, dintre generaţii. Înfiinţată acum 50 de ani ca o instituţie cu specific militar, unitatea  se numără printre primele şcoli din Ministerului de Interne care au pregătit poliţişti. După anul 2000, odată cu demilitarizarea Poliției Române, pentru a se crea o mai mare apropiere a Poliției față de cetățeanul în slujba căreia a fost creată, unitatea pășește pe drumul modernizării. La data de 1 februarie 1993, cu prilejul aniversării a 25 ani de la înfiinţare, prin Ordinul ministrului de interne nr.273, unitatea a primit denumirea Şcoala Militară de Agenţi de Poliţie „Vasile Lascăr”. Din anul 2005, instituţia este cunoscută ca Şcoala de Agenţi de Poliţie “Vasile Lascăr” Câmpina. Din octombrie 2016, unitatea este condusă de comisarul-șef de poliție Tache Vasile, fost inspector șef al I.P.J. Giurgiu.

Defilarea cu torțe

Defilarea cu torțe, din seara zilei de 10 mai, ne-a adus aminte de filmele cu intrarea în orașe a unor soldați eliberatori sau a unor trupe din armata țării, după terminarea unui război. Multe pelicule abundă în astfel de imagini. Cu copii alergând și țopăind de bucurie de-a lungul coloanelor nesfârșite de soldați, cu barbați de pe margine scoțându-și respectuos pălăriile, cu femei aruncând bezele și flori peste militarii ale căror fețe senine și dârze radiau de la bucuria pe care o provocau privitorilor de pe trotuarele străzii. Cam așa s-a întâmplat și cu manifestarea numită ”Retragerea cu torte”. 




Cei 1300 de elevi ai Școlii de Poliție, încolonați ca la o mare paradă militară, au traversat aproape tot orașul, bătând pasul cu o cadență atentă și riguros măsurată, semn că fuseseră bine instruiți (deși de la examenul de admitere nu trecuseră decât câteva luni). Pe tot traseul de la Casa Tineretului la Școala de Poliție, tinerii elevi au fost înconjurați de privirile admirative ale localnicilor de pe margine. Astfel, copii, femei și barbați, tineri și bătrâni, i-au aplaudat sau i-au fotografiat continuu pe cei pregățiți la Câmpina pentru a deveni viitori polițiști. Organizarea a fost fără cusur. Deși în comunicatul de presă era scris că manifestarea va începe în jurul orei 20.00, manifestarea a început fix la această oră, niciun minut mai târziu. După o formație antemergătoare alcătuită din mai mulți elevi purtând torțe și drapelul tricolor, urma o fanfară militară și apoi o lungă coloană întinsă pe câteva sute de metri, care, după căderea serii, de la strălucirile torțelor, părea ca un râu de lumină. La început, s-a defilat cu torțele neaprinse, acestea fiind aprinse abia la intersecția de la Salcie, astfel încât prin fața Pasajului pietonal de la Ceas, unde era adunată conducerea Școlii, coloana nesfârșită a elevilor era deja plină de lumină.


O manifestare internațională

A doua zi, pe 11mai, Școala de Agenți de Poliție ”Vasile ”Lascăr” a îmbrăcat haine de sărbătoare pentru a cinsti cum se cuvine manifestările dedicate marelui jubileu. La festivități au fost prezente oficialități de prim rang: reprezentanți ai conducerii Ministerului de Interne (comisar-șef de poliție Adrian Ciprian Miron - adjunct împuternicit al inspectorului general al Poliției Române, comisar-șef de poliție Valentin Minoiu – director general adjunct împuternicit în cadrul Direcției Management Resurse Umane din MAI, Dumitru Coarnă - președintele Sindicatului Național al Polițiștilor și Personalului Contractual din MAI, cel mai important sindicat al polițiștilor români), prefectul județului - Mădălina Lupea, reprezentanți ai celorlalte instituții de învățământ din cadrul MAI, foști directori și directori-adjuncți ai Școlii de Poliție din Câmpina. De asemenea, au participat și delegații de la școli de poliție din Germania, Ungaria, Ucraina, Slovacia, cu care colaborează cea mai mare unitate de învățământ mediu din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române. Din partea municipalității a fost prezent consilierul personal al primarului Câmpinei, Marian Dulă. După defilarea elevilor unității pe platoul central, prin fața tribunei oficiale pline de invitați, s-au rostit mai multe alocuțiuni specifice unui astfel de eveniment, au fost decernate plachete aniversare foștilor directori ai Școlii prezenți la eveniment, a fost dezvelit „Bustul polițistului în slujba cetățeanului” și a fost citit ordinul intern prin care mai multe săli de cursuri și pavilioane au primit numele unora dintre foștii directori ai școlii, iar aleea principală a fost denumită „Aleea Constantin Istrati”. 


În deschiderea adunării festive din sala de spectacole a unității, directorul Școlii de Poliție, comisar-șef Vasile Tache, a rostit, printre altele: ”Este cea mai importantă zi din cariera mea profesională, aceasta în care mă adresez dvs în calitate de director al celei mai mari școli postliceale din Ministerul de Interne. În anul 1968, prin Ordinul ministrului Afacerilor Interne nr. 3591 din 1 februarie 1968, la Câmpina, se înfiinţa Şcoala Militară de Perfecţionare a Subofiţerilor de Miliţie, iar la 2 martie 1968 aceasta îşi deschide porţile, în prezența ministrului de interne de atunci, Cornel Onescu, și a generalului-locotenent Staicu Stelian, șeful Inspectoratului General al Miliției. […] În prezent, având în vedere deficitul de personal de la nivelul Poliției Române, cursurile se fac pe parcursul unui an, în sistem suveică, cu două serii de elevi. Astfel, cifra de școlarizare va fi de 2300 de polițiști până în luna noiembrie 2018. (...) Comunitatea școlii și-a consolidat spiritul de disciplină și bună rânduială, demonstrând că este formată din oameni riguroși, exigenți cu ei înșiși, dar și din elevi cu o ținută impecabilă, respectuoși, care și-au urmat chemarea și au slujit cu credință școala și profesia. În contextul actual, ne vom canaliza atenția pentru îmbogățirea sistemului educațional prin redactarea unor noi cursuri bine ancorate în sistemul actual legislativ, a unor culegeri de lecții cât mai atractive, a unor culegeri de spețe semnificative, ușor de perceput și analizat. Nu trebuie neglijată baza materială, îmbunătățirea condițiilor de studiu și a celor socio-umane, și nu în ultimul rând, trebuie restabilit un profil psihologic al viitorului polițist, printr-o consultare complexă cu inspectoratele județene de poliție și ceilalți beneficiari. (...) La această aniversare, din tot sufletul și cu toată recunoștința, doresc să mulțumesc cadrelor didactice, personalului auxiliar al școlii, personalului tehnic, dar în mod deosebit, celor care acum sunt pensionari și care ne-au lăsat moștenire, printr-o muncă zilnică de o viață, acest monument de educație. Istoria acestei școli a fost și este clădită de oameni. Tradiția ne obligă să ducem mai departe realizările generațiilor anterioare. Dumnezeu să ne ajute în a continua să înălțăm sufletul învățământului polițienesc. La mulți ani,  Școlii noastre!” 
Adrian BRAD

Editorial. DISCRIMINARE ȘI DEZ-INCRIMINARE

Cînd această doamnă căreia a-i pronunța numele este o înjosire personală pentru orice om de bună cuviință și care a ajuns prin hazard și blestem istoric să conducă măcar prin semnătură guvernul țării a rostit, fără să știe ce înseamnă, epitetul de autiști, cu referire la ziariști, o instituție lugubră numită CNCD (Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării) a decis că nu este o discriminare, ci un drept de opinie. Cînd președintele s-a referit la unii politicieni (mult prea mulți!) cu termenul de „penali”, pentru că aceștia au sute de procese în curs, aceeași instituție a decis că este discriminare. Instituțional, asistăm în România la două procese simultane, de sens contrar. Pe de o parte, la un asalt concentrat împotriva mai tuturor instituțiilor de bază ale țării: în primul rînd cele din justiție, Curtea Constituțională, apoi serviciile secrete, poliția, banca națională, instituțiile academice, presa, DNA, președinția (vezi inițiativele de „politică externă” de tip „ambasada la Ierusalim” sau „vizita la Papa”, care au umplut de ridicol și au șubrezit și mai mult și așa belalia noastră imagine internațională), și vă las pe dvs. să continuați lista, după domeniul de competență. Pe de altă parte, există o mulțime de alte instituții parazitare, masiv bugetivore (mulțumim, d-le Eminescu, pentru cuvînt!) care nu-și justifică prin nimic existența, gen CNCD-ul acesta, CNA-ul, Avocatul poporului, și mai sînt destule. Acestea iau în mod evident decizii în funcție de persoane și nu în funcție de niște reguli și principii clare. 


CNCD-ul, de exemplu, pentru că tot este pretextul acestor rînduri, are o lungă tradiție de acțiuni și hotărîri controversate. Problema este puterea de decizie discreționară ce se dă unor asemenea organisme, nesupuse la rîndul lor unui alt control. În speță, CNCD-ul (ca și CNA-ul) nu ia serios seama la pericolul de a se transforma într-o poliție a gîndirii, hotărînd, cu de la sine putere, ce trebuie să spunem și cum trebuie să spunem. Intrînd astfel în coliziune cu principiul constituțional al libertății de gîndire și de exprimare. Este marea dilemă a lumii de azi, dar la noi capătă (ca mai toate) ceva din derizoriul, stupiditatea și lipsa de anvergură intelectuală a oricărei dezbateri publice. 
Precaritatea intelectuală și profesională a conducerii vieții publice băștinașe se traduce printr-un anti-intelectualism și anti-elitism manifeste, violente și nerușinate. De aici sentimentul de silă care domină elitele noastre profesionale, eliminate din punctele de decizie care au fost distribuite politrucilor apteri. Ar trebui să le dăm și două vești proaste, din această săptămînă, acestora din urmă: 1. Apariția unei platforme on line foarte bine construită și de un înalt nivel intelectual, Marginalia, concepută de politologul Dragoș Paul Aligică (nu-i căutați în presa românească mainstreem, nu-și are locul printre analiștii patriei!) și care a grupat deja cîteva personalități de vîrf ale intelighenției noastre; 2. Apariția ediției românești a săptămînalului Newsweek, cu o redacție remarcabilă și un nivel al publicisticii neobișnuite la noi. Au a se teme Dragnea & comp. de asemenea coagulări? Pe termen scurt, sigur că nu. Pe termen lung, le va fi fatal. Stilul acesta de conducere de o improvizație grosolană și o minciună devenită politică de stat nu poate dura mult, din multe pricini. Sigur, acești ani înseamnă o mulțime de destine și șanse ratate, zeci de mii de oameni plecați în lumea largă, destrămarea țesutului social, o stagnare generală echivalentă cu colapsul. Nu cifrele manipulate de INS (trecut și el sub comanda partidului-guvern) descriu situația, ci cacofoniile logice și gramaticale ale vedetelor publice, într-adevăr reprezentative. 
Există, cum vedem, în lume, o adevărată voluptate de a interzice (unde-s vremurile glorioase ale lui c´est interdit d´interdire?) și o efervescență teoretică de a justifica aceste îngrădiri ale libertății încît ele să apară ca însăși normalitatea. În alte țări, însă, astfel de interdicții sunt măcar generale, se aplică tuturor. La noi, ele sunt o ghioagă ideologică și atît. O doamnă reprezentantă a PSD în sinistrul bastion instituțional care este subiectul textului de față, spunea senin: nu e nimic politic în faptul că Dăncilă, Mihai Tudose, Șerban Nicolae, Gabriela Firea au fost iertați de sancțiuni, în timp ce toți cei care i-au criticat au fost altoiți fără cruțare. Fără să se ostenească, bineînțeles, să aducă vreun argument. Că doamna e nu știu ce președintă a femeilor PSD din Teleorman și că nu are nicio experiență în domeniul apărării drepturilor omului e doar un amănunt. Dintr-o Românie în care nimic nu este la locul lui. Adică hoții la pușcărie, analfabeții la munci pe măsura lor și profesioniștii la conducere… căci dacă am așeza lucrurile în poziția normală, CNCD ne-ar acuza de discriminare.
Christian CRĂCIUN

Au început lucrările de reabilitare a parcului de la Soldat

Au început lucrările de reabilitare a parcului de la Soldat. Variantele propuse pentru reabilitarea și pentru modernizarea acestuia au fost supuse consultării publice, în urma acesteia rezultând și lucrările care ar fi necesare. Reamenajarea va consta în reconfigurarea întregului traseu pietonal, a spațiilor verzi amenajate, cu prevederea rampelor de acces pentru persoanele cu handicap, refacerea scărilor care fac legătura între zona joasă a spațiului respectiv și cea adiacentă parterului blocurilor. 
În cadrul lucrărilor de reamenajare vor fi realizate și un sistem de irigare și o fântână arteziană. Este al treilea an în care această investiție intră în vederile conducerii Primăriei Câmpina. Acuma, nu știm nici noi prea bine de ce lucrurile au bătut pasul pe loc atâta amar de vreme. Ori proiectul investiției a fost așa de strălucitor, încât a orbit vederile conducerii executivului local, ori edilii orașului au fost orbiți de alte treburi mult  mai luminoase, mai strălucitoare și mai foșnăitoare, iar până le-a trecut orbirea, au trecut și anii. Sau te pomenești că și aceasta este una dintre multele investiții publice urmărite de ghinion. 


În anii precedenți, proiectul unui nou parc în Centrul Civic, total schimbat față de ce am avut până acum, nu s-a brodit deloc să se înfiripe, din punct de vedere constructiv. La români știți cum este: e greu până se începe o treabă, apoi, pe la mijlocul ei, lucrările stagnează din cauza condițiilor meteo vitrege, după care clima revine la normal, dar nu și ritmul și calitatea lucrărilor, care nu se simt deloc bine în lipsa unor finanțări corespunzătoare, pentru ca, într-un final tărăgănat, cu fluierături a pagubă, subfinanțarea se însănătoșește, dar investiția cade iar bolnavă grav la pat, din lipsă de meseriași constructori pe care nu îi mai găsești decât dacă te duci după ei prin Occident, pe unde ajung în căutarea unui trai mai bun și a unei vieți decente.  Prin puterea obișnuinței, lumea continuă să-i spună locului Parcul de la Soldat, deși statuia Soldatul Necunoscut s-ar putea să fie mutată în curând pe locul de unde a fost adusă aici, adică în Cimitirul Eroilor. 


Noul parc va avea o scenă de spectacole în aer liber, dar și un monument, care va fi realizat și plătit separat. Primii indicatori tehnico-economici au fost aprobați în iulie 2016, iar valoarea rezultată din studiul de fezabilitate pentru modernizarea Parcului de la Soldat era de aproape 860.000 de lei fără TVA. În decembrie 2016, Consiliul Local a aprobat din nou aceiași indicatori, de această dată valoarea investiției fiind puțin mai mare.  După alte șase luni, valoarea investiției s-a modificat din nou. De data aceasta, a fost vorba despre o mărire considerabilă a valorii lucrărilor, cu aproape 80.000 de lei. Diferența a reieșit din refacerea lucrărilor de cadastru, întrucât s-a constatat că parcul are o suprafață reală mai mare decât cea care fusese trecută în documentația tehnică. Săptămânile trecute, a dat bunul Dumnezeu de s-au aliniat trei planete într-o conjunctură favorabilă reabilitării parcului, ba încă pronia cerească a hărăzit și alinierea pe un front de lucru a trei lucrători de la firma care a câștigat licitația pentru modernizarea zonei, o investiție de aproape 1,124 milioane de lei. Cei trei au dat aproape trei săptămâni cu târnăcoapele și picamerele din dotare, aliniindu-se viguros pe frontul pentru spargerea betoanelor și asfaltului de pe toată suprafața vechiului parc. Vigoarea a ținut, se pare, numai la aliniere sau puțin după aceasta, întrucât muncitorii tot la faza decopertării erau și săptămâna trecută. S-ar putea ca vina pentru ritmul lent de lucru să nu fie a lor, iar în acest caz, constructorul (societatea Construct Edil SRL din Câmpineanca, județul Vrancea) ar trebui să aducă mai mulți lucrători și mai multe utilaje.  Termenul  de execuție este de patru luni, deci modernizarea parcului ar trebui finalizată până la sfârșitul verii, dar cum iulie și august sunt luni dedicate concediilor, ne-am bucura dacă s-ar reuși ca la inaugurare să participe chiar Moș Crăciun, care să taie și panglica, dacă tot s-a ostenit până acolo. 
Adrian BRAD

Conferință pentru liceeni la Colegiul Tehnic „Constantin Istrati”: CÂND ROMÂNIA ERA REGAT

Cândva Zi Națională a României, data de 10 mai a fost amintită într-un mod inedit anul acesta la Câmpina. Liceeni ai Colegiului „Constantin Istrati” au avut ocazia să participe la un simpozion inedit intitulat „Când România era Regat”. La manifestarea organizată și moderată de profesorul Nicolae Geantă, principalii protagoniști au fost istoricul Alin Ciupală, fost muzeograf și Mircea Roșca, fost parlamentar, membru în Comisia de Apărare a Parlamentului României. 


După ce Nicolae Geantă a introdus auditoriul în lumea vechiului regat românesc, când țara noastră a cunoscut cea mai puternică etapă de dezvoltare economică și socială din istoria sa (Independentă, Constituție, industrie de top 10 mondial, agricultură de vârf în Europa, monedă convertibilă, armată, politicieni, regi, oameni de cultură de nivel planetar etc.), Alin Ciupală a făcut o incursiune in istoria regalități României: „Carol I a cumpărat din banii săi tunuri cu care a dotat armata, a condus trupele românești și rusești în războiul de Independenţă a țării, a declarat România monarhie, Ferdinand a luptat împotriva Germaniei - țara sa de origine, în Primul Război Mondial, a recâștigat Transilvania și a alipit-o țării mamă, a cucerit Budapesta la 1919, a urcat România pe cele mai înalte trepte economice, Carol al II-le-a a dus țara la cea mai mare prosperitate atinsă economic (1938), Mihai a scos România dintr-un uriaș dezastru în 1944”.
Mircea Roșca a avut un discurs carismatic, pasional, care i-a fascinat pe tinerii prezenţi, acesta îndemnându-i pe elevi să studieze, să aibă vise mari legate de țară, de familie, de Dumnezeu, să se implice în construcția unei Românii puternice. „Au mai fost nemți în țara asta, dar toți au iubit România...” a fost una din remarcile sale dureroase, alături de „sunt politician de ceva timp, dar nu am văzut unitate, ci mai mult dezbinare”. 
La final, prof. dr. Nicolae Geantă a explicat de ce a preferat să rămână în România după atâtea tentații venite din Vest: „Am ales să rămân pentru Dumnezeu”, cei doi invitaţi ai săi confirmând că puterea unei țări sau a unei persoane stă în credința sa. 

Ziua Europei, 9 mai, marcată şi la Câmpina

Cu ocazia Zilei Europei, 9 mai, Prefectura Prahova (prin Codruţ Constantinescu, consilier pentru afaceri europene în cadrul Compartimentului Afaceri Europene şi Monitorizarea Serviciilor Deconcentrate) a organizat o prezentare adresată elevilor Liceului Tehnologic Energetic din Câmpina. Codruţ Constantinescu a expus, pe scurt, istoricul constituirii Uniunii Europene, instituţiile sale în care şi Romania, ca stat membru, este reprezentată (să nu uităm că în primăvara anului viitor vor avea loc din nou alegeri pentru Parlamentul European şi, de asemenea, se va constitui o nouă Comisie Europeană în care şi România va desemna un comisar european), despre funcţionarea şi importanţa apartenenţei României la spaţiul comunitar. A fost oferit şi un exemplu de beneficiu direct al acestei apartenenţe: pasajul suprateran care face legătura între Câmpina şi DN 1, care a diminuat semnificativ numărul accidentelor la ieşirea din municipiul nostru, o realizare arhitectonică importantă, finanţată şi de Uniunea Europeană prin Fondul European pentru Dezvoltare Regională, poate cea mai însemnată din ultimii zece ani din Câmpina, în ciuda problemelor de finanţare care au apărut ulterior.   


Nu este pentru prima dată când un reprezentant al Prefecturii merge în această unitate școlară, iar informarea făcută se bucură de interesul elevilor, de aceea  și anul acesta, prezența sa a fost solicitată chiar de conducerea liceului. Codruţ Constantinescu le-a prezentat elevilor şi imagini din ultimii ani ai regimului comunist pentru ca elevii, născuţi mult după 1989, să poată face o comparaţie între regimul abuziv şi tiranic al regimului comunist, care nu reuşea să asigure nici măcar o minimă aprovizionare alimentară a cetăţenilor săi şi actuala stare de fapt, care chiar dacă nu se ridică neapărat la aşteptările noastre înalte, totuşi a cunoscut o îmbunătăţire treptată greu de contestat.
La finalul expunerii, elevii au primit materiale de informare oferite de Reprezentaţa Comisiei Europene la Bucureşti şi Biroul de Informare al Parlamentului European în România. Aceleaşi materiale au fost oferite gratuit cititorilor interesaţi atât la Biblioteca Municipală „C. Istrati” , cât şi la librăria Elstar, pentru că avem tendinţa de a uita prea uşor un proces care poate fi şi reversibil: integrarea europeană. Să sperăm că nu va veni vremea când ne vom întreba ce ne vom face fără UE.

Serviciul public de gestionare a câinilor fără stăpân va fi concesionat în curând

La ultima ședință a Consiliului Local Câmpina, aleșii câmpinenilor au aprobat studiul de oportunitate privind delegarea prin concesiune a Serviciului public de gestionare a câinilor fără stăpân, structură care va realiza următoarele activități: a) capturarea câinilor fără stăpân; b) transportul câinilor capturați în adăpost: c) adăpostirea, hrănirea, examinarea medicală, deparatizarea, vaccinarea, sterilizarea și controlul bolilor câinilor din adăposturi, cu respectarea normelor și măsurilor sanitar-veterinare în vigoare; d) identificarea și înregistrarea câinilor fără stăpân doar prin serviciile medicilor veterinari de liberă practică, organizați în condițiile legii; e) eutanasierea câinilor fără stăpân care sunt bolnavi cronici sau incurabili, ori care nu au fost revendicați sau adoptați în condițiile și în termenele stabilite prin lege și prezentul regulament de funcționare; f) facilitatea revendicării și adopțiilor. 


Tot acum, consilierii municipali au decis concesionarea prin licitație publică deschisă a Serviciului public de gestionare a câinilor fără stăpân din municipiul Câmpina pe o perioadă de cinci ani, cu posibilitatea prelungirii, o singură dată, cu jumătate din durata inițială, numai cu aprobarea Consiliului Local. De asemenea, au mai fost aprobate Caietul de sarcini, Regulamentul privind delegarea prin concesiune a serviciului, precum și Contractul de delegare prin concesiune a serviciului. Totodată, a fost alcătuită Comisia de evaluare a ofertelor privind concesionarea acestui serviciu. Municipiul Câmpina se află în imposibilitatea gestiunii directe a acestui serviciu, din cauza faptului că numărul de personal la nivelul Primăriei este plafonat, iar mijloacele tehnice de gestionare a unui astfel de serviciu lipsesc. În anul 2012, înainte de atribuirea prin concesiune a Serviciului public pentru gestionarea câinilor fără stăpân unui operator privat, situația în municipiul Câmpina, din punct de vedere al abandonului și al numărului de câini fără stăpân de pe domeniul public al orașului era destul de dificilă. Din observațiile municipalității, la acel moment circulau liberi prin oraș peste 600 de câini, fără o estimare a câinilor aflați la periferii. În acest moment, după estimările operatorului, există o permanentă circulație liberă a câinilor fără stăpân, mai ales în zonele periferice, de peste 100 de câini, constant. 
Adrian BRAD

În al doilea an consecutiv, CS Câmpina a câştigat Campionatul Judeţean de Juniori A

Miercuri, 9 mai, CS Câmpina, liderul clasamentului, a disputat pe teren propriu „finala” Campionatului Judeţean de Juniori A în compania echipei Unirea Urlaţi, ocupanta locului 2, intrată şi ea în calcule pentru titlu numai după decizia AJF Prahova, în urma căreia echipa antrenată de Roberto Opaţchi a fost penalizată cu două puncte pe fondul litigiului cu HM Junior. După un parcurs aproape fără greşeală în tot anul competiţional 2017 – 2018 (15 victorii, două egaluri şi zero înfrângeri), CS Câmpina (44 puncte) era obligată să câştige meciul împotriva ocupantei locului 2 (Unirea Urlaţi, 37 puncte), pentru a încheia campionatul fără emoţii în deplasarea de la Băneşti şi pe teren propriu cu Avântul Măneciu. Ceea ce s-a şi întâmplat după victoria, destul de tensionată, cu 3-2 în faţa celor de la Urlaţi. Cu cele trei puncte acumulate după acest meci, CS Câmpina s-a detaşat la 7 puncte faţă de Unirea Urlaţi, adjudecându-şi astfel, matematic, titlul de campioană cu două etape înainte de sfârşitul stagiunii. 
Trei zile mai târziu, CS Câmpina avea să câştige din nou cu 3-1 şi în deplasarea de la Băneşti, consolidându-şi astfel poziţia de lider şi adjudecându-şi fără drept de apel, pentru al doilea an consecutiv, titlul de campioană judeţeană de juniori A. O performanţă frumoasă pentru fotbalul câmpinean, umbrită însă de abuzurile grave (cel puţin aşa susţin conducătorii şi avocaţii CS Câmpina) de la comisiile AJF Prahova, care astfel pun sub semnul întrebării performanţa grupării câmpinene câştigată pe teren cu multă muncă.


Vă reamintim că până în acest moment comisiile de soluţionare a litigiilor din AJF Prahova au penalizat cu două puncte CS Câmpina, urmând, teoretic, să mai aplice şi alte sancţiuni clubului câmpinean (alte depunctări, mergând până la excluderea din campionat) pentru refuzul de a plăti indemnizaţii de formare pentru jucătorii (juniori A) transferaţi de CSC în anul 2016. 


Totodată, vă mai reamintim că CS Câmpina consideră neîntemeiată solicitarea celor de la HM Junior, deoarece pe de o parte regulamentele federale nu obligă o echipă de juniori să plătească despăgubiri financiare (indemnizaţii de formare) unei alte echipe de juniori (mai ales şi pentru faptul că juniorii preluaţi de CS Câmpina de la HM Junior nu au contracte de jucători profesionişti), iar pe de altă parte pentru faptul că HM Junior a cerut practic o dublă despăgubire (bani/ indemnizaţie de formare şi acces gratuit pe terenul sintetic de la Petrol pentru toţi jucătorii legitimaţi sub comanda lui M. Hagianu şi a asociaţilor săi). Faţă de toate acestea, CS Câmpina a depus la AJF Prahova nenumărate contestaţii şi memorii, încercând să-şi caute dreptate, numai că niciunul dintre aceste demersuri nu a fost acceptat (în mod cu totul abuziv, susţin cu înscrisuri reprezentanţii CSC) de comisiile judecătoare. Cu alte cuvinte, CSC s-a lovit de un zid al viciilor de procedură şi al interpretărilor intenţionat abuzive, recunoscute la un moment dat, neoficial, într-o convorbire telefonică cu avocatul CSC, chiar de preşedintele uneia dintre aceste comisii. 
Dacă AJF Prahova va continua sau nu să judece discriminatoriu dosarul HM Junior vs CS Câmpina şi astfel să anuleze la masa verde munca unor tineri sportivi, rămâne de văzut.

„Nu mi-a venit să cred până unde poate să ajungă răutatea şi invidia acestor oameni!”


„Felicit staff-ul tehnic şi pe jucători pentru această victorie muncită şi pentru câştigarea campionatului. În acest moment, din punct de vedere matematic, suntem campioni şi mă bucur foarte mult că am reuşit această performanţă pentru a doua oară consecutiv. Sper să mergem mai departe la fazele naţionale şi să facem o figură frumoasă, ca şi anul trecut. Cu toate astea, am un gust amar, pentru că văd foarte multă răutate din partea unor oameni, câmpineni şi ei, care se pretează la mari mizerii şi aici mă refer la contestaţia făcută de adversarii noştri de la Urlaţi, care la începutul meciului au contestat dreptul de joc a patru fotbalişti din lotul nostru pe motiv că aceştia sunt parte a litigiului cu HM Junior. Ulterior am aflat de la colegii din club şi de la câţiva părinţi că cei din conducerea HM Junior, prezenţi în tribună la ora începerii meciului, i-au «stimulat» pe cei din conducerea de la Urlaţi să ne conteste, urmărind astfel să pierdem meciul la masa verde şi probabil inclusiv titlul de campioni. Nu mi-a venit să cred până unde poate să ajungă răutatea şi invidia acestor oameni!  Oricum, în ceea ce-i priveşte o să mergem până la capăt şi sunt sigur că ne vom găsi dreptatea. Dacă încă nu am găsit dreptatea în instanţele sportive, vom merge în instanţele civile pentru a demonstra abuzul în serviciu, pe de o parte şi reaua credinţă, pe de altă parte” – a declarat Adrian Stoican, preşedintele CS Câmpina, la finalul meciului CSC – Unirea Urlaţi. 

„La CSC se munceşte bine şi cu seriozitate”


„Sunt foarte mulţumit de evoluţia jucătorilor mei şi de faptul că şi anul acesta ne-am atins obiectivul de a câştiga campionatul. Era şi păcat să nu se întâmple aşa, pentru că avem toate condiţiile de a face performanţă: un teren foarte bun, vestiare noi, tribune civilizate pentru suporteri şi sprijin din partea autorităţilor locale. Suntem pe un drum bun cu secţia de fotbal şi ţin să le mulţumesc jucătorilor, pentru că înţeles să se pregăteasă bine şi să se mobilizeze atunci când a fost mai mare nevoie. Performanţa de a câştiga do ani la rând Campionatul Judeţean de Juniori A certifică faptul că la CSC se munceşte bine şi cu seriozitate. Proiectul nostru rămâne acela de a creşte cât mai multe generaţii de copii şi juniori pentru a forma, în cele din urmă, o echipă a oraşului cu jucători din propria pepinieră. Sper ca de la toamnă să ne înscriem la seniori şi să punem bazele unei echipe competitive a oraşului care, de ce nu, să facă şi performanţă” - a declarat antrenorul Roberto Opaţchi după victoria obţinută în deplasare la Băneşti. 

CĂRŢI DIN BASARABIA. Dumitru Matcovschi, „Duda” (Vadul lui Raşcu, II)

Continui prezentarea cărţii Poetului–martir Dumitru Matcovschi, Duda, Coordonato[a]r[e] şi responsabil[ă] de ediţie Alexandrina Matcovschi, Chişinău, Pontos, 2016, romanul satului natal al autorului, a cărei primă parte am publicat-o săptămâna trecută. 
„Duda se întinde pe malul Nistrului – lung, foarte lung.”  Între Surda şi Pietreşti, pe care le-am întâlnit în prima parte, în poemul delicat dedicat Nistrului. Mai departe erau Cobâlea şi Şoldăneştii. ”– Zice lumea, măi Sîle [Avrămiţă], măi, c’ai cumpărat armăsarul ista de la Cobâlea, aşa’i? / – L-am cumpărat, aşa’i, dar nu de la Cobâlea, de la Şoldăneşti l-am cumpărat, de la iarmaroc, dacă ştii unde’s Şoldăneştii.” Scridon-autorul, şef de club şi bibliotecă (izba-citalnea, ruseşte, cum i se spunea mai des) la Surda, după ce, corigent la Sport, a renunţat la şcoală, ştia. 
„Preşedintele sovietului sătesc mă trimise într’o zi la raion, să aduc leafa de la bancă”. De la Şoldăneşti, adică, „iar până la raion, de la Duda, erau douăzeci şi patru de kilometri, nici mai mult, nici mai puţin (...) şi eu mă trezii cu noaptea în cap şi mă pornii la drum, pe jos, căci nu se ducea  nicio sanie la raion, iar eu trebuia să mă duc numaidecât, fiindcă venea Anul Nou”. „Întunericul încă nu se împrăştiase, când ieşii în vârful dealului. Atunci aruncai o privire înapoi şi zării satul ca prin ceaţă, albă era Duda, şi’mi spusei atunci că seamănă cu o ursoaică polară domesticită, deşi nu văzusem niciodată ursoaică polară domesticită. Astăzi îmi amintesc şi’mi pare că semăna într’adevăr c’o ursoaică polară şi mă întreb, de unde totuşi fantezia mea a ştiut să alăture şi să contopească imaginea satului în iarnă şi imaginea unui suflet pe care n’aveam de unde să’l cunosc? / E straniu oarecum. «La întoarcere, mi-am zis, mă voi opri în vârful dealului şi voi privi satul de sus, de sus totdeauna se vede mai bine».” „Drumul trecea prin pădurea Coteucei şi mai departe – pe lângă Ferata şi Gălbioara”. „Când ajunsei în pădurea Coteucei, se luminase de-acum, vântul în pădure nu mai bătea, era linişte în pădure, o linişte mormîntală. Mergeam pe drum şi’mi veni deodată un dor să chiui şi mă oprii locului şi’mi făcui hatârul, şi pădurea răsună departe-departe, adâncă, şi iarăşi liniştea se aşternu peste vârful copacilor, parcă nici n’o clintii adineaori. Mă gândeam că’i săracă pădurea Coteucei totuşi, săracă în ciute, dar şi în copaci săracă, pădure de stejar, păcat că nu cresc brazi în ea, mi’am zis, la Anul Nou oamenii au nevoe de brazi, dar prin părţile noastre brazii nu cresc, tocmai în pădurea Roschitului cresc şi nu’i aproape pădurea Roschitului.” 

Vadul-Raşcov. (Sursa foto: www.vadul-rascov.weebly.com)
Între Duda şi Pietreşti se deschidea o vale abruptă, cu „câteva case în fundul văii”, „case intermediare, vorba Mariei Onisimovna, învăţătoarea de Limbă moldovenească”. Tot acolo, „la hotarul dintre Duda şi Pietreşti, exact deasupra casei lui Sevastian Brata”,  se afla Borta lui Vichente – Peştera lui Vichente, cum o numeşte autorul, „săpată adânc în piatră” şi semănând „cu hrubele de la Cricova”. „În anul acela însă peştera nu era prefăcută [de colhoz] în carieră şi era pustie.”  Cine a fost „acest Vichente, care şi-a imortalisat numele, nu se ştie. Se zice c’a fost pietrar care a tăiat o viaţă întreagă cruci şi hogeaguri şi nu numai că a tăiat, ci a trăit acolo, în stâncă, şi a trăit până la adânci bătrâneţe. După el au venit alţi pietrari, care au tăiat mai departe cruci şi hogeaguri, şi tot aşa până mai ieri [când, n’o mai spune autorul, a venit regimul comunist şi s’a terminat cu crucile], de-a rămas peşteră săpată’n stâncă”.
„Spuneau băeţii din Duda că Peştera lui Vichente are o răsuflătoare, undeva la Surda sau în altă parte (...). Eu nu cred, fiindcă n’am văzut’o şi, în general, nimeni n’a văzut’o, se spun multe şi de toate despre Peştera lui Vichente, dar parcă toate câte se spun trebue să fie numaidecât adevărate?” În ea „se ascundeau pe atunci fioroase păsări de noapte, ba chiar şi animale sălbatice se ascundeau. De aceea ne şi temeam. / În cele din urmă, ne-am adunat în gura peşterii şi am început să aruncăm în vale bolovani de piatră. Bolovanii de piatră se rostogoleau până’n apele Nistrului, parcă se prăbuşeau dealurile, parcă se cutremurau pământurile, şi această distracţie amarnic ne plăcu.” 
Duda are o geografie atipică. Centrul ei „nu e în centru, precum s’ar crede, centrul e la o margine de sat, e în târg.” În centru „se aduna totdeauna multă lume, în special duminica, duminica era zi de piaţă şi lumea venea la piaţă, să vîndă câte ceva şi să cumpere te miri ce”. În centru se afla magazia colhozului, lângă Feiga, unde se vindeau liber harbujii. Şi scrânciobul, „tot aproape de centru” era. Dincolo de centru era Rîpa cea mare. 
Geografia aceasta, credem, era aceea nouă, când toate se răsturnaseră după bunul plac al socialismului. Ţinem cont de timpul în care a fost scrisă cartea, publicată într’o singură ediţie antumă, în 1973. Observând că şi aşa autorul îndrăsneşte mult – ar fi de comparat cărţile care apăreau dincoace, pe atunci – vorbind despre biserică (închisă, desigur, dar faţă de care elevii îşi manifestau curiositatea) centrul vechi, de totdeauna, şi despre preotul care mai slujise încă, imediat după ocupaţia sovietică a Basarabiei. 
„Şcoala din Duda se afla lângă brigadă, în casa părintelui Carp. Eu nu-l ţin minte pe părintele Carp, de văzut l-am văzut, când eram copil, ba l-am şi ascultat cum cânta în biserică. Era îndată după răsboi, când l-am ascultat, făcea slujba pentru soldaţii care nu se întorseseră la vatră, în fiecare duminică făcea slujba şi femeile plângeau, şi nu numai femeile plângeau. Plângeau şi copiii, şi tot satul plângea.
Şcoala din Duda se afla lângă brigadă şi lângă biserică. Zid de piatră albă despărţea curtea şcolii de curtea bisericii – săream gardul ori de câte ori aveam nevoe de linişte; iarbă mare creştea în curtea bisericii şi ne întindeam pe iarbă, să ne odihnim, uneori jucam cărţi, alteori săream zidul din curiositate pur şi simplu.” Se subînţelege, ne spune autorul, fără cuvinte, că biserica fusese închisă demult, iar mai jos adaugă că mama şi tata s’au dus „la Pietreşti, la hram”.


Credinţă amestecată cu eresuri din vremea oracolelor. „– Ai crescut mare, tâcâlan, începu bunica [Evlampia] într’o seară, da când te-o călcat căruţa, nici eu şi nici mă-ta nu credeam să te mai vedem viu. Erai mortu-mort, cel bătrân te-o luat în braţe şi te-o dus la fântâna lui Vasile şi te-o udat cu apă, şi numai când te-o udat cu apă ai deschis gura şi ai spus mamă, şi pe urmă cel bătrân o prăvălit căruţa în drum şi s-o suit în căruţă şi o ţinut o fugă până la bolniţă şi nici doctoreasa nu avea ce’ţi face. Plângeam şi eu, şi Evdochia plângea şi-l ocăram pe cel bătrân că n’a luat seama de tine, că tu adormisei în căruţă şi, când să iasă căruţa la drum, ai căzut jos şi te-o călcat o roată, erai mort ca toţi morţii. – Înseamnă că eu sunt norocos, mâcă, dacă m-a călcat căruţa şi n’am murit. – Ştiut că eşti norocos, tâcâlan, ţi-a tras Evdochia cărţile la o ţigancă şi ne-o spus ţiganca c’ai să trăeşti cincizeci de ani încă şi peste cincizeci de ani ai să ai o cumpănă, şi dacă ai să treci de cumpăna ceea, ai să trăeşti mult. – Da eu, mâcă, nu vreau să trăesc mai mult de şaizeci de ani, şaizeci de ani îi destul pentru un om, ei, lasă şaizeci şi cinci.”

Evdochia şi Leonte, părinţii poetului Dumitru Matcovschi
Ai crede, citind acest pasaj, că KGB-ul, punând la cale atentatul din 17 Mai 1989, a lucrat ca la carte şi după carte, cartea Dudei, apărută în 1973, citită şi puricată, ţinându’i soroacele.
Mai mult, „Mama, ca orice mamă, crede[a] în visuri”. Odată, „îndată după răsboi, într’o primăvară, mama l-a visat pe tata întors acasă teafăr şi nevătămat şi, ca prin minune, peste o săptămână tata s’a şi întors, ce’i drept, nu s’a întors teafăr şi nevătămat, dar s’a întors totuşi”. „Altă dată mama a visat că luase foc pădurea Coteucei, la miez de noapte luase foc, nu ştiu cine aruncase un capăt de ţigară sub un stejar de la Odaia Lotrului”. „Aşa a visat mama, iar nu mult după aceea pădurea Coteucei s’a aprins într’adevăr, numai că nu s’a aprins noaptea şi nu la Odaia Lotrului s’a aprins, ci ziua, şi s’a aprins lângă cordon, şi pădurarul îndată a bătut alarma, şi au alergat oamenii care lucrau la Selişte şi au stins’o, a ars numai un petic de pădure, vreo douăzeci-treizeci de copaci.
Şi încă un vis care s’a împlinit, dar acesta a fost un vis frumos, asemenea visuri mai rar, căci rar se împlinesc visurile frumoase, de obicei se împlinesc cele urîte, parcă îi un făcut. Mama a visat un vis frumos: se făcea că împrejurul casei noastre sburau ca nişte libelule stoluri de îngeri, şi semănau îngerii care sburau împrejurul casei noastre cu îngerii de pe podul bisericii din Japca, şi sburau foarte încet, iar nişte păsări necunoscute cântau în vârful prăsadului din faţa prifvorului, iar soarele de asupra lumina galben şi moale-moale, iar noi – eu, mama şi tata – ne plimbam de mână prin grădină – grădina era Dumnezeească, adică rai era. Frumos vis, nu-i aşa?”
Trebue doar să mergeţi la Casa memorială. Îngerii aceia nu si-au contenit sborul nici până azi. Şi nici că’l vor conteni vreodată.
Ultimul vis care i s’a împlinit în carte a fost acela pentru părăsirea de către băet a clubului de la Surda. „Mama niciodată n’a fost la clubul de la Surda, dar m’a visat în club, ca să vezi, şi clubul în care m’a visat mama era anume cel de la Surda, dar mult mai mic, în afară de mine nu încăpea nimeni în el. Eu stăteam în club culcat, ca într’o cutie stăteam, să nu spun ca într’un sicriu, şi clubul parcă era uşor-uşor şi curgea pe Nistru la vale, încet curgea, legănat pe valuri, iar din faţă, în întâmpinare, venea o corabie cu botul ascuţit, şi corabia aceasta trebuia să lovească în club şi să’l spargă... Eu, culcat cum stăteam, nu vedeam corabia, dar mama o vedea, căci mama stătea pe mal, la o parte, şi striga la mine să sar în apă, dar nu puteam sări în apă, clubul mă apăsa din toate părţile, în timp ce corabia cu botul ascuţit se apropia, sau nu, corabia stătea pe loc şi mă aştepta, se apropia clubul, precum apa curgea la vale şi’l mâna în jos.” În toiul ţipetelor băetul tocmai se întorsese „de la Surda târziu şi bătusem la uşă, să’mi deschidă, şi mama mi-a deschis şi văzându-mă tocmai a oftat: «Of, că tare rău te-am visat numai ce, unde umbli tu nopţile, să laşi clubul cela la dracu şi să stai acasă mai bine, că n’ai să ajungi la bun sfîrşit, c’aşa de rău te-am visat, nici nu pot să’ţi spun, tu doar ştii că toate visurile se împlinesc, şi să te astâmperi, nu’ţi trebuiască ţie clubul, că eu nu vreu să am nevoe la casă.»” Adică , mama visa ca băetul să se întoarne la şcoală. 
Nu s’a întors el, atunci, dar ne întoarcem noi.   
„Din clasa noastră ograda brigăzii se vedea ca-n palmă, doar că nu aveam timp să urmărim atent tot ce se făcea în ograda brigăzii”. „Astăzi îmi dau sama că nu se afla la bun loc şcoala noastră, cum n’ar fi, dar copiii mai trebue ţinuţi departe de cele lumeşti, căci, dealtfel, le intră în cap ce nu trebue. Deşi nu prea eram noi copii – aveam câte şaisprezece-şaptesprezece-optsprezece ani, poate mai mult.” 
„Şef la brigadă era Petre Rabovilă, om între două vârste. În brigadă avea vreo cincisprezece perechi de cai, şi caii uneori mai trebuiau adăpaţi, iar isvorul cel mare curgea în alt capăt de sat şi badea Petre Rabovilă era prieten cu noi. /  – Cine vrea să meargă călare astăzi? venea la şcoală badea Petre, când auzea că sună clopoţelul. / Călăraşi se găseau destui – încălecam în ograda brigăzii şi treceam în galop prin centrul satului, şi se ferea lumea din cale, iar de la isvor înapoi ne luam la întrecere şi se întâmpla să cădem câteodată de pe cai, dar de călărie totuşi nu ne săturam!” 
De interes pentru băeţi era şi harbuzăria (bostănăria, bostana), care „se întindea de la Odae până deasupra satului”, pe locul imaşului vechi, pe care-l arase colhozul (ca şi la noi, colectivul de ieri şi primăriile de azi). Alături se afla pădurea. 
Păpuşoii, pe care-i prăşeau tata şi mama, erau în Pletina. Îi plăcea şi lui la sapă. Căci acolo, pe deal, „puteam să mă gândesc la tot ce doream, şi mă gândeam, desigur.” „... istoriile pe care le născoceam acolo, în câmp, mă călătoreau într’o lume a bucuriilor neîmplinite, şi tocmai în aceste bucurii neîmplinite încăpeau clipe de inconştientă speranţă. Uneori mă vedeam preşedinte de colhoz, sau vreun mare şef la raion, capabil să rezolve printr’o semnătură toate problemele satului.” „Alteori mă vedeam generalissimus”. „Şi mă vedeam încă sclav în Roma antică, Spartac mă vedeam – Spartac era pentru mine întruchiparea celui mai bărbătesc eroism. [Semn explicit de revoltă; O.O.] Lucram alături de mama şi tata, de dimineaţă şi până’n noapte lucram. Uitasem de oboseală şi de toată lumea uitasem, aşteptam toamna, să înceapă nunţile în sat..., fiindcă’mi plac la nebunie nunţile, care se joacă mai mult în mijlocul drumului decât în ogradă.”
Tata era sever, „tatei nu’i place să repete vorba de două ori”. Când dădea milităria jos din pod, Scridon se adăpostea de furia sa la bunelul.


„Bunelul a fost gospodar de viţă... A avut şase desetini de pământ, oi, cal şi bricică, şi au trăit toată viaţa singuri, el şi bunica, că n’au avut copii, tata se socotea feciorul lor, dar nu era feciorul lor de fapt, l-au luat de suflet de la un cumnat, din Glijeni; tata se însurase devreme, la şaisprezece ani, şi bunelul, în cele din urmă, tot singur a rămas. A dat în colhoz pământul, şi bricica, şi calul, el însă n’a putut să lucreze în colhoz nicio zi, căci era bătrân, a rămas cu douăzeci de arii împrejurul casei şi din ele trăia. Şi-a trăit anii fără de niciun dinte în gură: flăcău, la nunta fratelui său, a căzut de pe cal şi calul l-a călcat cu copita şi i-a desbătut dinţii, şi el a trăit o viaţă fără dinţi, mânca miez de pâine muiat în lapte sau în ciorbă.”
Era un om curios din fire. „– Măi Scridonaş, măi, mă striga bunelul, când mă vedea intrând pe poartă, vină’ncoace şi spune’i tâcăi ce se mai aude prin sat, că baba asta a mea nu’mi spune nimică, lua-o-ar nevoile s’o ieie! – În sat îi linişte, tâcă, îi spuneam, dar nici eu nu prea ştiu ce se aude în sat, că mă duc cu mama şi tata la deal, la prăşit. – Faci rău, Scridonaş, că nu vrei să înveţi, amu fără şcoală nu ajungi departe, eu am rămas numai c’un clas şi n’am făcut bine, dar atunci alte vremuri erau. Scrie gazetul – am citit – că se deschid fel de fel de şcoli, şi se vede că nu se deschid degeaba şcolile estea, trebue să înveţi şi tu, că nu’i bine să nu înveţi, ascultă-mă pe mine ce’ţi spun. / Bunelul citea ziarul de-a mărunţelul, îşi punea ochelarii pe nas şi citea ore întregi, silabisind răbdător.” 
La bunelul se adăpostea, dar, Scridonaş de furia tatei. „Odată, ţin minte, mama i s’a plâns că’i întorc vorbele înapoi şi el s’a descins de curea şi m’a făcut măr în bătae şi cine ştie ce mai putea să facă din mine, dacă nu mă smulgeam din mâinile lui şi nu mă ascundeam în noapte.” Tata şi-a dat seama pe unde’i şi, „nu zăbavă bătu şi el la uşă, însă bunelul n-a vrut să’i deschidă, bunelul i-a spus să se întoarcă acasă şi mai mult să uite drumul la dânsul, că nu mai vrea să-l ştie şi nu mai vrea să audă de el. – Deschide şi dă-mi copilul! striga tata din prag. – Niciun copil şi cară-te de aici!... – Deschide, că fărâm uşa! – Încearcă! – Deschide, tată, c-are să fie mai rău! – Tu pe mine mă sperii, ai?! Cară-te de la uşă, cruciuliţa mamei tale eu, că dacă ies afară, rup gardul cu tine!... Dimineaţa, după ce bunica mă hrăni binişor, bunelul mă luă de mână şi mă aduse acasă, iar acasă tata nu mai era, era numai mama. – Unde s-o dus nebunul cela, fa? o întrebă bunelul pe mama. – S-o dus la lucru, numai ce s-o dus, trebue să fie prin vârful dealului. – Că nu l-am apucat eu, să’i arăt eu cum se bate copilul! Parca se poate una ca asta, fa? Şi tu, dacă’l vezi că’i smintit, de ce’l aţâţi, ai?... – Las’ că şi băietul ista’i bun! Ce nu’i spui – nu’l poţi nimeri. Îi spui să aducă o căldare de apă – da de ce el? Îi spui să aducă un lemn de foc – da de ce el? Îi spui să dee de mâncare la porcul cela – da de ce el? Da ce’i el, înger în casa asta, sau ce-i?! – Nu’i înger, dar trebue să grăiţi cum se cade cu dânsul, să nu se teamă copilul de voi. Iar tu, măi băete, bunelul se întoarse către mine supărat, ţine’ţi limba după dinţi şi nu căuta nevoia. Ceea ce’ţi spune mă-ta să faci, trebue să faci! Că altă dată am să descing eu cureaua!” În primăvară bunelul „s’a îmbolnăvit şi a prins a se usca ca un pom bătrân; iar în vară a căzut la pat... şi-i porunci bunicii să se pregătească de înmormîntare... – Asta să i-o dai Evdochiei, zicea bunelul, iar asta Pistiniei, iar prosoapele estea să le dai oamenilor care mi-or săpa mormîntul şi să’i cinsteşti bine pe oamenii ceia, că’i greu de săpat un mormînt, eu ştiu... Iar sicriu să’l rogi pe Joacăbine să’mi facă. Scândurile’s în şură, sus... Nu te-aş sfătui eu să vinzi oile, dar poate că’i mai bine să le vinzi, poate că, singură, mai bine să creşti un godac, vezi. Eu dac’oi începe să mor, tu s’o chemi pe Evdochia la mine, şi pe Ionică să’l chemi, să mă iert cu ei... Evdochia şi Ionică sunt mama şi tata, bunelul ţinea la mama, iar la tata mai puţin – tata nu l-a ascultat, zicea, că le-a făcut toate din capul lui.”  „Bunica o trimise pe mătuşa Pistinia după mama şi tata, şi mătuşa Pistinia veni într’o fugă, bătrână cum era. – Evdochie hăi, Evdochie ! strigă mătuşa Pistinia din drum. – Ce’i, liţcă Pistinie, că aud? răspunse mama din prag. – Moare Toader, Evdochie, şi m’a trimis Agafia să vă chem, că Toader a zis să vă iertaţi cu dânsul.”
Într’o dimineaţă, tata îşi „strigă afară, în ogradă” feciorul şi’i spuse: „Vine toamna, măi băete, ai de gând să te duci anul ista la şcoală, sau nu ai de gând? Iaca ce ţi-oi spune eu. La colhoz îi bine de lucrat, dar de ajuns că lucrăm noi, eu şi mamă-ta, bine ar fi să te duci la şcoală şi să termini şcoala, pe urmă s’a mai vedea. A fost Saveta [dereticătoarea] ieri pe la noi. Oraz Antonovici te cheamă la şcoală şi, dacă te cheamă, rămâi acasă şi du-te.” 
Scridon li se părea colegilor puţin altfel decât ei: „– Hei, măi Scridoane, că tare eşti tu departe de toată lumea asta care te înconjoară.” Chiar dacă replica este dată în cimitir, de către Pavel, cel mai tînăr dintre cei patru prieteni corijenţi la Sport, care „judeca foarte treaz, prea treaz”, nu este de trecut cu vederea.  
Duda este locul în care adolescentul ia dimensiuni ciclopice: „erau în vale Duda şi Pietreştii, iar noi eram în deal şi ni se părea că peste noi nu se întunecă, ne părea că Peştera lui Vichente şi noi creştem peste întuneric şi peste lume ca nişte uriaşi. Dar numai ni se părea, căci se întuneca pretutindeni, amurgea. Pe Nistru la deal, spre Soroca, trecu vaporul de cursă; vaporul trecea la oră fixă; odată cu vaporul se întorceau şi oamenii în sat, de la muncă.”
Acolo are visiuni de poveste. „Priveam în continuare prin geam şi mă vedeam călare pe un armăsar alb, armăsarul se repezea să rupă pământul, iar eu îl ţineam în frâu numai cu mâna stângă, mâna dreaptă n’o aveam, o pierdusem la răsboi ca Ionică Chipercea.... Treceam călare de-a lungul satului şi satul ieşea pe la porţi să mă vadă şi să-mi strige hura.” 
Sau: „Anul Nou poposise în Duda, ardeau luminile în fiecare casă, şi la Oraz Antonovici ardeau luminile... Mergeam pe drum şi mă vedeam călare pe un armăsar alb şi frumos, trec prin sat călare pe un armăsar alb şi frumos, iar din faţă vine tot călare Oraz Antonovici, şi ne întâlnim în centru, lângă Feiga, şi armăsarii noştri se ridică în două picioare şi se joacă unul cu altul, ca armăsarii, se joacă şi nechează sălbatic şi noi ne ţinem cu mare greu călare, mai ales Oraz Antonovici, căci a îmbătrânit de astă toamnă şi nu mai este cel de demult. (...) Am dat pinteni armăsarului pe drumul Pietreştilor şi Oraz Antonovici s’a luat după mine, dar fugea mult mai încet armăsarul lui Oraz Antonovici – ajunsesem de acum în dreptul Peşterii lui Vichente, iar Oraz Antonovici se afla abia în dreptul spitalului; m’am oprit şi l-am aşteptat, şi n’am vrut să’i fac inimă rea când m’a ajuns – era evident că armăsarul meu e mai tînăr. I-am zis să ne suim în Peştera lui Vichente şi să aruncăm la vale bolovani de piatră.
Ne-am suit în Peştera lui Vichente, în Peştera lui Vichente era ziuă cu soare şi cer senin, soarele ardea nesfîrşit, pietrele de arşiţă crăpaseră,... şi deodată [o] sete insuportabilă se cuibări în sufletele noastre şi ne trezirăm încălecând şi coborînd în sat. Ne grăbeam acasă să ne potolim setea, armăsarii noştri sforăiau şi băteau din copite, ca armăsarii din poveste, dar niciun pericol nu ne aştepta; de ce, totuşi, sforăiau şi băteau din copite armăsarii? 
La marginea satului m’am văzut din nou rămas singur: armăsarul lui Oraz Antonovici tam-nisam s’a rupt de pământ şi s’a înălţat în văzduh ca o pasăre, am întors capul în toate părţile şi am strigat şi nu mi-a răspuns nimeni, căci n’avea cine să’mi răspundă, şi am strigat o dată, şi încă o dată, şi a treia oară când am strigat, mi-a răspuns din amiaza cerului Oraz Antonovici, fluturându’mi lung din batistă, ca la o despărţire. I-am fluturat şi eu din batistă şi l-am petrecut cu ochii până sub pădurile stelare ale amintirii şi acolo l-am lăsat şi mi-am căutat de drum.


Anul Nou pogorîse peste Duda şi eu mă întorceam acasă, singur la miezul nopţii mă întorceam acasă, pe un armăsar alb şi năzdrăvan, urătorii încă nu’şi numărau câştigul, se mai auzeau urătorii împrejur, dar drumul era pustiu, nu’mi ieşea nimeni în cale, precum nu mă întorceam acasă pe drumul principal, pe un drum lăturalnic mă întorceam.
Mă întorceam acasă şi casa noastră nu se vedea, fiindcă era noapte şi noaptea era de păcură. Mă întorceam acasă de-o veşnicie întreagă, şi de ce mergeam, mai mult mă rătăceam, şi cu cât mă rătăceam, cu atât mă depărtam de copilărie şi’mi părea rău că mă depărtez...
Mă întorceam acasă, căci trebuia să fiu acasă de Anul Nou, fiindcă Anul Nou, vorba lui Duţă, se întâlneşte acasă, lângă mamă şi tată, lângă frate şi soră; mă întorceam acasă foarte solitar şi foarte neclintit în liniştea mea, visând astfel să mă întorc totdeauna acasă!
Mă întorceam acasă şi casa noastră răsărea undeva departe în faţa mea, departe şi nu prea departe, cu geamuri largi şi uşi neîncuiate, cu cucoşi de tablă, clătinaţi de vânt, pe acoperiş. Era casa noastră sau nu era casa noastră? Nu ştiu dacă era casa noastră, căci alături de ea se vedeau şi alte case asemănătoare şi poate alta era casa noastră. În Duda toate casele seamănă una cu alta, ca şi oamenii. Căutând casa noastră, am ajuns, în cele din urmă, la bunica... 
– Azi îi Anul Nou, mâcă. – Îi Anul Nou, tâcâlan. – La mulţi ani, mâcă! – La mulţi ani, tâcâlan!”
Aşa se închee Duda – Cartea Satului lui Dumitru Matcovschi, şi a Sa – ca o previsiune a eternei reîntoarceri. Acasă şi printre ai săi, mutaţi cu toţii în cimitirul din deal şi cu toţii veghind cu privirile înspre Nistru, continuându-şi curgerea dialogurilor de dincoace. La mulţi ani, Mnemostene-tâcâlan!...
Octavian ONEA

Maternitatea SanConfind, formator continuu de educație parentală

(P) Maternitatea SanConfind, cea mai modernă maternitate din județul Prahova, este implicată într-un nou proiect de educație parentală. Astfel, pe data de 31 mai, între orele 18.00 și 20.00, Centrul Medical SanConfind va fi gazda unui seminar intitulat „Educația parentală – între mit și realitate”. Locurile sunt limitate, având în vedere că evenimentul se va desfășura la Cafeteria SanConfind, aflată la ultimul etaj al spitalului din Poiana Câmpina, un spațiu prietenos, dar nu cu o mare suprafață. 
Participarea este gratuită. 
Sunt așteptați, de regulă, părinții, dar poate veni orice mămică însărcinată, fiindcă informațiile pe care le va primi îi vor fi de mare folos în viitorul apropiat.  
Seminarul va fi susținut de Ioana Iuga, consilier dezvoltare personală. 
Pagina ei de facebook este https://www.facebook.com/ioana.iuga.140


Cabinetul Chirurgie al Policlinicii SanConfind oferă servicii de spitalizare de zi decontate de CJAS

(P) Recent înființatul cabinet de chirurgie din cadrul Ambulatoriului de specialitate al Centrului Medical SanConfind oferă servicii de spitalizare de zi decontate de Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Prahova. Patologia pe care o poate acoperi cabinetul amintit este mult mai largă, dar contractul cu CJAS cuprinde doar cazurile menționate mai jos, în regim de spitalizarea de zi, în limita fondurilor aprobate de Casa de Asigurări de Sănătate: colecistectomia laparoscopică; cura chirurgicală a herniei inghinale; incizia și drenajul tegumentelor și ale țesutului subcutanat; rezecția parțială a unghiei încarnate; terapia chirurgicală a apendicitei cronice; terapia chirurgicală a granulomului  ombilical.

Oferta lunii mai la Clarfon Câmpina: GRATUIT baterii pentru un an

Importanța Auzului

(P) Alarma telefonului care ne trezește în fiecare dimineață, melodia preferată care ne schimbă starea de spirit, conversațiile cu prietenii sau bâzâitul unui țânțar, toate aceste sunete sunt mereu prezente în viața noastră. Auzul este unul dintre cele mai importante simțuri pe care le avem și trebuie să îl apreciem la adevărata lui valoare.
Virginia Duca, audioprotezist  Clarfon SA,  ne răspunde la câteva întrebări despre importanța auzului.
- Ce înseamnă hipoacuzia și cum o putem depista?
- Pierderea auzului  ce are diferite grade se numește hipoacuzie și ne poate afecta viața socială, starea pshihică, poate induce izolare față de semenii noştri, poate declanșa depresie și ne poate îngreuna efectuarea activităților zilnice. O persoană care aude este mai fericită, mai adaptată la mediul social, mai activă. Depistarea hipoacuziei se face prin audiogramă- testarea auzului cu un audiometru. În ultimii ani, Clarfon s-a implicat activ în campanii sociale de conștientizare a importanței auzului oferind tuturor posibilitatea de EVALUARE sau TESTARE GRATUITĂ a auzului.
- Care este media de vârstă a pacienților care prezintă hipoacuzie și care sunt factorii care duc la scăderea auzului?
- Din păcate, în decursul anilor s-a constatat o scădere a mediei de vârstă a pacienților care sunt depistați cu pierdere auditivă ireversibilă. Dacă în trecut hipoacuzia era privită ca o afecțiune a bătrâneții, din ce în ce mai multe persoane tinere încep să aibă probleme de auz. Factori precum stresul, unele antibiotice luate fără indicația medicului, purtarea căștilor pentru muzică și pentru  conversațiile la telefon fac ca hipoacuzia să apară la populația din ce în ce mai tânără. Iar atunci când vorbim despre o hipoacuzie permanentă, reabilitarea acesteia implică purtarea de aparate auditive.
- Cum ne putem proteja auzul?
- Când e vorba de zgomot, trei lucruri sunt importante: cât de tare, cât de mult și cât de aproape. Păstrați volumul muzicii la un nivel rezonabil, mai ales în cazul în care folosiți căști. Fă o pauză de câte cinci minute la fiecare oră de ascultat muzică, pentru a permite urechilor să se refacă. Dacă remarcați că simțul auditiv vă este slăbit, mergeți cât mai repede la ORL. Orice întârziere poate agrava situația și poate duce chiar la pierderea totală a auzului. Trebuie, de asemenea, să consultati medicul ORL/ audiologul dacă sunteţi supus zilnic poluării fonice, ca de exemplu în cazul în care lucrati într-o fabrică sau într-un aeroport.
- Dacă pacientul dorește să achizioneze un aparat auditiv ce facilități acordă Clarfon? 
- În primul rand, menționez că aparatele auditive din portofoliul Clarfon sunt aparate auditive performante, produse în Germania, Canada și Elveția. Aceste aparate au un soft special creat pentru recuperarea hipoacuziei. 
Facilitatea pe care o acordăm pacienților noştri este faptul că pot proba aparatul auditiv pe care doresc să îl achiziționeze  acasă, într-un mediu familiar, timp de 2 săptămâni, iar totul este GRATUIT. În cazul achiziționării oricărui aparat auditiv, Clarfon oferă cel mai avantajos sistem de rate de pe piață, fără dobândă și fără girant, promoții lunare și contract cu CAS.


Vă așteptăm în cabinetul Clarfon din Câmpina, B-dul Carol I, Nr.65, Bl. 17C, Subsol, Cabinet 2,  telefon: 0730 110 098 pentru a vă testa auzul și pentru a beneficia de oferta Clarfon din luna mai: GRATUIT baterii pentru 1 an acelor pacienți care își achiziționează aparate auditive.